NATO şi UE, în genunchi în faţa Turciei?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am tot sperat că, la un moment dat, Uniunea Europeană va fi în stare, confruntată cu iminenţa unui posibil extrem de apropiat tsunami de imigraţie ilegală, să fie în stare să aibă coloană vertebrală şi asta să se traducă printr-o decizie simplă şi esenţială: ajungerea la măsuri comune la nivelul celor 28 de State Membre pentru a sancţiona ofensiva de mari proporţii declanşată de Turcia pe teritoriul sirian.

O decizie pe care, în înţelepciunea lor, liderii europeni puteau s-o cântărească bine şi apoi să spună opiniei publice europene că, iată, sunt în stare să-şi afirme voinţa corespunzând spaţiului comun de apărare, politică externă şi securitate de care tot vorbesc atâta. Iar decizia asta trebuia, cel puţin teoretic, să se vadă atât la nivelul UE şi NATO pentru că problema este gravă şi poate afecta în profunzime relaţiile şi aranjamentele de securitate în spaţiul european şi euroatlantic.

Aşa ar fi fost normal şi aşa, la modul ideal, europenii ar fi arătat că, în ansamblu, ar putea vreodată forma nu numai o unitate de spaţiu economic, ci şi una politică cu o pondere atât de importantă pe plan militar şi cu o contribuţie generală de securitate într-atât de puternică încât să constituie o valoare demnă de luat în seamă în marile jocuri internaţionale.

În loc de asta, singurul lucru de care sunt în stare europenii noştri este o abureală solemnă, acoperită de o frazeologie pe cât de pompoasă pe atât de goală, încercând să acopere imposibilitatea de a ajunge la un punct de vedere comun, dar nerostind niciodată cuvântul „eşec“ în momentele de criză. Nu e nimic nou şi, în definitiv, asta este formula supravieţuirii în UE între atâtea interese guvernamentale contradictorii sau pur şi simplu antagonice.

Tragedia reală începe în momentele când lipsa de răspuns echivalează nu numai cu un act de impotenţă totală ci, cu mult mai mult, trimite mesajul că se rămâne în aşteptare deoarece interesele economice, de fiecare dată, o iau cu mult înaintea moralei presupuse - aşa scrie în cărţi - de funcţionare corectă a unei democraţii. Ca acum, spre exemplu, când statele europene şi-au trimis miniştrii de externe  în cadrul Consiliului Afaceri Generale să discute şi să decidă ceva. N-a ieşit nimic, cu excepţia unei declaraţii comune care „din nou, solicită Turciei să pună capăt acţiunii sale militare unilaterale în nord-estul Siriei şi să-şi retragă trupele din zona respectivă“ , miniştrii de externe declarând totodată că sunt gata „să adopte poziţii naţionale ferme în ce priveşte politica lor de export de armament către Turcia“.

Gargară comunitară căci, în ciuda vorbelor, doar câteva state au anunţat concret un embargou, iar discuţiile în cadrul Consiliului au arătat că este imposibil să se introducă în Declaraţia finală indicaţia privind o poziţie comună a ţărilor membre UE. Interesantă şi, din punctul meu de vedere, totalmente decepţionantă, poziţia publică a Federicăi Mogherini, şefa (încă) a diplomaţiei europene care a menţionat că Turcia nu figurează în deciziile Consiliului de Securitate al ONU care privesc impunerea de embargo la vânzările de arme către anumite ţări. Adăugând că, prin decizia lor, miniştrii europeni au încercat să evite să impună un cadru european membrilor NATO. Fapt este că, până la o eventuală decizie a şefilor de state şi guverne în Consiliul European, majoritatea ţărilor europene pot în continuare să exporte arme în Turcia care, normal, îşi măreşte comenzile, firesc în momentul în care trupele sale se află implicate în operaţiuni de război.

Caz în care unii s-au uitat, de altfel fără mare speranţă, la ce va face NATO care, din aceleaşi cauze de interese relaţionale divergente ale membrilor, s-a limitat să spună, prin vocea Secretarului General Jens Stoltenberg, că „se bazează pe Turcia să demonstreze reţinere şi să se asigure că acţiunile sale în nordul Siriei sunt pe măsură şi proporţionale, evitând o mai mare suferinţă umană“.  Ce a înţeles Erdogan din acest apel la umanism şi cumpătare? A acuzat imediat NATO că nu face îndestul pentru a proteja Turcia, introducând în ecuaţie un element destabilizator, invocând posibila persecuţie etnică abătută asupra ţării sale în cadrul Organizaţiei Atlanticului de Nord: „Se întâmplă asta cumva din cauza faptului ca Turcia este singura ţară din NATO ai cărei locuitori sunt musulmani?“.

UE şi NATO se dovedesc a fi în defensivă. Din mai multe motive.

Primul, cel mai important, este că ştiu că, din cauza politicii adoptate până acum, sunt încă total vulnerabile în faţa ameninţării principale formulate de nenumărate ori de Erdogan care promite că, în caz de, poate oricând să dea drumul înspre Europa celor 3,6 milioane de refugiaţi aflaţi în taberele din ţara sa, acum adăugându-se perspectiva unui alt val de 500.000 -1 milion de persoane care fug din noua zonă de conflict. Pentru Europa, aşa cum este ea acum, pare foarte limpede că nu există nici o ţară care să aibă capacităţi integrale de răspuns la un dezastru de asemenea amploare, iar capacităţi comune la frontieră nu există. Rămâne foarte problematica şi dificila perspectivă a deciziei de folosire a armatelor naţionale, dar care sunt formate din militari antrenaţi pentru cu totul alt tip de misiuni... Se va da ordinul de a se trage în civili neînarmaţi? Dacă da, atunci intrăm în cu totul alt raţionament şi cu totul altele vor fi consecinţele.

Sigur că atât NATO cât şi UE aşteaptă să vadă ce fac ruşii şi dacă vor reuşi scenariul optim în acest moment, adică oprirea ofensivei turcilor la limita aşa-zisei „zone de securitate“ cu adâncimea de 30 de kilometri, asta din moment ce, oficial, ruşii recunosc acum că au mediat înţelegerea între kurzi şi regimul de la Damasc şi că soldaţi ruşi din trupele speciale au preluat sarcina patrulării la graniţa turco-siriană, adică exact ce ar fi trebui să facă trupele turco-americane în acord cu decedatul acord din luna august în acest an. Vor putea face mai mult?

Să vedem ce parteneriate noi, poate chiar alianţe, se vor putea coagula sub presiunea evenimentelor. Iar de partea cealaltă, în acest context de acum, Turcia are mai multă nevoie ca niciodată de axa de cooperare cu Rusia şi Iran, singurii prieteni pe care-i are în zonă şi ale căror cereri, chiar mai dificile, s-ar putea să dorească să le asculte.

Imagine indisponibilă

Întrebarea esenţială este de a şti cât mai valorează acum pentru Erdogan loialitatea faţă de NATO şi speranţa că, vreodată, vor putea fi reluate convorbirile de aderare cu UE. Sau ştie deja că, de voie sau de nevoie, Turcia va trebui să accepte alte direcţii de alianţe strategice. Aceasta este, pe fond, miza discuţiilor pe care vicepreşedintele Pence şi secretarul de stat Pompeo le vor avea la Ankara. Uitaţi-vă la harta Siriei şi împărţire zonelor de putere în care fiecare încearcă să se consolideze, deocamdată sub unică baghetă rusească, în aşteptarea următoarei mari ofensive, cea pentru Idlib, zona de masacru în aşteptare.

Şi nu uitaţi de atuul pe care Erdogan nu şi l-a jucat încă: marile comunităţi compacte turceşti din marile oraşe ale Europei occidentale, perfect loiale ţării de baştină şi posibil de folosit la caz de nevoie ca sursă reală de presiune asupra politicienilor locali uşor de acuzat de islamofobie şi că nu respectă drepturile minorităţilor etnice. Deocamdată, argumentul este păstrat în sertar, dar poate fi oricând folosit cu succes la scară europeană.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite