Lumea anapoda: în vârtejul prăbuşirii ordinii globale şi al bucuriei acestor lideri care se joacă de-a relaţiile internaţionale

Prăbuşirea ordinii globale aşa cum o cunoaştem se accelerează simţitor. Lumea parcă a luat-o razna, e cu susu-n jos, anapoda, iar această schimbare vine şi cu cea mai mare colecţie de lideri inadecvaţi, populişti şi necunoscători, care se joacă de-a relaţiile internaţionale acum, când oricum zăngănitul armelor se aude pe holurile oricărei întâlniri diplomatice.

Şi tot acum, gesturi politice necugetate aruncă în aer alianţe, relaţii strategice şi prietenii de durată, fără a le înlocui constructiv cu noi aranjamente de pace.

Astfel, numai în ultima săptămână, lumea a avut revelaţia de a cunoaşte adevăratele semne ale viitorului ce o aşteaptă: întâlnirea Merkel-Trump a relevat limitele unui lider anti-sistem neadecvat şi necunoscător al relaţiilor internaţionale, dar puternic, instinctual şi iute la mânie; Brexitul ridică din nou tema păcii irlandeze şi a perspectivei Irlandei de Nord; Europa intră în dispută electoralistă cu Turcia, de dragul voturilor naţionaliste în Olanda; OPEC aruncă în aer cartelul cu Rusia şi relansează producţia de petrol pentru a-şi recupera pieţele, ameninţând bugetul statelor producătoare, creând panică la Moscova.

Nici în cadrul conflictelor directe lucrurile nu sunt mai simple: Balcanii de Vest sunt în tensiuni multiple, după ce şi-a băgat Rusia coada în separatismul Republicii Sârpska, iar Kosovo vrea să-şi înfiinţeze armată; Ucraina marchează schimbarea de abordare în conflictele îngheţate prin blocada comercială în Est, extinzând-o în Transnistria şi cu Rusia; în Siria, Israelul se afirmă ca actor distinct în războiul civil, asumându-şi primele bombardamente, dar şi acţiuni ale antiaerienei regimului Al Assad; iar Turcia devine actor global, şi-şi deschide cea mai mare bază militară în Somalia.

Angela Merkel şi Donald Trump FOTO EPA

Întâlnirea Merkel-Trump: dificultatea gestionării unui lider nepotrivit, neadecvat şi complet necunoscător al lumii internaţionale

Aşteptată cu nerăbdare după două convorbiri telefonice directe şi nenumărate mesaje bilaterale pe canale diplomatice, vineri s-a consumat şi întâlnirea dintre Cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele SUA, Donald Trump. Şi cele mai optimiste aşteptări din partea susţinătorilor conservatori sau doar a apărătorilor de conjunctură ai lui Donald Trump s-au ruinat. Întâlnirea a trădat cu asupra de măsură, dincolo de tot ceea ce puteau machia echipele din administraţia Casei Albe şi cele de PR, inadecvarea, nepotrivirea şi completa necunoaştere a lumii internaţionale de către Donald Trump.

Preşedintele american a fost pregătit pentru întâlnire, asta e clar. A avut briefingurile necesare şi a ştiut temele de abordat. Mai mult, a avut texte scrise pe care le-a citit sau redat cu mai puţină sau mai multă acurateţe. Însă atunci când a fost în faţă fără script, egal cu sine însuşi, caracterul, egoul şi lipsurile nemachiate din educaţie au răbufnit. Ceea ce e şi mai grav, am vaga impresie că întâlnirea cu Angela Merkel a relevat în plus şi faptul că Preşedintele Trump însuşi îşi realizează, în sfârşit, inadecvarea şi lipsa de pregătire, fie şi prin diferenţa de greutate strategică, uşurinţa şi cunoştiinţele ilustrate de Cancelarul german, unul din veteranii politicii mondiale. Iar acest lucru nu-l face neapărat mai retractil, mai rezervat sau mai înclinat să înveţe dosarele, ci doar mult mai nervos şi complet nepoliticos - episodul cu refuzul de a strânge mâna Cancelarului în Biroul Oval a făcut epocă într-o presă deja ostilă preşedintelui Trump.

Limbajul trupului e mai mult decât relevant la aceste întâlniri, inclusiv la conferinţa de presă. În toate întâlnirile faţă în faţă, Trump, obişnuit să fie poltron, dominant şi gălăgios, sigur pe sine, schimbă alura cu cea a băiatului nervos că nu poate domina, iar furia pare să fie formula de adaptare personală la un episod al unei întâlniri fundamental neplăcute, în care a fost dominat şi nu a avut argumente în faţa unui lider european cu o altă viziune despre lume, şi femeie pe deasupra, care l-a dominat prin cunoaştere, abilităţi politice şi forţa intrinsecă. O situaţie cu care multimiliardarul nu era obişnuit, pe care o resimte dureros în aceeaşi săptămână în care a întâlnit ministrul saudit al Apărării, un politician şi tânăr, şi rasat, şi educat, şi de câteva ori mai bogat decât el însuşi, şi dintr-un Orient Mijlociu ce pare îndepărtat şi exotic, dar care pare mai cunoscător al resorturilor interne ale Americii şi mecanismului de funcţionare al establishmentului american.

