Minciuna în politică: limite şi proporţii

Aţi fost minţiti astăzi? Dacă răspunsul este afirmativ, urmează întrebarea normală: cine v-a minţit? O televiziune? Un politician? Colegii de la birou? Vânzătorii din magazine? Răspunsul poate fi afirmativ la toate aceste întrebări într-o singură zi. Dar mai apare o întrebare: chiar aţi fost minţiţi, sau această idee e doar în mintea dvs? Mai cinic: aţi fost minţiţi, dar nu v-aţi dat seama?

Fake-news nu este sintagma-cheie a ultimilor ani. Paradoxal, fake-news-ul, ca sintagmă, a făcut mai mult bine oamenilor decât orice politician al ultimului deceniu, deoarece a pus în discuţie o problemă acută: care este proporţia optimă a minciunii în politică?

Pot fi trei abordări: prima care să spună că nu trebuie să existe minciună în politică, a doua care va afirma că în politică doar se minte, iar a treia va preciza că se poate minţi doar în împrejurări excepţionale. Primele par a fi ipocrite, iar a doua are în plus nuanţe de paranoia – de obicei, cei care cred că totul este răutate şi minciună continuă au impresia că le ştiu pe toate, iar viaţa şi postările de pe Facebook mustesc de autosuficienţă, ură, soluţii radicale şi demonstrează de fapt inadecvarea la marile valori ale umanităţii.

Analiza proporţiei necesităţii minciunii în politică este necesară, trebuie făcută şi are şi o cheie: anume, aspectul temporal.

Paradoxal, minciuna a avut efecte diferite în timp, iar astăzi trăim într-un moment în care proporţia dintre adevăr şi minciună se schimbă enorm şi deci, vizibil. Mi se va spune că minciuna a crescut astăzi exponenţial şi că adevărul aproape că a sucombat în faţa avalanşei de inexactităţi şi viclenii. Până la un punct, pare a fi corectă această afirmaţie: numărul oamenilor dezamăgiţi de cele ce se întâmplă zilnic în viaţa lor e imens, şi mulţi dintre ei ajung şi la dereglări psihice.

Şi totuşi, nu e chiar aşa. Concret, istoria umanităţii se poate împărţi după multe criterii, iar dacă o facem după acela al ajungerii la informaţii corecte, vom observa că ea are de fapt trei periodizări. Prima este aceea de până la inventarea trenului; a doua este aceea de până la inventarea internetului, iar a treia este cea în care trăim astăzi.

Dintotdeauna, oamenii care au ştiut mai mult au avut putere mai multă şi, implicit, dacă au acţionat rezonabil în cadrul social normal, au avut procente mai mare de împlinire a propriilor interese.

În fond, oamenii sunt în mare măsură doar o sumă de interese: de la cele biologice fireşti la cele de natură social-politică. Nici un dictator nu s-a născut direct dictator: a fost mai întâi copil şi apoi, profitând de contextul timpului, a crescut politic şi a devenit ceva în cadrul unui sistem. Orice imperiu a început mai întâi din voinţa unui om de a domina; dar la vârsta de 6 luni, acel om nu avea astfel de gânduri.

Nimeni nu s-a născut politician, chiar dacă în familia sa toţi ar putea fi parcipanţi activi ai jocului politic pentru decenii şi – din nou – secole.

Contextul face omul, dar face şi statele şi politica de stat; nici cel mai puternic stat nu şi-a putut impune voinţa complet tuturor celorlalte, mai ales dacă „toate celelalte“ s-au unit contra lui. Iar la nivel regional, contextele au jucat acelaşi rol excepţional; dacă analizăm istoria, vedem nenumărate alianţe a celor mai mici contra vecinilor mari şi hrăpăreţi – de obicei, căutând-se sprijin la alte state puternice, pentru a asigura o linie defensivă în faţa puterilor regionale.

