„Mi-e ruşine pentru liderii voştri politici!“. Afirmaţia care declanşează un tsunami

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE
Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE

A fost un mesaj transmis duminică seara şi care, din acel moment, provoacă discuţii foarte intense tocmai datorită ineditului situaţiei: un şef de stat care insultă în mod direct întreaga clasă politică dintr-o altă ţară, umilind-o şi marginalizând-o pe plan internaţional, tocmai când ţara respectivă se confruntă cu o situaţie tragică, economică, socială şi de securitate.

Lucrurile sunt şi mai grave, anunţând dezvoltări foarte complicate în viitor, atunci când mesajul acesta a fost rostit de şeful statului francez, înttr-o conferinţă de presă foarte aşteptată tocmai fiind întreaga lume constatase, cu destul de multă surprindere, eşecul total al planului francez pentru Liban, încheiat brusc, înainte de a se avansa măcar un pas, semnalul ireversibil fiind demisia lui Mustafa Adib, personalitatea desemnată să formeze guvernul reformei de tip francez.  

Mi-e ruşine pentru liderii voştri politici!“ a declarat preşedintele francez, răspunzând unei întrebări puse de o jurnalistă libaneză care, de la Beirut, evoca situaţia extrem de dificilă a ţării sale în acest moment. Replica a fost nemiloasă, preşedintele francez acuzând întreaga clasă politică libaneză de a se fi complăcut „în jocul otrăvitor al corupţiei şi terorii... responsabilităţile politice sunt clare şi stabilite. Trebuie să fie nominalizate ca atare şi trebuie să fie trase toate consecinţele necesare“. A reamintit apoi că, pe 1 septembrie, reprezentanţii clasei politice libaneze îşi luaseră un angajament în prezenţa lui de a constitui un guvern care să aplice „«o foaie de drum» extrem de precisă de reforme al căror conţinut să fie aprobat de comunitatea internaţională...Au decis să trădeze acest angajament. Constat că autorităţile şi forţele politice libaneze au ales să privilegieze interesele lor partizane şi individuale în detrimentul interesului general. Astfel, au ales să lase Libanul în voia jocurilor puterilor străine şi să-l condamne la haos în loc să-i permită să beneficieze de ajutorul internaţional de care are nevoie poporul libanez. Este o lună pierdută în aplicarea reformelor...Am decis să iau act de această trădare colectivă şi de refuzul responsabililor libanezi de a se angaja cu bună credinţă în contractul propus de Franţa...Vor trebui să răspundă în faţa poporului libanez“.  

În acelaşi cadru, şeful statului francez a anunţat şi că, totuşi, nu doreşte să abandoneze „poporul frate şi prieten“ din Liban şi că, cel mai târziu până la finele lunii viitoare, Franţa va organiza o conferinţă internaţională „pentru mobilizarea ajutorului internaţional“ de care are atâta nevoie Libanul, context în care responsabilii politici libanezi „mai dispun de o ultimă şansă“. Au la dispoziţie, a spus preşedintele francez, „un orizont de timp de patru până la şase săptămâni...după care, dacă nu va exista nici un progres pe piaţa internă, vom fi obligaţi să luăm în considerare intrarea într-o nouă fază... într-o acţiune mai sistemică de reconstrucţie politică în Liban“.

Întrebările care se nasc sunt mult şi deloc plăcute. Poate fără voie, poate la nervi, poate într-un moment de mare nervozitate, Preşedintele Republicii Franceze a lansat public un mesaj-avertisment în cel mai pur stil al unei puteri coloniale din perioada clasică în care metropola dicta comportamentul supuşilor din altă parte a lumii, consideraţi incapabili de a a decide asupra propriului lor viitor şi, în orice caz, needucaţi şi înapoiaţi cu erau, aflaţi în imposibilitatea de a-şi ordona propria lor structurare politică şi administrativă.

Din moment ce preşedintele francez declară că-i este ruşine de liderii politici ai Libanului, de întreaga clasă politică a ţării, acuzându-i de trădare, asta presupune, logic, că în spate rămâne sau poate să rămână un gol administrativ şi politic în cazul în care aceştia nu dau urmare ultimatumului francez.

Ar fi exact situaţia-limită la care, cu un secol în urmă, se referea Pactul Societăţii Naţiunii care, în termenii art.1 al art. 22 legaliza formula Mandatului Societăţii Naţiunilor, aplicat „coloniilor şi teritoriilor“ care, fie ca urmare a războiului „au încetat să mai fie sub suzeranitatea Statelor care le guvernau anterior“, fie, deoarece „erau locuite de popoare care nu erau încă în stare să se guverneze pe ele-însele“. Cu aceeaşi ocazie, erau stabilite şi „mandatele clasa A“: „Anumite comunităţi care aparţineau odinioară Imperiului Otoman, care au atins un grad de dezvoltare încât existenţa lor ca naţiuni poate fi recunoscută în mod provizoriu au condiţia să fie ghidate administrativ de sfaturile şi ajutorul unui Mandatar care să le îndrume administraţia până în momentul în care să fie în stare să se conducă singure. Dorinţele acestor comunităţi trebuie să fie luate în considerare pentru alegerea unui unui mandatar“. Iată teritoriile care au intrat în componenţa Mandatului francez:

Harta

Dacă mesajul transmis de francezi este justificat, atunci este extrem de grav deoarece asta înseamnă că suntem în prezenţa constatării fie a unui „stat eşuat“, fie a iminenţei unei asemenea situaţii, motiv pentru care Franţa, stat membru al Consiliului de Securitate, este nevoită dă dea acest ultimatum de „o lună, o lună şi jumătate“ pentru a evita o tragedie de mari proporţii.  

Care ar putea fi măsurile ulterioare în cazul în care politicienii din Liban nu se conformează imediat şi pe deplin? Cine va fi actorul extern care le va decide şi, mai ales, cine îşi va lua (şi cu ce mijloace) responsabilitatea implantării lor în teren? Se va face asta într-o relaţie directă Franţa-Liban sau, măcar pentru păstrarea unor minime aparenţe, Franţa va cere ca un mandat de la ONU care să constate intrarea Libanului în faliment generalizat şi, în scopul nobil al garantării securităţii în Orientul Mijlociu, să fie emis un mandat care să autorizeze acţiunea stabilizatoare a Franţei?

Mai departe însă, lucrurile pot deveni chiar imprevizibile. Se creează un precedent care poate fi oare exportat sau invocat şi în alte cazuri care implică state aflate în situaţii limită? Poate fi justificată, cel puţin în cazul Libanului, o intervenţie umanitară care să cuprindă şi o dimensiune militară în cazul în care urmează să apară confruntări directe cu cei din Hezbollah, angrenând ţara într-o nouă fază extinsă de război intercomunitar de genul celui din Siria şi Irak?

Oricum, situaţia este în evoluţie rapidă, urmând ritmul discuţiilor de ultimă oră privind conţinutul documentului Summitului special de la Bruxelles (1-2 octombrie) atunci când, se va face auzită o poziţie foarte fermă franco-germană împotriva atitudinii Turciei în zona Mediteranei de est, susţinând poziţiile Greciei şi Ciprului în privinţa delimitării perimetrelor petroliere aflate în zonele lor economice exclusive, întâmplător sau nu, unele aflate nu la mare depărare de coastele libaneze. Notând că Libanul a început foarte recent exploatare unui perimetru într-o dispută cu Israelul, pentru a realiza miza profundă a oricărei tensiuni majore din zonă şi implcaţiile enorme ale unei destabilizări de securitate, iată harta reţelei de conducte şi vedeţi care ar putea fi poziţia de forţă a unui eventual Mediator-Protector pentru Liban, ţara care are poziţia-cheie în orice negociere pentru noua hartă de influenţă în regiune.  

Harta
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite