Marea confruntare SUA-China: de la Asia de Sud-Est la Regiunea Indo-Pacific

FOTO Shutterstock

Politica americană a intrat în zodia deciziilor strategice. O cascadă de acţiuni de politică externă americană vin să pregătească reaşezarea lumii de mâine între pace absolută şi diferitele forme de confruntări şi război, iar principala chestiune este raportul de forţe între SUA şi China.

După ce a prezentat Strategia de Politică Externă şi Interim National Security Strategic Guidelines, principalul document de securitate al administraţiei până la apariţia Strategiei de Securitate Naţională a SUA, Washingtonul s-a lansat într-o evaluare profundă şi amănunţită a relaţiei cu China, într-un efort diplomatic susţinut şi rapid, pentru a pregăti prima întâlnire strategică SUA -China, din Alaska, la 18 martie. Raportarea SUA la China şi modul de abordare al relaţiilor bilaterale va defini lumea de mâine. Până atunci, evoluţia conceptuală traduce pornirea Washingtonului care a trecut de la Asia de Sud-Est la conceptul mai larg Indo-Pacific, un echivalent al trecerii de la angajarea Chinei la epoca îndiguirii în plan mai larg a Beijingului, care anunţă, pe toate canalele publice, că-şi doreşte doar să fie respectat. Ce înseamnă această pretenţie? Cât veto şi în ce afaceri globale îşi doreşte China să dobândească? Cât e descurajarea credibilă şi cât pregătire de acţiune în această poziţionare a SUA? Întreaga lume stă cu sufletul la gură să afle săptămâna aceasta.

Administraţia americană se pregăteşte de prima înfruntare cu China

Acţiunea diplomatică americană a inclus discuţii telefonice la nivel de şefi de state cu aliaţii şi partenerii Japonia, Coreea de Sud şi India, apoi o relansare a QUAD – alianţa de cooperare pe securitate cvadripartită SUA-Japonia-India-Australia - urmată de întâlniri la nivel de secretar de stat şi de Secretar al Pentagonului la Seul şi Tokyo, toate culminând cu prima întâlnire la nivel de Secretar de Stat şi Consilier pentru Securitate Naţională, respectiv ministru de Externe şi Secretar pentru Afaceri Externe al Partidului Comunist Chinez în Alaska, la 18 martie, punctul culminant ce va defini reaşezarea lumii.

Este un fapt transformarea relaţiilor dintre actorii internaţionali de la clasicul prieten-duşman - esenţializare a relaţiilor din perioada Războiului Rece - la formule mult mai complexe, în care doi actori pot, în acelaşi timp, să aibă şi relaţii de cooperare – cu precădere economică, dar şi privind marile teme globale, precum pandemia, încălzirea globală, biodiversitatea, neproliferarea nucleară – şi relaţii de competiţie – atât economică, cât şi de natură geopolitică sau acces la resurse, sau de natură tehnologică, mai nou, şi în privinţa realizărilor ştiinţifice – dar şi relaţii de confruntare şi conflictuale – vezi cazul atacurilor cibernetice, spionajului cibernetic şi tradiţional, confruntărilor hibride şi de război informaţional sau chiar ciocnirilor militare de mică amploare şi joasă intensitate, mergând până la acţiuni militare pe scară largă între marii actori, improprii ultimilor 80 de ani.

Cât timp cele trei categorii de relaţii nu se jenează una pe alta – de exemplu relaţiile economice nu afectează competiţia corectă şi nu alimentează cu resurse confruntarea, în orice plan ar fi ea – atunci abordarea aceasta e cea preferată de actori, pentru că evită războiul total, permite canale de colaborare şi dialog şi stabileşte liniile roşii ale comportamentului acceptabil, inclusiv expunerea şi arătarea cu degetul, respectiv oprobiul public faţă de gesturi ce ies din regulile dreptului internaţional. Fireşte că vorbim despre echilibre fragile, nuanţe şi un etern mers pe sârmă, în care oricând abordările şi conflictele limitate pot degenera sau afecta obiective de colaborare importante, aşa cum nevoia de colaborare pe anumite teme poate limita aria de reacţii mai dure, de sancţionare sau pedepsire pentru încălcarea liniilor de demarcaţie prestabilite sau asumate tacit.