Dar contextele depind de fapte, iar faptele de conduita oamenilor. Şi atunci, de cine depind conduita omului? În general, de relaţia dintre valorile şi interesele sale. Omul îşi exprimă direct valorile, dar intersele mai puţin – uneori minciuna le acoperă, iar alteori nu se mai poate desprinde de minciună: când o viaţă întreagă ai acţionat mincinos, abuziv şi nelegal, este greu să mai abandonezi acest stil de a acţiona zi de zi. Şi uneori regăsim astfel de conduite nu doar la oameni, ci şi la instituţii şi state. Iar când mai mulţi oameni te consideră mincinos, reputaţia ta e stabilită pentru ani şi decenii, şi e foarte greu să o mai modifici – ca om, analizat individual. Iar când o astfel de conduită i se impută unei instituţii sau unui stat, impresia pe care o lasă e de neşters nu doar pentru decenii, ci chiar pentru secole.

După cum spuneam, nimeni nu s-a născut politician, chiar dacă în familia sa toţi ar putea fi parcipanţi activi ai jocului politic pentru decenii şi – din nou – secole. Tânărul, crescând, trebuie să dorească să intre în politică. Familia îl poate ajuta, sau poate fi un handicap major – pentru că legăturile de rudenie nu se şterg, iar noul intrat în politică preia şi istoria strămoşilor săi. Doar un exemplu: Winston Churchill a fost descendentul ducelui de Marlborough, omul care a condus o coalitiţie multinaţională împotriva lui Ludovic al XIV-lea – Regele Soare, iar la finalul acestui conflict Mare Britanie a devenit o mare putere europeană. În multe ţări au fost astfel de cazuri, în care un lider important este copil/nepot/strănepot al unei familii care de ani slujea la curtea altui mare lider sau suveran, ceea ce oferea o mai bună bază de plecare în viaţă.

Dar carierele politice au fost şi sunt diferite în decursul istoriei. Sute de ani, apartenenţa la o familie aristocratică însemna şi moştenirea unor proprietăţi, dar mai ales a unor funcţii în stat. De ce acest lucru? Din multe motive, dar mai ales pentru că puterii centrale îi era dificil să acţioneze rapid împotriva potentanţilor locali, pentru că îi lipseau ştirile în timp real despre zonele pe care ultimii le conduceau, şi aşa, se ajungea la un modus vivendi partajat al puterii pe teritoriul ţării.

Informaţiile ajung mai repede, iar minciunile şi adevărul pot să fie difuzate mai lesne în societate, ceea ce obligă legiuitorii la adoptarea de constituţii şi coduri – acte normative care se adoptă doar când există premisele stabilităţii politice şi administrative.

Sute de ani, înainte de inventarea trenului – şi a vaselor cu motor cu abur pe rîuri şi mări – calul era singurul mijloc prin care se transmiteau mai multe ştiri odată. Chiar dacă pentru propria apărare anumite mijloace de comunicare transmiteau rapid prin semnale în aer – cu fum, oglinzi etc. – veşti despre vreo invazie, aceste atacuri nu erau zilnice. Însă ce putea face un lider local pentru întărirea propriei puteri şi slăbirea forţei centrului era mai dificil de transmis, pentru că erau diferite moduri prin care se mascau acele acţiuni neloiale. Călăreţi puteau duce o scrisoare importantă dintr-o parte în alta, pentru a se da semnalul unei revolte sau rebeliuni, dar viteza maximă era aceeaşi, iar alţi călăreţi care îi urmăreau pe primii aveau aceeaşi viteză de îndeplinire a propriilor ordine. Ziarele acelor timpuri erau mai puţine, aveau tiraje mai mici şi nu ajungeau decât în zonele urbane – iar cărţile aveau aceeaşi soartă: informaţiile costau mult şi prin transport şi nu oricine şi-l permitea.

Inventarea trenului – consecinţa dezvoltării motorului cu abur – schimbă dintr-o dată realităţile politice. În Europa orice tendinţă de autonomizare scade la un nivel neatins până atunci, deoarece cu trenul se pot trimite dintr-o dată atât veşti, cât şi ziare; mai important însă, trenurile pot duce în câteva ore mii de soldaţi dintr-o parte în alta a ţării, ceea ce sporea dintr-o dată numărul forţelor pe care eventualii rebeli trebuiau să le înfrunte. Din punct de vedere juridic, istoria dreptului în sec. XIX relevă indirect această transformare politică: informaţiile ajung mai repede, iar minciunile şi adevărul pot să fie difuzate mai lesne în societate, ceea ce obligă legiuitorii la adoptarea de constituţii şi coduri – acte normative care se adoptă doar când există premisele stabilităţii politice şi administrative.

