Memoria apei

Cel mai recent film documentar al lui Patricio Guzmán, Nasturele de sidef (2015) redesenează memoria traumei, dar şi nesfârşita dragoste pentru apa oceanului pe care popoarele autohtone din sudul Chile au avut-o. Filmul se constituie într-un periplu dedicat apei şi importanţei sale pentru umanitate cu imagini din cosmos, pentru a ajunge să ne spună ce rol poate juca apa în memoria traumei istorice chiliene.

“todos somos arroyos de una sola agua” (Raúl Zurita)

Patricio Guzmán

Patricio Guzmán, născut în 1941 este cel mai important regizor de filme documentare chilian, realizând 14 astfel de filme până în prezent. Filmul cel mai important al carierei sale a fost Bătălia pentru Chile (1972-9), o trilogie care reuneşte Insurecţia burgheziei (1975), Lovitura de stat (1976) şi Putere populară (1979). Cele trei părţi ale filmului au fost montate în exilul cubanez la care a fost obligat realizatorul după lovitura de stat din 11 septembrie 1973 împotriva preşedintelui ales, Salvador Allende (1970-1973). Guzmán a fost apropiat de guvernul Allende, participând la efortul acestuia de a revoluţiona pacific Chile a filmat etapele acestui proces pe care le redă în trilogie.

Treizeci de ani mai târziu, în Obstinaţia memoriei (1996) Guzmán revine la trilogia revoluţionară şi ne arată care au fost efectele evenimentelor pe care filmul le documentase. Filmul Bătălia pentru Chile al lui Guzmán deşi un reper al filmului documentar nu a fost vizionat public în Chile până la sesiunile pe care acesta le organizează şi ni le arată în film cu liceeni care văd pentru prima dată documentarul şi fapte despre care până atunci nu ştiau nimic. Patricio Guzmán intervievează şi o parte din echipa care a realizat trilogia, precum şi apropiaţi ai fostului preşedinte Salvador Allende. Allende este de altfel subiectul unui alt film documentar important al realizatorului chilian, chiar cu acest titlu, realizat în 2004 şi care documentează campania acestuia şi mandatul său ca preşedinte, precum şi sfârşitul tragic.

Memoria violenţei

Nostalgia luminii (2010) este prima parte a acestei reflecţii asupra trecutului traumatizant al Chile din perspective neaşteptate. În acest film, Guzmán face o paralelă între arheologia cerului pe care o realizează Observatorul Astronomic din deşertul Atacama şi căutarea rămăşiţelor de către mamele, soţiile, celor dragi şi dispăruţi pentru că îngropaţi în gropi comune. În cel de-al doilea film dedicat acestei perspective inovatoare asupra trecutului traumatizant chilian, după ce ne-a purtat prin deşertul cel mai arid din lume, Guzmán ne vorbeşte despre apă. Apa care însoţeşte Chile de la Nord la Sud de-a lungul unei coaste de 4.300 de km, nu este atât de importantă pentru acest popor.

Nasturele de sidef şi memoria apei

Cu ocazia împlinirii a 42 de ani de la dramatica lovitură de stat din Chile din 11 septembrie 1973, am văzut cel mai recent film realizat de Guzmán, premiat deja la festivalul de film de la Berlin, Nasturele de sidef  (El botón de nácar, 2015). Poate şi cel mai poetic dintre creaţiile acestuia, filmul te poartă din cosmos, te învaţă că apa a fost adusă pe Terra de comete, apoi în secolele care preced sosirea europenilor în sudul chilian, te învaţă despre credinţele poporului Selk’nam care vorbeau Kaweskar sau Yagan. Doar 20 de persoane vorbitoare de Kaweskar supravieţuiesc şi câteva sunt intervievate de Guzmán în film. Aceştia, ca şi alte triburi din Patagonia argentiniană şi chiliană au fost în mare parte exterminaţi de guvernele centrale la sfârşitul secolului 19 într-un genocid prea rar evocat în contextele contemporane din cele două ţări; restul murind ca urmare a bolilor albilor pentru care nu aveau imunitate sau căzând pradă alcoolismului. Locuitorii sudului chilian au fost întâlniţi de spanioli, care i-au numit ”patagones” adică giganţii cu picioare mari, de unde numele regiunii, Patagonia.

Filmul lui Guzmán face o paralelă între genocidul din sud, de la sfârşitul secolului 19 şi dictatura lui Pinochet (1973-1989). Guzman ne arătă cum, pe insula Dawson folosită pentru a organiza misiunile catolice în care Selk’nam au fost duşi pentru a fi ”civilizaţi”, adică asimilaţi culturii dominante, au fost deportaţi în septembrie 1973 membrii guvernului Allende. O altă paralelă care stă de fapt la originea numelui filmului este cea care leagă nasturele de sidef pe care Guzman l-a găsit într-una din şinele de cale ferată de pe fundul oceanului Pacific de un alt nasture celebru.

În timpul dictaturii Pinochet, pe lângă deţinuţii îngropaţi în deşertul Atacama, între 1200 şi 1400 au fost ucişi şi aruncaţi în ocean de la bordul unor elicoptere. Partea cea mai agresivă a filmului este de altfel cea care reface folosind manechine procedurile militarilor pentru uciderea chilienilor. Legaţi fedeleş, trupurile le erau puse în saci de plastic, pe deasupra lor era legată o bucată de cale ferată. Într-o astfel de bucată de cale ferată identificată pe fundul oceanului, a rămas înfipt un nasture de sidef, ca dovadă că a fost un om legat de acea bucată de metal. Acest nasture de sidef îl aduce aminte pe Jemmy Button (nasture în engleză), numit astfel pentru că, a fost cumpărat în 1830 de căpitanul englez FitzRoy în periplul acestuia prin sudul Patagoniei pentru cartografierea zonei, ceea ce a deschis de altfel calea imigraţiei albe ulterioare, în schimbul unui nasture de sidef. Jemmy Button a fost dus în Anglia unde a fost educat în cultura europeană şi apoi adus înapoi pe tărâmul natal, rămânând până la sfârşit la marginea celor două lumi.

Pentru Guzman, istoria chiliană este rezumată de acest nasture.

Memoria celor care au murit în acest fel groaznic este invocată şi în alte demersuri artistice, precum opera lui Enrique Ramirez pe care am văzut-o în mai la Muzeul memoriei şi drepturilor omului din Santiago. Lucrarea Cei care dorm (2014) este o operă video care arată crucile presărate în ocean în memoria celor dispăruţi.

Vă aştept şi marţea viitoare cu un alt articol despre America latină!

Între timp, puteţi urmări alte ştiri latino-americane pe pagina mea de Facebook, Observator America latină.