Pe această balanţă se situează şi relaţia SUA-China. Nu de azi, nu din administraţia Trump, nici măcar din timpul administraţiei Obama – care a fost prima ce a lansat pivotarea spre Asia, conştientizând perspectivele evoluţiilor globale, care mută zona majoră de interes în jurul Pacificului. Singurele dubii actuale ţin de lărgimea spectrului fiecăruia din cele trei tronsoane de relaţii dintre cei doi actori majori, cooperare, competiţie, confruntare/conflict. Iar reuniunea din Alaska exact acest lucru urmează să-l determine, pentru administraţia Biden: cât de multă angajare şi cât de multă îndiguire, cât de multă descurajare este necesară şi cât de mult trebuie să se pregătească lumea chiar de un eventual conflict.

FOTO EPA-EFE

Conceptul Regiunii Indo-Pacific şi opţiunea îndiguirii solide a Chinei

Administraţia americană şi-a anunţat, în cadrul Strategiei de Politică Externă, care a urmat discursului Preşedintelui Biden de la Departamentul de Stat, preferinţa pentru diplomaţie în primul rând. De aceea avem acum evaluările detaliate ale situaţiei de pe teren, consultările cu partenerii şi aliaţii din regiune şi pregătirile pentru întâlnirea la vârf, care pleacă de la premise de deschidere şi angajare. Totuşi, în spate, lucrurile sunt pregătite pentru o abordarea mai în forţă, pentru că la acest nivel, obţinerea unor avantaje sau concesii nu se poate face în lipsa unor instrumente de descurajare credibilă, care trebuie să rămână pe teren. În plus, este puţin probabil ca o promisiune să fie garantată la executare dacă pe teren nu există instrumentele de îndiguire şi constrângere suficiente pentru a reprezenta un alt argument solid pentru respectarea acestor angajamente care, eventual, ar fi luate, sau să poată sancţiona ieşirea din cadrul convenit.

De aceea avem, probabil, şi migrarea de la conceptul Asia de Sud-Est – unul tradiţional, ce include generic relaţia SUA-China dar şi prezenţa aliaţilor şi partenerilor din zonă, cu precădere Japonia şi Coreea de Sud – către cel de Regiune Indo-Pacific. Deja spectrul geografic este mult mai larg – dovada capacităţii extinse a Chinei de a atinge ţinte într-o regiune ce depăşeşte apele sale teritoriale şi linia celor nouă puncte în dispută, din Marea Chinei de Sud-Est, respectiv disputa pentru insulele Sankaku-Diaoyu cu Japonia. Ea se mai traduce în faptul că China nu mai poate fi îndiguită doar în contextul triunghiului Japonia-Coreea de Sud-SUA, ci e nevoie de aportul mai larg al QUAD-ului, deja revigorat şi relansat, cu participarea deopotrivă a SUA, Japoniei, Indiei şi Australiei, care să coaguleze şi actorii mai mici, parteneri strategici sau aliaţi ai celor 4 state, deci cu o greutate strategică mult mai mare decât cea pe care SUA o poate cataliza direct şi individual.

Trebuie să recunoaştem că acest pas merge şi în sensul celor anunţate şi recunoscute deja de către SUA, în discursurile şi documentele sale programatice: preeminenţa puterii sale în faţa Chinei nu mai este atât de dominantă încât să poată impune respectarea regulilor convenite, nici pentru a impune noua structură a normelor şi regulilor necesare în noile tipuri de evoluţii tehnologice şi de nişă. De aceea e nevoie de formula de coagulare a tuturor democraţiilor şi de multilateralism real, de unde nevoia de a recurge la alianţe precum QUAD şi la coagulări multiple ce exced relaţiile şi poziţia activă exclusivă a SUA. În subsidiar, acţiunea poate fi şi un avertisment în legătură cu lipsa capacităţii de conciliere în relaţia Japonia-Coreea de Sud, fapt pentru care trilaterala nu mai e suficientă pentru conţinerea măcar locală a Chinei, şi e nevoie de o extensie Indo-Pacific.

Deci conceptul Indo-Pacific a plecat de la Asia şi transpacific şi a fost extins pentru a include întregul ocean Pacific şi pe cel Indian, o regiune vitală pentru a opri China prin îndiguire şi a bloca extinderea la nivel global. (acest pas nu exclude acţiunile în Africa şi America de Sud, de exemplu, sau relaţia cu Europa, dar acolo instrumentele sunt diferite). Conceptul a fost introdus – în forma sa modernă, în 2007, de către premierul Japoniei de la acea vreme, Shinzo Abe, la angajarea Indiei, introducând, practic, o formulă de conundrum ca şi concept strategic, reunind complexele de securitate din Pacific şi din Oceanul Indian. „Cuplul dinamic al libertăţii şi prosperităţii între Oceanele Indian şi Pacific” au dat naştere, la „Asia extinsă”, care a rupt limitele continentale şi a luat o formă distinctă, cu profunde semnificaţii geopolitice, spunea Abe, citând gândirea strategică japoneză de la acea oră. Conceptul a fost îmbrăţişat de Japonia, India şi Australia. Însă pe continentul american, conceptul şi ideea cuplării Pacificului cu Oceanul Indian a aparţinut lui Robert Kaplan, care a scris jurnalul de călătorie Musonul, iar când a devenit best seller în America, ideea a prins rădăcini solide. Avem cea mai clară dovadă a modului în care se construieşte un concept şi o politică pornind de la o idee strategică şi de la conceptul subtil al unei Mari Strategii.

FOTO Shutterstock

Regiunea Indo-Pacific în documentele americane: de la declaraţii la acţiuni strategice de prim plan

Utilizarea termenilor alternativi, „Indo-Pacific” în loc de „Asia” a devenit marca unei formule de abordare a Chinei, mai mult, a unei poziţionări strategice faţă de China lui Xi Jinping: tratarea ca duşman, rival, „cea mai mare provocare strategică a Americii”, cum notează Strategia de Politică Externă a SUA, prezentată de Anthony Blinken, Secretarul de Stat, la 3 martie, nevoia de îndiguire, de aliaţi pentru a impune şi a constrânge şi a forţa asumarea de reguli – construite, deopotrivă, pe baze pragmatice, de interese, şi democratice, fundamentate pe valori – versus tratarea ca egal, solicitată de China, respectiv negocierea, deschiderea la dialog cu compromisuri în care sunt impuse interesele chineze ce nu ascund ideea şi perspectiva de dominaţie a lumii, bazată pe valorile proprii de autocraţie şi control asupra propriei populaţii, folosind tehnologia şi tot instrumentarul de ingerinţe prin încălcarea dreptului de proprietate şi a protecţiei datelor personale, utilizarea colecţiei şi analizei de preferinţe şi comportamente individuale ale întregii populaţii a lumii.

Referinţa la Asia – înseamnă astfel pace cu orice preţ, angajare binevoitoare şi pliere pe interesele celuilalt, Indo-Pacific – angajare în forţă şi de pe poziţii de forţă, îndiguire, conflict, contradicţii vizibile. Iar cum administraţia americană a anunţat că angajarea Chinei se va face de pe poziţii de forţă, abordarea Indo-Pacifică pare naturală, chiar dacă ea nu presupune automat lipsa perspectivei unui acord SUA-China. Conceptul nu apare în Strategia americană de Politică Externă, în schimb apare explicit în Ghidul interimar al Strategiei Naţionale de Securitate, publicat la 3 martie. SUA recunoaşte, la capitolul alianţe şi construirea parteneriatelor globale, că interesele naţionale vitale reclamă conexiuni puternice în regiunile Indo-Pacific(prima citată!), Europa şi Emisfera Vestică a lumii. Concret, e vorba, în afară de Japonia şi Coreea de Sud, şi de Quad, de parteneriate cu India, Noua Zeelandă, Singapore, Vietnam şi ţările ASEAN. În plus, când vorbeşte despre perspectiva revizuirii posturii globale şi amplasării forţelor, după ce notează că războaiele lungi nu sunt o opţiune, Ghidul interimar menţionează faptul că apărarea intereselor, alături de parteneri, reclamă prezenţa robustă în regiunea Indo-Pacific şi în Europa. În Orientul Mijlociu va avea dimensiunea potrivită la nivelul cerut de combaterea activităţilor reţelelor teroriste, descurajarea agresiunii Iranului şi protejării intereselor vitale ale SUA

De la documente, referinţa la Regiunea Indo-Pacific se regăseşte în toate discursurile publice şi convorbirile oficiale cu liderii din regiune: în prima discuţie telefonică cu liderul chinez Xi Jinping, Preşedintele SUA, Joe Biden, a vorbit despre „prezervarea unei regiuni Indo-Pacific liberă şi deschisă” ca principală prioritate a politicii sale. În discuţia cu premierul indian Narendra Modi a promis „promovarea regiunii Indo-Pacific liberă şi dechisă”, iar despre securitatea şi prosperitatea în Indo-Pacific a discutat cu liderul sud-coreean Moon Jae-in. Alianţa americano-japoneză a fost numită „piatra unghiulară a păcii şi prosperităţii în regiunea Indo-Pacific liberă şi deschisă”, în discuţia cu premierul Yoshihide Suga, iar reuniunea virtuală a şefilor de state din QUAD a fost numită de către purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Jen Psaki, drept unul din primele angajamente multilaterale ale SUA care „vorbeşte despre importanţa pusă pe cooperarea strânsă cu aliaţii şi partenerii din Indo-Pacific.”

Iar de aici la acţiunea directă a fost un singur pas. Şi acesta s-a produs anterior întâlnirii cu liderii chinezi în Alaska: Preşedintele Joe Biden a numit un „coordonator pentru Indo-Pacific” în cadrul Consiliului Naţional de Securitate, o poziţie nou înfiinţată şi ocupată de către Kurt Campbell – unul dintre arhitecţii pivotării spre Asia din perioada Obama – în timp ce Amiralul Phil Davidson, care a fost numit Comandant al Flotei Pacificului în urmă cu câţiva ani şi este astăzi Comandatul Flotei Indo-Pacificului, a anunţat schimbarea atenţiei de la Asia de Nord-Est şi Guam spre o „revizuire completă a distribuirii forţei în Indo-Pacific... pentru a face faţă modernizării rapide a Chinei”, în fapt singura referire directă la legătura dintre noua reconceptualizare, relansarea QUAD - făcută deja de către administraţia Trump – şi îndiguirea Chinei.

Concluziile sunt evidente: Statele Unite pregătesc lumea de viitoarea confruntare cu China, încercând să limiteze asertivitatea, să introducă reguli şi garanţii, constrângeri şi limitări şi să îndiguiască Beijingul, în principal în legătură cu acţiunile sale agresive împotriva diferiţilor actori, mai mari sau mai mici, din întreaga lume. De modul în care vor curge discuţiile din Alaska şi contactele viitoare la nivel înalt sino-americane vor depinde atât modul de reaşezare a lumii cât şi măsura în care componenta de confruntare, condiţionare şi conflict va juca un rol mai mare sau mai mic în relaţiile SUA-China şi gradul de conformare la regulile vizând China şi amploarea şi seriozitatea acestor reguli care vor fi solicitate de către SUA tuturor aliaţilor şi partenerilor din cadrul Alianţei Democraţiilor, în lumea de mâine.