Dar această creştere a vitezei transporturilor de mărfuri, persoane şi ştiri au mai însemnat ceva: începutul reducerii politicii de forţă la nivel global. Să nu ne amăgim, politica de forţă există şi va mai exista multă vreme de acum înainte, dar modul prin care se exercită pricipiile sale a diferit de-a lungul secolelor. Până în sec. XVIII forţa se manifesta fără jenă; subordonarea oamenilor era de regulă una substanţială şi în multe ţări cetăţenii nu purtau acest nume, ci pe cel de „supuşi ai...“.

Secolul XVIII s-a încheiat însă cu o decapitare regală, la Paris, precum şi cu adoptarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, ceea ce a avut efecte asupra tuturor autocraţiilor din sfera de influenţă europeană. Ca efect, apar revoluţii şi mişcări protestatare în multe părţi ale continentului, iar pentru prima dată conducătorii statelor sunt nevoiţi să caute sprijinul real al propriilor cetăţeni şi pe – la fel de important – cel al opiniei publice internaţionale. Iar pentru aceasta, presa era esenţială. Iar presa putea fi cumpărată, în anumite situaţii; pedepsită – în altele; cenzurată, dar nu mai putea fi ignorată.

FOTO freeimages.com

Din momentul în care ziarele încep să apară zilnic şi să fie distribuite cu ajutorul trenurilor în cât mai multe oraşe ale fiecărei ţări se începe o competiţie pentru ştiri. Pentru început, ziarele erau creditate cu un nivel mare de încredere, iar ştirile şi comentariile păreau a fi mereu corecte. Dar interesele au avut o forţă mai mare şi minciuna şi-a făcut loc în ziare, şi mai apoi în radio şi televiziuni.

Exista un mare avantaj – păstrat, de fapt, până la inventarea telefonului mobil: o ştire greşită dintr-un ziar se putea corecta cel mai devreme după 24 de ore. La radio şi la televiziuni viteza de corectare era mai rapidă, dar în toate cele trei cazuri mai trebuia ceva: ca jurnaliştii sau patronatul să vrea să corecteze eroarea. Puteau să sune cetăţenii la telefon cât doreau, tot redacţia hotăra dacă adevărul ajungea la public sau nu. Pe plan local, cetăţenii puteau comenta şi respinge orice ştire – în arhive şi biblioteci rămâneau textele de ziar şi emisiunile respective – ce nu era scris, nu exista nici măcar pentru mai tîrziu. Însă în orice situaţie căutarea adevărului nu înceta, iar fiecare purtător de mesaj pretindea că spune adevărul. În fond, nici un buletin de ştiri nu începe cu menţiunea: „primele ştiri sunt corecte, cele din partea finală sunt nesigure, iar ultimele două sunt minciuni“.

Omul, când este copil, crede aproape orice; pe măsură ce trec anii însă, adaugă experienţa cunoaşterii vieţii, a faptelor, a diferitelor domenii de activitate şi a politicii. Din această experienţă se naşte şi uneori prinde rădăcini adânci neîncrederea în politicieni, iar aceştia trebuie să întreprindă acţiuni diferite pentru a convinge.

Problema mediului politic este aceea că an de an oamenii acumulează dezamăgiri faţă de politică, iar aceasta costă mult. Mai precis, tocmai această neîncredere din ce în ce mai mare în politică a făcut ca fiecare campanie electorală să coste – în cheltuieli efective, fie ele legale sau nu – mai mult decât precedenta; costurile pentru preşedinţia SUA depăşesc acum 1 miliard de dolari de partid. Oare de ce?

Răspunsul este dat de intrarea în această a treia perioadă a ştirilor şi adevărului, amintită mai sus: epoca internetului a permis în sfârşit ca manipularilor şi minciunilor de/prin presă omul obişnuit să le poată opună ceva. Să nu ne amăgim: nu un singur comentariu pe pagina de Facebook/site-ul unei publicaţii schimbă opinia unei publicaţii – uneori nici o decizie judecătorească nu o poate face, fiind situaţii în care minciunile continuă, în pofida acelor hotărâri ale instanţelor.

E bine că se poate termina cariera unui politician atât de rapid, indiferent de momentul la care sunt programate alegerile? Răspunsul este „un mare Da“.

Ceea ce se schimbă în relaţia adevăr – minciună în politică este calitatea comentariilor şi dimensiunea numerică a celor care le apreciază, criticând astfel distorsionările jurnaliştilor şi mai ales a politicienilor. În ultimii ani au fost nenumărate exemple în care o singură postare pe internet a unui politician a însemnat nu doar pornirea acestuia pe arătură, ci şi ieşirea completă în decor şi de pe liste pentru orice alte procese electorale ulterioare. Internetul permite astăzi oricui să fie influent în cercul său de prieteni – indiferent cât de mare este, şi acel cerc poate să fie unit împotriva unui anumit tip de mesaj politic venit prin presă sau în orice alt mod.

Nu este adevărat că azi oricine poate fi jurnalist, dar trebuie să fim de acord că fiecare dintre noi putem să descriem o faptă mai repede decât un organ oficial de presă. Procedurile de intrare pe site/sticlă/hârtie sunt mai lente decât o cameră a unui smartphone care funcţionează pe o stradă/piaţă/stadion etc., şi care poate fi preluată apoi inclusiv pe scară largă de către presă: nici o redacţie nu va avea vreodată suficienţi reporteri pentru a filma un eveniment interesant, cu impact media. Iar evenimentul poate fi reprezentat de anumite declaraţii sau fapte ale unui om politic, şi în funcţie de conduita acestuia, cariera lui se poate termina în cîteva ore.

De aici o întrebare: e bine că se poate termina cariera unui politician atât de rapid, indiferent de momentul la care sunt programate alegerile? Răspunsul este „un mare Da“, pentru că nici o carieră nu s-a terminat dacă omul a acţionat moral, corect şi adecvat din punct de vedere profesional. De aceea, dacă internetul ajută la arătarea carenţelor unui om politic, să apreciem aceasta: să nu credem că un incompetent sau un imoral într-o funcţie politică va face bine în domeniul respectiv. A aştepta rezultatul alegerilor este o naivitate – chiar o prostie – pentru că în fiecare zi politicianul imoral şi incompetent va adăuga alte erori într-un domeniu de activitate, iar scopul politicii este împlinirea binelui public.

De aceea, politicienii din toate lumea urăsc internetul şi doresc să îl reglementeze cât mai strict: doar internetul nu le permite controlul total al mesajului. Mai ales în ţările mai sărace, se întâmplă ca politicieni să cumpere jurnalişti sau să îşi înfiinţeze propriile organe de presă, pentru că aşa pot controla perspectivele în care sunt înfăţişaţi publicului, iar acesta nu poate decât să consume mesajele pe care aceştia le dau. Internetul liber însă nu mai permite acel mesaj strict controlat şi implicit, de la o postare se poate ajunge la un final de carieră şi chiar la pierderea unor procente importante din electorat.

Dar politicienii trebuie măcar un pic să gândească: dacă presa nu va fi liberă şi internetul va fi strict controlat, tot jocul politic se va reduce la un singur aspect: cine va fi mai bogat şi va cheltui mai mulţi bani pentru propria imagine, va câştiga mereu. Dacă eşti politician cu minime ambiţii, ai nevoie să te remarci, iar internetul şi presa liberă sunt singurele locuri prin care o poţi face cu costuri rezonabile. Doar cu acest acces liber vei putea să schimbi topurile din propriul partid şi propria circumscripţie electorală; altfel, vei fi mereu dependent de ceea ce ţi-ar oferi într-un mediu controlat un politician cu bani şi influenţă.

Internetul este nu doar o uriaşă bibliotecă şi un loc unde se minte mai mult sau mai puţin cu intenţie, el este locul unde se pot compara exemple, ceea ce pentru mulţi politicieni este periculos. Astfel, conduita morală a unui politician poate fi importantă nu doar în propria sa circumscripţie electorală, ci şi la nivel de partid, ori – în anumite cazuri – bunele sale practici politico-administrative se pot constitui în modele la nivel internaţional. În acelaşi timp, internetul permite agregarea satisfacţiei publice pentru omul muncitor şi corect, iar aceasta este cea mai bună formă de „propagandă socială“.

Nu internetul trebuie învinuit că în anumite situaţii când politicienii vor să folosească în interes propriu imaginea unui om de valoare – sportiv, artist, om de ştiinţă etc. – izbucnesc vii proteste şi comentarii acide, de ajunge politicianul să îşi suspende contul de Facebook. El uită ce spuneam mai sus: clasa politică este moştenitoarea unei neîncrederi care creşte în fiecare generaţie. Tocmai de aceea standardele pe care cetăţenii le solicită de la politicieni sunt din ce în ce mai mari: bibliotecile – în format electronic sau tipărit – conţin atât exemple de bune practici politice, cât şi de situaţii complet negative. Ce credeţi, politicieni: oamenii şi le doresc pe cele rele? Iar acum, putând să compare în timp real conduitele a cât mai mulţi politicieni, le vor alege drept modele pe cele mai proaste?

Acum, mii de oameni pot filma simultan un eveniment, iar realitatea este din ce în ce mai greu de ascuns, ceea ce este atât de util adevărului!

Este adevărat că mulţi oameni au de ascuns anumite fapte din trecutul lor; este la fel de sigur că mulţi dintre cei care au intrat în politică au făcut-o pentru că nu erau competenţi la locul de muncă: însă eşuarea lor profesională atrage distrugerea ţărilor şi apoi, proteste şi revolte. Dacă ar înţelege că de adevăr nu se poate fugi, oricâte interviuri aranjate în presă ar avea, ar accepta că locul lor este în altă parte, dar niciodată în politică.

Să nu uite că acum 100 de ani fotografiile erau rare, iar filmările erau şi mai greu de făcut. Dar timpul a trecut, miniaturizarea a făcut ca oricine să poată să aibă aparate de fotografiat şi evenimentele politice din anii 1960-2000 au fost documentate nu doar de jurnalişti profesionişti, ci şi de oamenii obişnuiţi, care nu o dată au surprins instantanee remarcabile şi utile diferitelor anchete ulterioare acelor situaţii tensionate. Dar chiar dacă au fotografiat sau filmat, tot nu le puteau vedea prea mulţi ochi atât de repede cât ar fi trebuit pentru a produce impact. Dar astăzi cum e, politicieni? Numărul de smarphone-uri la nivel mondial depăşeşte 2,4 miliarde, iar cel al utilizatorilor de Facebook este de peste 2,2 miliarde. Acum, mii de oameni pot filma simultan un eveniment, iar realitatea este din ce în ce mai greu de ascuns, ceea ce este atât de util adevărului!

Conflictul dintre internet şi presa tradiţională va fi câştigat de internet, chiar dacă el poate fi folosit de către oameni răi pentru propagarea urii şi a altor non-valori ale umanităţii. Libertatea trebuie apărată, dar fiecare om trebuie să fie responsabil. Să nu creadă nimeni că un internet controlat va elimina minciuna/fake-news-ul din viaţa noastră – câtă vreme vor fi oameni coruptibili în presă, mesaje incorecte sau neadevărate vor mai fi. Presa controlată de politicieni este primul pas pentru instaurarea dictaturilor, şi se constată că de regulă prima lege pe care o adoptă un regim dictatorial este tocmai aceea a presei ...

Pentru a înţelege cum încearcă politicienii să lupte cu adevărul, distorsionând orice informaţie şi oferind alte teme de dezbatere, abătând astfel atenţia de la problemele reale care suscită nemulţumirea publicului, să analizăm pe scurt această temă a adunărilor publice, care prilejuieşte astăzi atâtea manipulări şi naivităţi.

FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

În dreptul românesc, situaţia e clară: art. 39 din Constituţie învederează că „Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme“.

Dispoziţiile sunt corecte, deoarece dacă s-ar fi cerut vreo permisiune oficială pentru întrunirile publice, inclusiv pentru o înmormântare sau nuntă, ar fi fost nevoie de aprobare politico-administrativă. Lista evenimentelor pentru care oamenii se pot aduna e lungă, dar ideea este clară în dreptul românesc.

Analizând situaţia generală a manifestaţiilor de protest, indiferent de ţară, regăsim trei chestiuni de lămurit, ambele în raport de relaţia adevăr şi minciună, relative la mediul politic.

Mai întâi, orice întrunire publică – permisă, nepermisă, dorită, nedorită, spontană sau planificată – depinde de fapt de numărul participanţilor. Dacă se estimează că vor participa 1.000 de oameni şi în realitate vin doar 100, spaţiul pe care acei oameni îl ocupă e mai mic şi implicit, nu vor putea bloca un oraş. Dar dacă estimarea este pentru 1.000 de persoane şi vin 50.000, atunci se va depăşi capacitatea anticipată a unei pieţe/străzi, ceea ce schimbă toate datele problemei. Dar trebuie înţeles că la o adunare publică cu regim de participare liberă numai cei aduşi cu tabelul – parcă am văzut undeva modul ăsta de lucru – sunt confirmaţi ca venind, dar nimeni nu împiedică pe alţii să se alăture.

A doua problemă este legată de organizarea întrunirilor publice. Oricât ar dori cei care nu trăiesc decît pe baza permisiunii şefilor lor, în materia întrunirilor publice socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Astfel, dacă vin prea puţini, organizatorii pot rezolva eficient orice situaţie. Dar dacă vin mai mulţi, chiar mult mai mulţi decât cei estimaţi, organizatorii pot fi depăşiţi fizic. Ce ar trebui să facă: să le spună celor veniţi în plus peste numărul estimat să plece? Niciodată, nimeni nu ar face aşa ceva, deoarece o prezenţă (mult) mai mare decît aceea estimată însemnă reuşită, înseamnă succes şi că tema întrunirii succită interes major pentru mulţi oameni.

În plus, mai există şi manifestaţii spontane: ele apar de regulă ca fenomen exploziv, iar organizarea nu există – cel puţin la început; dar în timp se poate ajunge şi la o organizare, dacă întrunirea respectivă să prelungeşte. De regulă însă manifestaţiile spontane au la bază nemulţumiri cronicizate, iar spontaneitatea este de fapt anticipată de omul politic raţional, care gândeşte la situaţia efectivă din zona respectivă şi înţelege că ceva nu merge bine, afectaţi de aceasta sunt mulţi şi că doar sclavii acceptă problemele fără să protesteze – deşi uneori o fac şi ei. Oare politicienii îşi doresc sclavi din rîndul propriului popor?

Chiar dacă politicienilor le plac doar protestele în surdină, realitatea este că nemulţumirile cer întotdeauna o rezolvare.

Iar a treia problemă a manifestaţiilor publice de protest – subliniez şi repet, aceste trei probleme sunt în toată lumea – ţine de întrebarea pe care niciodată politicienii nu vor să o formuleze: de ce oamenii protestează public? În mod diversionist, politicienii vorbesc despre autorizarea protestelor, dar nu vor să răspundă totuşi la întrebarea de bază: care sunt cauzele pentru care se protestează? Mulţi oameni naivi sau cu tendinţe dictatoriale – pe care şi le manifestă pe unde pot, în familie cu partenerul şi/sau copiii, la locul de muncă etc. – cred mereu că ideea unui protest public se reduce la autorizare. Evident, propaganda prin presa de slabă calitate nu vede în legătură cu nişte proteste decât ideea de autorizare ...

Or, manifestaţiile publice protest sunt etapa ultimă a unei nemulţumiri. După cum subliniam mai sus, copilul devenit adult înţelege mai bine viaţa şi dobândeşte raţiune. Astfel, raţiunea îi spune că la apariţia unei nemulţumiri, mai întâi trebuie să şi-o exprime verbal pe calea ierarhică, iar după aceea, dacă el consideră că nu există remedierea situaţiei, are la dispoziţie calea scrisă de exprimare a insatisfacţiei. Doar când aceste etape sunt parcurse şi nu există nici o îmbunătăţire se ajunge la protest public – manifestaţia înseamnă că nu doar un om, ci un grup este nemulţumit. Şi nici un om raţional nu începe mai întâi cu protest public, şi apoi trece la cel scris şi în final cel verbal, pur şi simplu raţiunea te împiedică să protestezi în stradă de la prima nemulţumire.