Marea problemă rămâne puţinătatea cuvintelor, eventual superlative absolute, pe care le utilizează preşedintele American când se exprimă liber. Şi lipsa de conţinut a mesajelor sale când e singur, fără punctajul din faţă. Comportamentul său în asemenea momente trădează dificultatea de a-l gestiona şi eforturile administraţiei sale şi a grupului de consilieri de a-l menţine la nivelul potrivit de concentrare şi a-l pune să spună ceea ce trebuie. America are o problemă, dar şi lumea întreagă are o problemă, şi e prima oară când trebuie să recunosc şi eu că m-am înşelat: am presupus capacitatea de educare a lui Trump şi dorinţa sa de a învăţa, dar regăsesc astăzi doar încăpăţânare, voinţă şi prea puţine progrese în partea de cunoaştere şi capacitate instruită de decizie.

Un preşedinte instinctual, puternic şi iute la mânie e un risc major nu numai pentru Statele Unite, ci pentru întreaga lume liberă. 

Donald Trump se aşează, în rând cu toţi ceilalţi populişti şi lideri politici anti-sistem, în lungul şir al nepotriviţilor. Lipsa de educaţie în materie, absenţa culturii de bază şi a preocupărilor în materie de guvernare şi politică externă de pe parcursul întregii sale vieţi ameninţă să-i tareze fundamental mandatul. Văzându-l lângă doamna Merkel, mi l-am imaginat lângă Mohammad Bin Salman Al Saud, Ministrul Apărării şi al doilea în linia succesiunii la coroană după tatăl său, regele Salman al Arabiei Saudite, dar mai ales alături de Vladimir Putin. Un adevărat dezastru! Un preşedinte instinctual, puternic şi iute la mânie e un risc major nu numai pentru Statele Unite, ci pentru întreaga lume liberă. Iar schimbarea de natură anarhică a lumii prin distrugerea instituţiilor şi relaţiilor tradiţionale vine simplu, mai mult din necunoaştere decât din dorinţă.

Despre conţinutul discuţiilor ar fi puţine de spus. „NATO e bun” scrie în lista scurtă de mesaje ale lui Trump, e o idee bună pregătirea forţei de muncă pe viitor, pe model german. În rest, sunt diferenţe majore în privinţa comerţului, a modului de abordare a Rusiei, a imigraţiei, a competiţiei economice pe care Trump o resimte exact din partea aliaţilor săi strategici, între care şi Germania. Iar dominaţia completă a întâlnirii de către doamna Merkel s-a tradus în mesajul pe Twitter a lui Trump după plecarea Cancelarului german, preşedintele american scriind că Germania datorează bani SUA pentru apărarea sa. O răutate gratuită, care miroase mai degrabă a răzbunare de copii, acoperită imediat într-un noian de reacţii şi explicaţii pe toată linia, pentru a diminua efectul unui asemenea mesaj. Mă întreb acum oare cum arată o discuţie a lui James Mattis cu preşedintele Trump pe teme concrete de decizie în intervenţii militare majore. Cunoscându-l pe generalul Mattis, mă rog să aibă tăria şi răbdarea să rămână, totuşi, secretar al Pentagonului.

Brexit: Reluarea conflictului din Irlanda de Nord sau reunificarea Irlandei

Brexitul este o adevărată noutate pentru Uniunea Europeană şi pentru Marea Britanie. Dacă există state la nivelul UE care ar dori să urmeze un asemenea exemplu sau care au gândit în această direcţie, toate stau şi aşteaptă să vadă care va fi impactul ieşirii şi cum se va descurca Marea Britanie după acest moment. Evident că Londra, UKIP şi Nigel Farage, dar şi conservatorii susţinători ai Brexitului nu au avut un studiu de impact când au pornit la susţinerea referendumului pentru Brexit. A fost doar o decizie politică. Mai grav, nici actualul guvern al Theresei May nu are un asemenea studiu. Dar nici UE nu ştie cum se va petrece Brexitul şi care va fi efectul şi impactul ieşirii Marii Britanii asupra Uniunii. Doar speculaţii şi elemente de analiză ale impactului politic şi, poate, economic sau al celui de antrenare pentru terţe state.

O temă cu adevărat dureroasă care se află pe masa planificatorilor la Londra este impactul asupra Irlandei de Nord. Dacă în cazul Scoţiei existau câteva idei şi încă nu e sigur că un nou referendum nu va decide separarea Scoţiei de Anglia şi Ţara Galilor, aici e în discuţie doar un element de politică internă britanic. În cazul Irlandei de Nord, impactul e mult mai puternic şi mai costisitor.

Să ne imaginăm că mâine Marea Britanie părăseşte UE. Asta înseamnă că frontiera inter-irlandeză de pe insulă, între Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, provincia sub ascultarea şi suveranitatea Reginei, devine frontiera UE. Deci frontieră în toată puterea cuvântului. Cu controale pentru persoane şi bunuri, şi asta în inima Irlandei. E posibil? Ce impact ar avea această perspectivă? Se reaprinde conflictul din Irlanda de Nord în urma unei asemenea acţiuni?

Nu există un răspuns la o asemenea întrebare, aşa cum discuţiile despre Brexit din Marea Britanie ocolesc cu grijă acest subiect, tocmai pentru că nu există un proiect, o soluţie. BBC, postul referinţă al corectitudinii şi independenţei jurnalistice, a ajuns după Brexit un post eminamente politic şi cu influenţă majoră pe ştiri în cultivarea unui optimism rezervat, cel puţin, în ceea ce priveşte politica guvernului May privind ieşirea din Uniunea Europeană. În schimb, în cabinetele de analiză ale britanicilor, subiectul este, evident, pe masă.

Dacă mâine se trasează o frontieră reală între Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, acesta e casus beli. Un motiv de război. Oameni care vor sta la coadă la graniţă, în mijlocul Irlandei, bunuri care să fie vămuite acolo, blocarea liberei circulaţii sunt un dezastru care poate, într-adevăr, reaprinde demonii trecutului în Irlanda de Nord. Nu mai spunem că tocmai integrarea ambelor state în UE a fost un proiect comun care a aplatizat, în mare măsură, diferenţele, tocmai pentru că irlandezii puteau circula liber la rude şi prieteni şi-şi vindeau liberi bunurile în întreaga insulă. Cele patru libertăţi europene le oferiseră sentimentul comunităţii şi existenţei împreună tuturor locuitorilor insulei.

Trecerea responsabilităţii Irlandei de Nord spre Irlanda, cu o plată de compensare bilaterală între Londra şi Dublin, nu ar face altceva decât să ducă la unificarea de facto a Irlandei.

Ei bine, a pune o frontieră din nou reprezintă un motiv major de stres, urmat de efecte imprevizibile şi incalculabile. E motivul pentru care Marea Britanie a încercat variante alternative. S-a uitat la varianta unui opt-out al Groenlandei (parte a statului Danemarca - membru al UE şi a pieţei comune - dar Groenlanda nu este parte a liberei circulaţii). S-a gândit la o formulă de mutare a controalelor în jurul insulei, pentru oamenii şi produsele care părăsesc insula spre Marea Britanie. Fireşte că dificultăţile intervin când vorbim despre destinaţii terţe, Irlanda rămânând membră a UE şi fără taxe la traficul inter-comunitar. O variantă de factura aceasta e un coşmar pentru taxe, presupune doar colectarea secvenţială a taxelor din Irlanda de Nord şi numai a celor la exporturi către terţi, pentru că un control al exporturilor spre UE din cele două entităţi devine greoi sau imposibil. Şi atunci când Marea Britanie nu are o soluţie de taxare la sursă, de exemplu, atunci nici subiectul negocierii cu UE nu există încă. Oricum, Londra se pregăteşte de coşmar aici.

Mai grav e ceea ce se întâmplă în cazul în care un asemenea proiect ar fi aplicabil. Trecerea responsabilităţii Irlandei de Nord spre Irlanda, cu o plată de compensare bilaterală între Londra şi Dublin, nu ar face altceva decât să ducă la unificarea de facto a Irlandei. Nu că Dublinul nu şi-ar dori-o, deşi nu e încă pregătit să absoarbă Irlanda de Nord cu toate problemele sale, dar premierul irlandez chiar doreşte înscrierea perspectivei în tratatul de ieşire. Şi asta ar putea fi un efect pozitiv al Brexitului, cu costul pierderii de facto al Irlandei de Nord de către Regat. Şi nu se ştie dacă Scoţia nu va dori să urmeze.

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA

De frica lui Erdogan, Europa îşi abandonează propriile principii

Statele europene au intrat într-o adevărată vrie odată cu complicarea relaţiei cu Turcia. Iar campania electorală din ultima săptămână pentru referendumul turc, mai ales când se combină cu campanii electorale europene, a arătat că unele state sunt în stare să renunţe chiar la principiile europene pentru a bloca modificările constituţionale din Turcia. Iar abdicarea de la principii afectează fundamental unitatea europeană atât acum, la derularea campaniei, cât şi anterior, când s-a încercat punerea sub tăcere a reacţiilor la adresa desfăşurărilor interne din Turcia de după tentativa de puci. Fireşte că nuanţele şi justa măsură trebuie să prevaleze în toate cazurile.

Să ne înţelegem: nu facem aici apologia schimbărilor în Constituţia turcă, despre care Comisia de la Veneţia susţine deja că pot duce spre alunecări către autoritarism. Aşa cum nici formula de acceptare fără comentariu a evoluţiilor din Turcia nu putea fi una conformă regulilor şi valorilor europene, odată ce multe din arestările şi epurările în masă se făceau fără justificarea responsabilităţilor şi vinei individuale sau se rezumau doar la raportul unei persoane cu instituţia unde a studiat, dacă ea făcea parte din reţeaua lui Fetullah Gulen. Interpretarea şi calificarea drept teroristă a unei organizaţii aparţine statului suveran, pe baza unui set de criterii, iar în cazul Gulen persistă semne de întrebare justificate la nivel occidental.

Însă de aici la a bloca aterizarea unei aeronave sau libera circulaţie a unui oficial turc în Europa cred că este prea mult, ne aflăm deja în altă dimensiune, care ameninţă relaţiile bilaterale dintre Turcia şi UE. Putem fi de acord că orice manifestare electorală, de sprijin sau contestare a unui lider sau unui regim, necesită acceptul statului pe teritoriul căreia se desfăşoară, şi e normal să fie aşa, e parte a suveranităţii naţionale. Însă a bloca accesul unui oficial pe motiv că statul gazdă este sau nu de acord cu schimbările constituţionale din Turcia e deja, cred, dincolo de principiile şi valorile europene.

Tocmai de aceea a şocat ştirea potrivit căreia Olanda i-a interzis sâmbătă, 11 martie, aterizarea la Rotterdam a avionului ministrului turc de Externe Mevlut Cavusoglu, pe motiv că nu e de acord cu derularea campaniei pentru un referendum de extindere a prerogativelor preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan. Acest subiect a ajuns temă de campanie în alegerile legislative din Olanda, unde Geert Wilders, liderul extremei drepte, a cerut interzicerea intrării pe teritoriul ţării a membrilor Guvernului turc.

Ministrul de Externe Cavusoglu a anunţat că va merge sâmbătă la Rotterdam, în pofida deciziei autorităţilor olandeze de a nu-i permite să facă în oraş campanie pentru referendumul din 16 aprilie din Turcia. Primarul Rotterdamului a dat însă asigurări vineri că ministrul turc este liber să vină în oraş. Acelaşi tip de acţiune avusese loc şi în Germania, însă ministrul de Externe a putut să vină, chiar dacă nu a participat la mitingul electoral, din cauza dezacordului Germaniei, stat gazdă, de a permite campania pe teritoriul său naţional sub această formă. Până acum, miniştrii turci nu fuseseră opriţi să circule liber în Europa.

Vizite ale miniştrilor turci în diverse ţări din Europa, organizate cu scopul de face campanie pentru sporirea ale puterilor preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan, au provocat nemulţumire în aceste state. Unele au fost de acord cu mitingurile, altele doar le-au tolerat, chiar dacă au făcut sau nu comentarii asupra conţinutului referendumului sau dacă au încercat să evite o recrudescenţă a reacţiilor propriei drepte islamofobe sau anti-turce cu această ocazie.

Indiferent cum se schimbă Turcia şi câte nemulţumiri există faţă de acţiunile sale în perioada prelungită a stării de urgenţă, ele sunt criticabile şi discutabile, dar nu reclamă încălcarea unor principii, valori şi angajamente internaţionale.

Rezultatul gestului olandez a fost o reacţie furibundă a preşedintelui Erdogan, care a numit Olanda un „vestigiu al nazismului”, ameninţând cu interdicţii de călătorie pentru diplomaţii olandezi, într-un discurs electoral la Istanbul, fieful său. „Sunt vestigii ale nazismului, sunt fascişti”, a declarat preşedintele turc. „Puteţi să îi interziceţi ministrului nostru de Externe să zboare, dar, începând de acum, să vedem cum vor ateriza zborurile voastre în Turcia”, a adăugat el, ameninţând cu acţiuni de retorisiune împotriva oficialilor olanezi.

Indiferent cum se schimbă Turcia şi câte nemulţumiri există faţă de acţiunile sale în perioada prelungită a stării de urgenţă, ele sunt criticabile şi discutabile, dar nu reclamă încălcarea unor principii, valori şi angajamente internaţionale. Chiar dacă Olanda era în campanie electoral, iar Geert Vilders conducea partidul cotat cu cel mai bun scor, ba se gândea că va forma şi viitorul guvern, Turcia e un partener european important, de care Europa în ansamblul său are nevoie, există numeroase relaţii bilaterale şi cel mai mare volum de schimburi, deci un asemenea comportament e inexplicabil şi nu ajută, în niciun caz, relaţiilor viitoare cu Ankara şi cu Turcia lui Erdogan.

Arabia Saudită a rupt cartelul pentru scăderea producţiei de petrol, băgând Rusia în şedinţă

Preţul barilului de petrol ameninţă să se prăbuşească din nou, după ce Arabia Saudită a anunţat eşecul politicii de cartel OPEC-Rusia de a reduce producţia pentru a obţine un preţ de peste 50 de dolari barilul. Anunţul vine după ce deja erau nemulţumiri anunţate privind acţiunile Rusiei, care nu ar fi redus îndeajuns producţia. Anunţul a fost făcut la o reuniune de la Houston care a marcat formal eşecul politicilor de reducere (timp de 6 luni) a producţiei.

Motivul vizează în mod direct surplusul de petrol şi gaze introdus pe piaţă de noile tehnologii americane ale petrolului şi gazului de şist, inclusiv forarea orizontală. Acest tip de tehnologie nouă şi exploatare intensivă a dus la transformarea SUA dintr-un importator de petrol într-un exportator net şi la preţuri competitive pe piaţă. Mai mult, lucrurile au devenit şi mai dramatice atunci când administraţia Obama a anunţat acordul pentru exportul de petrol şi gaze prin terminalele (câte două) construite la cele două oceane, Pacific şi Atlantic.

Dacă intrarea pe piaţa globală a exporturilor este încă aşteptată, nu acelaşi lucru se întâmplă cu piaţa americană, unde importatorii nu mai au loc. Sosirea noii administraţii Trump ameninţă, însă, să favorizeze marii producători de petrol şi gaze de şist. Astfel că perspectiva preţului petrolului este una de scădere simţitoare, mai ales dacă statele producătoare revin la exporturi nediminuate.

Diminuarea producţiei de petrol de anul trecut a vizat o creştere a preţurilor, după ce anterior strategia fusese aceea de a căborî preţul global sub nivelul celui în care investiţiile în petrol de şist sunt rentabile în SUA. În varianta aceasta, SUA nu-şi mai puteau permite exploatarea şi menţinerea pieţei şi ar fi trecut la importuri. Faza a doua a reducerii cantităţii de petrol extras viza aducerea veniturilor la un nivel care să satisfacă bugetele statelor exportatoare de petrol.

Rezultatul a fost contrar: firmele petroliere americane nu şi-au încetat producţia, au satisfăcut piaţa internă, chiar dacă costurile nu erau neapărat cele care să aducă profituri substanţiale. Ulterior, prin anduranţă şi menţinerea politicii, ba şi prin creativitate şi creşterea eficienţei metodologiei de exploatare a petrolului de şist, costurile de producţie au scăzut suficent de mult, încât astăzi se pot bate cu cele presupuse de metodele clasice. Deci eşecul procedeului a trebuit să fie consemnat.

Ajunsă la un nivel de circa 50 de dolari barilul de petrol, producţia nu a reuşit nici să umple bugetele producătorilor, nici să obţină dispariţia competiţiei americane. Echipa OPEC condusă de ministrul saudit al petrolului, Khalid Al-Falih, şi ministrul rus al Energiei, Alexander Novak, a trebuit să se recunoască învinsă de noul val de producţie de petrol de şist american la preţuri care ar fi trebuit să ducă la falimentul industriei la origine. Producţia americană a ajuns la 9 milioane de barili pe zi din petrol de şist, iar creşterea producţiei globale în această formă nu numai că a continuat să blocheze creşterea preţului, ci a dus la revenirea la niveluri în scădere drastică.

Reluarea producţiei saudite la cotele anterioare şi chiar majorarea cotei de piaţă anunţă o nouă bătălie.

Ministrul saudit şi cartelul avea două opţiuni: fie să taie mai departe producţia, în speranţa că va obţine o creştere de preţuri, pierzând componente din piaţă, fie, din contra, să relanseze producţia, sperând ca preţul să scadă suficient de mult încât să lovească încă o data producătorii de petrol de şist americani şi, fie să-i scoată de pe piaţă prin faliment, fie să-i oblige să completeze cererea la preţuri necompetitive, scoţându-i ulterior de pe piaţă. Ei bine, saudiţii şi-au anunţat partenerii ruşi, după ce le reproşaseră că nu respectă înţelegerea, că nu sunt dispuşi să susţină pe mai departe tăierile de producţie şi menţinerea preţurilor, alimentând pe mai departe investiţiile americanilor, care ameninţă să-şi extindă piaţa. Saudiţii vor opta cât mai mult pentru vânzările extensive şi preluarea porţiunilor importante din piaţă.

Reluarea producţiei saudite la cotele anterioare şi chiar majorarea cotei de piaţă anunţă o nouă bătălie, de data aceasta în interiorul cartelului de producători, respectiv o nouă coborâre vertiginoasă a preţului, ştiut fiind că Arabia Saudită are preţuri de producţie foarte reduse. Vestea cea mai proastă este încasată de Rusia, care are costuri mari de producţie şi tehnologie veche, ineficientă, rezervele spre epuizare la puţurile existente şi o lipsă totală de capital şi tehnologie occidentală pentru noi exploatări şi creşterea eficienţei, din cauza sancţiunilor şi izolării de Occident. Dependenţa de veniturile de petrol poate determina o nouă problemă economică majoră pentru Moscova în semestrul doi al acestui an.

Sancţionarea totală a Rusiei: strategia blocadei în Estul Ucrainei. Blocaj total şi pe Transnistria?

Naţionalizarea proprietăţilor în Estul Ucrainei de către auto-proclamatele autorităţi din Doneţk şi Luhansk a determinat un val de reacţii la Kiev. E adevărat, ele vin şi după momentul în care ultranaţionaliştii ucraineni au blocat convoaiele de cărbune din Estul Ucrainei ce urmau să intre în teritoriul sub controlul autorităţilor legitime de la Kiev şi după o ciocnire importantă între aceştia şi poliţie.

La reuniunea de urgenţă din 15 martie a Consiliului de Securitate Naţională şi Apărare a Ucrainei, preşedintele Petro Poroşenko a propus să se introducă interzicerea totală a oricăror legături de transport cu teritoriile ocupate temporar din Donbas, a comunicat serviciul de Presă al Administraţiei Prezidenţiale. Întreruperea trebuie să dureze până când ocupanţii vor returna sub jurisdicţia Ucrainei întreprinderile ucrainene „naţionalizate” la începutul lunii martie 2017 de către separatişti şi ruşi. „Vor face excepţie doar transporturile umanitare din partea organizaţiilor umanitare ucrainene şi internaţionale, ONU, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii”, a spus şeful statului.

Astfel, toate transporturile de marfă peste linia de contact în şi dinspre zona separatistă Doneţk şi Luhansk au fost oprite. Alexander Turcinov, preşedintele Consiliului de Securitate şi Apărare din Ucraina, a declarat că vor fi tăiate legăturile rutiere şi feroviare între teritoriul controlat de rebeli şi restul ţării. Blocada va fi menţinută până la implementarea unor părţi din acordul de pace de la Minsk. Mai mult, subiectul urmează a fi discutat cu autorităţile Republicii Moldova, pentru o blocare completă şi a comerţului cu regiunea separatistă nistreană, după cum a propus deja un deputat din Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, în timp ce naţionaliştii radicali vorbesc chiar de nevoia ca întreg comerţul cu instigatorul separatiştilor, Rusia, să fie întrerupt.

Vorbim astfel despre o nouă abordare a conflictelor îngheţate, de această dată de pe poziţii de forţă şi într-o formulă inedită: sancţiunile se vor extinde la nivelul blocadei şi vor viza tot comerţul cu zonele separatiste. Deja ucrainenii au blocat plăţile făcute în regiunile separatiste, iar pensiile şi salariile de stat nu se pot lua decât în dreapta liniei de demarcaţie din Donbass. În plus, ucrainenii consideră că, dacă tot e zonă ocupată, să-şi asume Rusia sau separatiştii responsabilitatea pentru cei ce locuiesc în regiune şi aceştia nu mai plătescă impozite către statul ucrainean.î

Fie Rusia îşi asumă ocupaţia deschis şi plăteşte pentru responsabilitatea de a gestiona teritoriile ocupate, fie predă controlul către statul ucrainean.

În cazul Donbass-ului, situaţia cea mai complicată este cea a combinatelor de oţel, care nu mai sunt alimentate cu minereu de fier din Ucraina, deci nu mai pot produce. Rusia ar putea livra minereul necesar, dar există o reticenţă relativ la faptul că un asemenea procedeu ar duce la introducerea de sancţiuni în privinţa oţelului rus în Uniunea Europeană, aşa încât Moscova evaluează situaţia, dar nu pare să aibă soluţii pentru companiile şi angajaţii din regiune. De partea cealaltă, cea mai problematică e aprovizionarea Ucrainei cu cărbune din regiunea separatist. Transporturile sunt deja blocate de naţionalişti, alternative urmând să vină din statele europene, cu precădere din Polonia.

