Motivele din spatele vizitelor lui John Kerry în Orientul Mijlociu

Ce le-a promis John Kerry israelienilor pentru a-i aduce la masa discuţiilor alături de palestinieni, marţi 30 iulie, la Washington? Este cea mai legitimă întrebare la care ar trebui să reflectăm în ceea ce priveşte demersurile foarte insistente ale fostului politician, actualmente diplomat, secretarul de stat, John Kerry.

Opinia publică nu pare mult prea entuziasmată de cele şase vizite întreprinse de John Kerry în Israel-Palestina (conform votului istoric de la ONU, din 29 noiembrie 2012) -Iordania, din ultimele cinci luni, şi nici de întâlnirea de la Washington, care va prefigura începutul unor negocieri reale de pace. 

Una dintre cauzele foarte pertinente ale lipsei generale de încredere şi interes pentru „reuşitele“ lui Kerry este situaţia generală, foarte inflamată de altfel, din nordul Africii şi Orientul Mijlociu, cu o Primăvară Arabă scăpată de sub orice control al comunităţii internaţionale, şi degenerată într-un sângeros episod etnic, religios, social şi geopolic. Într-o succintă comparaţie cu ceea ce se întâmplă în jur, conflictul secular dintre palestinieni şi israelieni pare…..o furtună într-un pahar cu apă.

Cu toate acestea, înclin să nu accept teoriile conform cărora criticii lui Kerry îi reproşează acestuia că principalul motiv pentru care „luptă“ să rezolve puzzle-ul imposibil al celor două popoare, este propria sa dorinţă de afirmare ca diplomat şi câştigarea unor puncte de imagine. Prea simplistă, prea naivă şi în mod evident, o teorie tipică cârcotaşilor de serviciu pe care, după cum vedem, îi regăsim peste tot nu numai în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În orice ţară declarată democratică există o serie de interese atât de mari şi diverse, locale şi internaţionale, încât sunt convinsă că putem elimina oricând suspiciunea că un om de stat acţionează după propriile sale doleanţe sau convingeri.

Revenind la interesul subit al administraţiei Obama faţă de conflictul israeliano-palestinian, după patru ani de relaţii reci cu guvernul condus de premierul Netanyahu, se poate intui o problemă personală a Statelor Unite cu Israelul. Nu e un secret pentru nimeni că Washington-ul şi-a pierdut o bună parte din influenţa asupra Orientului Mijlociu, în sensul că ea este departe de cotele pe care le atingea acum 10 ani, de exemplu.

Unii ar spune că motivul este renaşterea Rusiei din dezastrul erei Elţîn sub autocratul Vladimir Putin, şi implicit echilibrarea balanţei responsabile cu marile influenţe geopolitice ale lumii – după cel puţin un deceniu în care SUA şi-a asumat rolul de „jandarm mondial“. Plauzibil şi, de ce nu, probabil. Însă, este greşit să îmbrăţisăm abordarea conspiraţionistă a faptului că interesele Rusiei în zonă (protectoratul ei asupra Siriei, cele două submarine ascunse din Mediterană de lângă Lattakia, unul se pare cu încărcătură nucleară) sunt responsabile pentru imaginile apocaliptice la care asistăm din spatele ecranelor Tv, în fiecare zi.

Aş merge chiar mai departe, îndrăznind să afirm că oficialii de la Kremlin au încercat mai degrabă să păstreze o fragilă dar reală stabilitate a zonei, în detrimentul revoltelor de toate tipurile care explodează zi de zi, în toată regiunea, mai ales când unii sau alţii îşi trăgeau sufletul crezând că apele s-au liniştit.

Acestea fiind spuse, oricât de mare este antipatia personală (şi cred reciprocă) a preşedintelui american faţă de premierul israelian, deseori infatuat şi displăcut de o bună parte din electoratul ţării sale -pierderea controlului asupra Orientului Mijlociu şi semnalele tot mai alarmante din partea Israelului că situaţia devine atât de critică în regiune încât este dispus să îşi caute un alt protector, care să îi asigure securitatea, a determinat SUA să ia atitudine.

Să fim realişti, copilul păcii (aşa cum l-a denumit unul din comentatorii CNN) dintre Israel şi Palestina nu se va naşte în viitorul apropiat, nici măcar pe termen mediu. Este un „produs“ forţat, dispreţuit de ambele părţi care îl consideră un compromis umilitor, în virtutea variantelor istoriei acceptate de fiecare. De atâtea ori trâmbiţată cu mult entuziasm, pacea dintre evrei şi arabi asupra teritoriului israeliano-palestinian a fost un răsunător eşec, cu o evidentă lipsă de dorinţă de compromis din ambele părţi. Cum ar putea cineva să se poziţioneze vreodată ca mediator între reprezentanţii a două popoare semite, recunoscute în lume şi în istorie drept cei mai abili negociatori?

Totuşi, vizitele lui Kerry au reprezentat mai mult decât simpla şi nobila intenţie de a împăca două popoare despre care Biblia spune că ar fi înrudite. SUA a fost acolo pentru a-i asigura pe ceilalţi că ochiul său vigilent nu a părăsit Orientul Mijlociu, chiar şi cu slaba gestionare din ultimii ani şi vocile de acasă care devin iritate de ideea unei alte implicări profunde în problemele regiunii.

Mai mult decât atât, John Kerry i-a transmis în mod cert Israelului o nouă şi suficient de convingătoare declaraţie de dragoste din parte ţării sale. Şi acest lucru se observă în atitudinea atât de ciudat binevoitoare a premierului Netanyahu faţă de „deschiderea unor discuţii de pace“ cu palestinienii. Timpul va scoate la iveală promisiunile SUA faţă de aliatul său preferat din regiune.