FOTO Inquam Photos/Alberto Grosescu

Chiar dacă politicienilor le plac doar protestele în surdină, realitatea este că nemulţumirile cer întotdeauna o rezolvare. A ascunde adevărul este tot o minciună, şi oamenii când vor să facă afaceri/partneriate cer întotdeauna să nu fie minţiţi. Iar politicienii au uitat asta. Însă la momentul în care apare un om politic care recunoaşte minciunile şi porneşte să soluţioneze problemele în numele adevărului va câştiga voturi şi poate avea o carieră îndelungată.

Că adevărul ne face bine ne-o arată excelent vestul Europei, loc unde se pare că morala şi adevărul merg destul de bine, iar nivelul de încredere în oameni este mai mare decât cel din estul continentului; ştiţi cumva că românii au cel mai redus nivel de încredere în oameni din Europa?

Olandezii sunt oameni care spun adevărul direct şi fără ipocrizie; şi se pare că şi din acest motiv le merge bine – cu un PIB nominal de 48.000 dolari/capita, este clar că munca şi valorile superioare ale omenirii şi-au găsit un loc bun acolo. Despre cum este economia pe la noi, ar merita citită această postare.

Geopolitic, ştim cum se face azi: fiecare ţară o urmăreşte pe alta şi îi reproşează erorile făcute, ca într-o competiţie globală de „ba p-a mă-tii“ : „Voi i-aţi bombardat pe ăia“! „Voi vorbiţi, care aţi intrat cu tancurile peste ailalţi?“ „Bă, nu mai comentaţi, că noi nu am masacrat pe nimeni!“ „Ce face? Voi nu îi ţineţi în lagăr pe aceia?“ etc. ... Şi, dacă stai şi analizezi, îti dai seama că şi unii şi alţii au dreptate. Adică adevărul triumfă ... trist. Dar nu era mai bine ca ele, mari puteri, să nu abuzeze de poziţia lor şi să nu facă nici un rău altor ţări? Pentru că marile războaie nu cei slabi le-au pornit, deşi le-au suportat cu vârf şi îndesat.

De ce insist mereu şi subliniez că adevărul este mai bun decât minciuna? Poate pentru că îmi aduc aminnte de Talleyrand, care a trăit în vremea dinainte de apariţia trenului, şi care spunea că „cel mai bun diplomat va fi cel care va spune întotdeauna adevărul, deoarece nimeni nu îl va crede“. Astăzi, internetul ne arată din ce în ce mai repede nu doar unde greşim, dar şi soluţii, exemple pe care le putem folosi pentru comparare şi apoi corectarea propriilor erori: să îl folosim cu discernământ şi bună credinţă, în sensul muncii susţinute, pentru că aşa vom progresa zi de zi.

Politicieni, respectaţi oamenii şi oferiţi-le zi de zi doar adevărul.

Şi mai insist pentru adevăr zi de zi şi clipă de clipă deoarece inteligenţa artificială este deja solicitată în sfera politicii mai mult decât ar crede un om politic mediu de astăzi. Concret, în anumite anchete sociale s-a ajuns în vestul Europei ca să se discute de „politicieni automaţi“, poate chiar roboţi – viitorul va decide ce tip vor fi. Aceasta, pentru că vor putea fi programaţi mai uşor în atingerea binelui public şi nu vor minţi, aşa cum o fac, se pare, atât de mulţi politicieni. Iar dacă despre aceasta se vorbeşte într-un areal geografic cu performanţe politice mai bune, pare a fi destul de clar cum „sună viitorul“.

De aceea, politicieni, respectaţi oamenii şi oferiţi-le zi de zi doar adevărul. Va fi mai greu la început pentru ambele părţi, dar dacă nu doriţi ca peste 20 de ani – sau mai devreme – robotul X să câştige alegerile din primul tur, atunci oferiţi ceea ce trebuie şi ceea ce doreşte orice om. Aceasta, pentru că nimeni nu garantează un mandat de lider suprem pe viaţă nimănui, indiferent de numărul celor care îl urmăresc ... să îi care geanta.