Dacă Moscova reclamă încălcarea acordurilor de la Minsk, pentru Kiev presiunea introdusă este exact pentru aplicarea acordurilor de la Minsk, respectiv pentru retragerea trupelor ruse şi a armamentului din Donbass şi predarea controlului frontierei. În schimb, vorbim despre o primă schimbare de paradigmă în conflictele îngheţate şi posibilitatea de presiune care să schimbe situaţia de pe teren: fie Rusia îşi asumă ocupaţia deschis şi plăteşte pentru responsabilitatea de a gestiona teritoriile ocupate, fie predă controlul către statul ucrainean.

Interesantă este perspectiva unei blocade reale privind Transnistria. Practic, deja controlul vamal este strict şi contrabanda este limitată drastic, dar perspectiva blocării transporturilor spre Est împinge regiunea separatistă în mâinile Chişinăului. Deja comerţul din regiune este îndreptat 65% către Uniunea Europeană, România fiind destinaţia (legală, cu ştampilă vamală de la Chişinău şi înregistrarea agenţilor economici care exportă în Republica Moldova, la autorităţile legitime) a unui volum mai mare de exporturi decât cele spre Ucraina şi Rusia împreună. O asemenea situaţie poate schimba drastic situaţia de pe teren, cu consecinţe interesante, ce urmează a fi evaluate odată pusă în aplicare această interdicţie.

Preşedintele sirian Bashar Al Assad FOTO AFP

Israelul a intrat direct în conflictul din Siria împotriva regimului Al Assad

Israelul a fost neutru în războiul civil din Siria. Nu avea cum să fie nici alături de regimul Bashar al Assad, de inamicul pe care îl cunoşti, nu avea cum să fie alături nici de trupele Hezbollah sau ale Iranului, desfăşurate pe teren în susţinerea regimului. Iar intervenţia Rusiei de partea alianţei şiite pro-iraniene îi crea sigur dificultăţi, de unde desele vizite la Moscova şi negocieri mergând până la solicitarea publică, directă, ca Iranul să nu aibă niciun cuvânt în viitorul politic şi militar şi nicio bază în Siria. Chiar şi numai perspectiva ca un alt Ahmadinejad să vină la Teheran, cu strigătele sale războinice de aruncare a „entităţii sioniste” în Mediterana, era suficient pentru a resimţi o ameninţare la însăşi existenţa ca stat şi la viaţa cetăţenilor săi. De partea cealaltă, alianţa sunnită a creat prea multe structuri teroriste şi legături de influenţă cu Hamasul pentru a crea apetenţă deosebită de aliniere sau susţinere a opoziţiei, poate cu excepţia kurzilor.

Singurele veşti cu adevărat bune sunt, mai întâi, reluarea relaţiilor diplomatice şi strategice cu Turcia, încă la un nivel modest, dar mai ales instalarea la Casa Albă a unui Preşedinte neconvenţional, anti-sistem dar altfel pro-israelian. Întâlnirea Netanyahu-Trump şi mai ales conferinţa de presă comună - când Trump a relativizat întreaga discuţie privind unul sau două state ca soluţie în Orientul Mijlociu, cum vrea oaspetele, la alegere, şi a amestecat poziţiile privind viitoarele colonii - a mai tăiat din optimism. Însă relaţia strategică SUA-Israel e solidă, chiar mai solidă decât perioada preşedintelui Obama, care nuanţase fundamental poziţiile şi chiar tensionase excesiv relaţia.

Dar despre Israel ştiam deja că are largheţea şi abilitatea de a interveni chirurgical în Siria pentru a intercepta transferul de rachete către Hezbollah. A făcut-o în repetate rânduri, iar Rusia şi regimul sirian au tolerat aceste intervenţii. Iată însă că săptămâna trecută s-a întors foaia, poate şi din cauza apariţiei publice a faptului că Iranul ar fi construit o fabrică de armament în beneficiul Hezbollahului, în Liban. Astfel că Siria şi Israelul au fost implicate în cel mai grav incident bilateral de la izbucnirea războiului civil de pe teritoriul sirian, acum 6 ani, ca urmare a faptului că avioane aparţinând Forţelor Aeriene Israeliene au atacat mai multe ţinte din Siria, iar forţele anti-aeriene siriene au tras în premieră în avioanele israeliene.

Ameninţările din data de 16 martie referitoare la represaliile regimului preşedintelui Al-Assad indică o schimbare în acţiunile faţă de Israel.

Avioanele aparţinând Forţelor Aeriene Israeliene (IAF) au atacat mai multe ţinte din Siria. Ca răspuns, regimul preşedintelui sirian, Bashar Al-Assad, a dislocat sisteme de apărare aeriană şi a lansat mai multe rachete asupra avioanelor israeliene. Potrivit Armatei Israelului, niciuna dintre rachete nu a lovit vreunul dintre avioanele sale, deşi în Siria forţele armate au anunţat că un avion israelian a fost doborât şi altul avariat. Unul dintre proiectilele antiaeriene lansate de Armata siriană a fost interceptat de scutul de apărare israelian Arrow, în nordul Ierusalimului. O sursă iordaniană din domeniul militar a declarat că pe teritoriul iordanian au căzut fragmente provocate de interceptarea rachetei siriene, potrivit agenţiilor de ştiri.

Israelul a vizat transporturi de armament care urmau a ajunge în posesia grupării Hezbollah din Liban. Armata siriană a menţionat că Israelul a lovit o locaţie militară din apropiere de Palmyra şi a ameninţat cu represalii directe, cu toate mijloacele aflate la dispoziţia sa. În comunicatul autorităţilor siriene s-a precizat că avioanele israeliene au intrat în spaţiul aerian al ţării dinspre Liban şi că au lansat atacul pentru a veni în sprijinul grupării Daesh. Indiferent cum arată comunicarea strategică şi referinţele simbolice la Daesh, ameninţările din data de 16 martie referitoare la represaliile regimului preşedintelui Al-Assad indică o schimbare în acţiunile faţă de Israel.

Semnificativă e şi asumarea de către Israel a operaţiunii, cu atât mai mult la nivelul premierului Benjamin Netanyahu, care a detaliat politica statului său: atunci când sunt identificate încercări de transfer al armelor avansate tehnologic către Hezbollah, în primul rând rachete, şi există cunoaşterea prin structurile de intelligence şi capabilităţile militare de intervenţie, Israelul reacţionează şi distruge transportul. La fel de important e şi răspunsul sirian împotriva raidului israelian. Intrarea Israelului pe deplin în conflictul sirian complică şi mai mult perspectiva de pace, mai ales că recunoaşterea şi asumarea responsabilităţii trădează şi dorinţa de a lua loc la masa negocierilor, cu propriile condiţii în pacea viitoare din Siria.

Kosovo

Înfiinţarea Armatei Kosovo: motiv de război în Balcanii de Vest

Tensiunile continuă să crească în Balcanii de Vest şi a venit rândul regiunii Kosovo să accentueze aceste tensiuni cu Serbia, statul suveran, în fuga sa după recunoaşterea independenţei. Şi consolidarea ei, fireşte, căci armata naţională e un simbol al independenţei de stat peste tot în lume. Iar acţiunea intervine după lansarea campaniei electorale prezidenţiale la Belgrad.

Tocmai am traversat un episod de aceeaşi factură în Serbia, acolo unde deja a avut loc o aţâţare a spiritelor cu celebrul tren naţionalist ce urma să treacă din Serbia în Kosovo (oprit de premierul actual Alexandr Vucici la graniţă), episod numai bun pentru a pregăti lansarea candidaturii prezidenţiale a aceluiaşi Vucici şi contracararea cu elemente simbolice concrete a ultranaţionalistului Vojislav Seseli, alt candidat prezidenţial cu şanse (tocmai scăpat de la Haga liber şi lansat în cursă pe baza susţinerii separatismului lui Dodik în Republica Sârbska, care doreşte retragerea din Bosnia şi Herzegovina).

Iată deci că acest conflict mocnit a fost relansat şi de Pristina, acolo unde Hasim Thaci a făcut oficiul de declanşator. Acelaşi preşedinte al Kosovo Thaci care încearcă să compenseze cazul Ramush Haradinaj, fostul şef al UCK/KLA, căutat internaţional pentru crime de război reclamate de Serbia şi care riscă să fie judecat de Belgrad, odată ce Tribunalul Internaţional pentru fosta Yugoslavie se va desfiinţa, în septembrie, şi va ceda toate cazurile în justiţia naţională. Iar reacţia lui Thaci vine imediat ce Haradinaj, eliberat de un tribunal din Paris, a ajuns la Pristina liber şi întărit ca decident, nu arestat şi extrădat la Belgrad spre a fi judecat pentru crime de război.

Preşedintele Kosovo a cerut Parlamentului de la Pristina să transforme forţele de Securitate într-o armată regulată. Forţa de Securitate din Kosovo a fost înfiinţată în 2009 şi are 4.000 de angajaţi şi 2.500 de rezervişti, pe care noua Armată ar trebui să-i doteze cu armament, să-i pregătească şi să-i aducă la 5.000 de militari şi 3.000 forţe de rezervă. Practic, noua armată ar depăşi numeric pe cei 4.500 de militari din 31 de state care asigură apărarea regiunii sub mandat NATO în operaţiunea KFOR. În schimb, spre comparaţie, Armata sârbă are 50.000 de militari sub arme şi mai multe categorii de rezervişti, poliţişti, forţe de securitate.

Mişcarea pare profund provocatoare, cu valoare de întrebuinţare strict vindicativă, ştiute fiind rezervele sârbilor din Kosovo în legătură cu orice perspectivă a unor forţe militare în regiune. Hashim Thaci a venit cu două motivaţii: una ţine de întărirea independenţei şi a capacităţii de apărare, iar a doua de perspectiva integrării în NATO. Într-adevăr, am văzut că raportul de forţe este net defavorabil Pristinei, deci o asemenea forţă, fie şi simbolică, ar costa mai multă reticenţă, presiune şi blocarea negocierilor bilaterale, în timp ce perspectiva integrării în NATO – ca în oricare organizaţie internaţională – nu e fezabilă atât timp cât Kosovo e recunoscut ca stat de 117 state, dar nu şi de cinci state membre ale UE şi patru ale NATO, între care şi România.

Mişcarea este, deci, mai degrabă vindicativă şi trădează reacţia faţă de momentele petrecute de fostul premier kosovar Haradinaj la Paris, acolo unde a fost arestat pe baza mandatului emis de Belgrad şi a aşteptat înfrigurat o perioadă suficient de importantă decizia tribunalului din Paris, care risca să-l predea Belgradului sub arest, pentru a fi judecat pentru crime de război. De altfel, provocarea nu vizează numai Serbia în prag de alegeri prezidenţiale – acolo unde îl întăreşte pe Seseli, preşedintele Partidului Radical – dar şi propria populaţie, ştiut fiind că Thaci e conştient de opoziţia sârbilor din regiune la această iniţiativă. Preşedintele Kosovo consideră însă că poziţia sârbilor din Kosovo e imprimată de Belgrad. Vicepremierul sârb al Guvernului din Kosovo, Branimir Stojanovic, a subliniat că schimbarea statutului forţelor de Securitate ar fi profund neconstituţională şi că Thaci nu a discutat măcar noua legislaţie cu liderii sârbilor kosovari înainte de a o lansa. Replica lui Thaci a vizat declanşarea procesului de aderare la NATO al Kosovo, ca urmare a existenţei unei armate şi a unui ministru al Apărării.

Aici, Thaci greşeşte a doua oară, deoarece NATO are un stat membru care nu are deloc armată, ci doar forţe de Securitate şi care este un membru activ şi loial al Alianţei chiar mult mai prezent decât alte state consacrate şi cu armate puternice. Este vorba despre Islanda, un stat insular care are forţe de securitate şi capacităţi de intervenţie în urgenţe civile extrem de bine pregătite, chiar dacă nu are neapărat o armată, iar sprijinul său este unul politic în dezbateri şi nu unul de prezenţă militară directă în teatrele de operaţii.

Turcia păşeşte în rândul actorilor globali, deschizând o bază militară majoră în Africa

Turcia va deschide în aprilie, în Somalia, cea mai mare bază militară proprie din lume. La baza care va fi construită în Mogadishu, Armata turcă va instrui militari din cadrul Armatei Naţionale din Somalia şi militari din numeroase ţări africane. Construcţia în valoare de 50 de milioane de dolari a început în martie 2015, iar baza va avea o capacitate de instrucţie pentru 500 de soldaţi simultan.

Locaţia bazei militare este în apropiere de aeroportul din Mogadishu şi la trei kilometri de Spitalul „Recep Tayyip Erdogan” şi portul Mogadishu. Baza se va întinde pe o suprafaţă de 400 de hectare şi va găzdui trei şcoli militare, cazărmi şi depozite. Ministrul somalez al Apărării, generalul Abdulkadir Ali Dini, a efectuat săptămâna trecută o vizită la baza militară, însoţit de o delegaţie militară, mulţumind Armatei turce şi autorităţilor civile pentru înfiinţarea acestei baze militare. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan şi Seful Statului Major, generalul Hulusi Akar, sunt aşteptaţi la deschiderea oficială.

Deschiderea bazei militare din Somalia aduce Turcia în rândul statelor cu capacitatea de proiecţie a forţei şi cu relevanţă globală. Practic, Turcia îşi asumă un rol în regiune, iar prezenţa în Somalia vine să marcheze al doilea important pas strategic în blocarea Iranului în regiune, după ce a picat înţelegerea anterioară a Iranului cu preşedintele Al Bashir al Sudanului şi utilizarea statului african ca punct de trecere în drumul navelor sale pentru aprovizionarea cu arme a Hamasului. Iranul se vede, astfel, blocat a doua oară în regiune.

În plus, asumarea de către Turcia a acestei misiuni îi creşte relevanţa strategică, îi acordă un rol în pacificarea Somaliei şi stabilizarea statului după alegerea noului preşedinte pro-american, Mohamed Abdullahi Mohamed, şi mai ales introduce Turcia în rândul statelor, puţine la număr, cu capacitate de proiecţie globală şi care-şi asumă responsabilitatea în regiune. Deschiderea bazei turce a avut loc după ce misiunea AMISOM din Somalia – stat răvăşit de război, foamete, acţiunile teroriste ale organizaţiei Al Shabab (afiliată Al Qaeda) şi de acţiunile piraţilor – a decis să se retragă, mai ales la solicitarea principalului donator de trupe, Kenya vecină, şi ea supusă atacurilor teroriste exportate din zona somaleză.

Turcia şi-a crescut profilul strategic prin deschiderea bazei în Somalia, devenind şi un sprijin, şi un contributor la stabilizarea globală, asumându-şi şi poziţia de actor global.

Situaţia de instabilitate cronică din Somalia, datând de ani buni, a dus la un renume prost şi la o atractivitate redusă pentru investiţii a statului din Cornul Africii. Mai grav, Somalia rămâne un stat răvăşit de secetă şi supus foametei crunte, de unde şi spaţiul de acţiune major al organizaţiilor teroriste, care pot să recruteze fără probleme.

Turcia şi-a crescut profilul strategic prin deschiderea bazei în Somalia, devenind şi un sprijin, şi un contributor la stabilizarea globală, asumându-şi şi poziţia de actor global. E un salt major înainte, pe care cu certitudine preşedintele Erdogan îl va valorifica în campania electorală actuală pentru referendumul de preluare a puterilor executive de către preşedintele statului turc.

Chiar dacă puţin spectaculoasă, pentru moment, această asumare de responsabilitate şi extindere de influenţă face din Turcia un actor mai relevant şi cu un cuvânt mai greu de spus la nivel global, mai ales în ceea ce priveşte rivalităţile şi implicările pentru resurse pe continentul african. E un cap de pod, dar această experienţă poate creşte apetitul şi poate dezvolta formula extinderii influenţei unui stat musulman sunnit care să înlocuiască şi să elimine radicalismul jihadist care se răspândise în regiune. În plus, vorbim despre o regiune în care nu există amintirea unui trecut al ocupaţiei otomane, care ar fi putut zgândări răni vechi, aşa cum e cazul în Nordul Africii.