În lume

articolul anterior articolul urmator

Nodul Gordian din Nagorno Karabakh, pe cale să explodeze angajând Turcia, Rusia, Franţa şi jihadiştii din Siria

35
28 Sep 2020 08:16:49
Iulian Chifu
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Duminică dimineaţa, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: după acumulări succesive de armamente şi militari, Armenia şi Azerbaidjan au deschis ostilităţile în Nagorno Karabakh, într-o maximă complicaţie de implicări indirecte şi susţinători, un nod gordian ce ameninţă să explodeze şi să atragă toate puterile regionale cu interese în zonă.

Mai mult, regionalizarea conflictului atrage tot mai mult conexiuni cu infecţia confruntaţională notorie din Siria, jihadişti importaţi din Libia şi implică chiar şi conflictul dintre Turcia şi Grecia din Estul Mediteranei şi Marea Egee. Armenia şi Azerbaidjan sunt susţinute de Rusia şi respectiv Turcia, dar în conflict se implică, în forme distincte, Grecia la capitolul război informaţional, Franţa în transferurile de luptători şi prezenţă vocală, mediatică, în timp ce UE încearcă calmarea conflictului în lipsa unei poziţii americane ferme, din cauza confruntărilor puternice din campania electorală prezidenţială din SUA. O adevărată lecţie a unor conflicte nesoluţionate, zice-se îngheţate, care sar în aer în cele mai nepotrivite momente, când ţi-e lumea mai dragă, şi ameninţă să se extindă, pe principiul domino-ului, mult mai departe decât graniţa statelor direct implicate.

Războiul fără învingători din Karabakh pe baza maximei complicaţii etnice

Nagorno Karabakh este una dintre regiunile fostei Uniuni Sovietice subiect al politicii lui Stalin de maximă complicaţie etnică. Ea e parte a Azerbaidjanului dar locuită majoritar de armeni. În acest context, momentul lui Gorbaciov de Perestroika şi Glasnosti a dat naştere răbufnirii emoţiilor şi a regăsirii naţionale pentru mare parte a republicilor unionale sovietice care şi-au cerut şi obţinut la final de 1991 indepenenţa de stat.

Dar marile probleme au rămas acolo, provocate sau întreţinute de către Rusia pentru a menţine cuie ale lui Pepelea care ţineau statele independente legate de fosta metropolă şi le condiţionau şi chiar blocau evoluţia spre Vest, spre libertate şi democraţie. Cu excepţia statelor baltice, toate statele ne-slave ale CSI din Europa – Republica Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan – au fost subiect al acestor eforturi separatiste orchestrate la Moscova. La acestea s-a adăugat repede Ucraina, cu Crimeea şi Donbas, conflicte răbufnite în schimburi de focuri în 2014.

În Nagorno Karabakh am avut un război direct declanşat în 1988. S-a încheiat în 1994, cu menţinerea sub ocupaţie nu numai a regiunii vizate de către Armenia, ci şi a altor 7 districte azere luate ca zone tampon sub ocupaţie armeană. Formal, regiunea s-a auto-declarat Republica Artsakh, recunoscută unilateral doar de către Armenia, pe baza unui proces fals de autodeterminare, după epurarea azerilor din toată regiunea ocupată. În fapt un adevărat război fără învingători, un conflict fără soluţii şi fără negocieri reale, în ciuda unui format international denumit Grup de la Minsk – cu copreşedinţi Franţa, Rusia şi SUA - care se mai reuneşte din când în când pentru a mima, sub egida OSCE, negocieri de pace.

Şi Rusia, care vinde arme deopotrivă Armeniei şi Azerbaidjanului – în primul caz contra avantaje economice şi pe sume mai reduse, alteori sub formă chiar de ajutor, în al doilea pe sume relevante de bani – a încercat formule de dialog cu cele două state, care nu au avut drept rezultat decât calmarea nervozităţilor periodice şi a schimburilor de focuri fie la frontiera comună, fie la linia de contact din zona disputată.

Limitele acţiunilor distructive - condiţionările unor ţinte valoroase în bătaia armelor  de foc

Părţile ştiu foarte bine că există instrumente directe reciproce de constrângere care limitează acţiunile destructive absolute ale adversarului. Dacă Armenia are capacitatea de a distruge conductele de petrol şi gaze ale Azerbaidjanului, tot astfel singura centrala atomo-electrică Metsamor din Armenia este sub presiunea şi în raza de acţiune a rachetelor armene. Şi în colţul fiecărui actor s-au aşezat pe rând diferiţi actori, cu doi sponsori majori şi constanţi, în primul rând Turcia alături de Azerbaidjan şi Rusia de partea Armeniei, deşi încearcă să joace deseori, după obicei, rolul mediatorului imparţial.

Dacă părţile au aceste limite ale confruntărilor, totuşi episoadele de ciocniri şi scărmăneli de frontieră sunt mai tot timpul prezente. În plus, din când în când – tot mai des în acest an – apar secvenţele de ruptură a liniştii armelor de foc şi tatonările prin schimburi puternice de focuri, morţi şi răniţi, inclusiv civili, dar fără o mişcare substanţială pe teren sau câştiguri de poziţii relevante. În plus, aceste episoade sunt doar reflectări ale unor nemulţumiri acute, ieşite din comun, şi care sunt menite doar să aducă părţile la negocieri şi să obţină nuanţe de repoziţionare. Până azi nu am avut acţiuni care pot fi calificate drept porniri ale declanşării unei ofensive pe scară largă.

De data aceasta, lucrurile par diferite. Există o acumulare constantă de nemulţumire şi frustrare, tradusă în achiziţii accelerate de capabilităţi militare şi de pregătire de conflict la linia de contact. În plus, de această dată se pare că Nagorno Karabakh este şi o cutie de rezonanţă care a intrat în trepidaţie odată cu marile conflicte din Mediterana de Est şi din Orientul Mijlociu. Astfel, războiul din Siria pare să rezoneze în regiune, furnizând trupe ambelor părţi, aşa cum Israelul pare a fi un susţinător al azerilor prin vânzările de arme şi tehnologii avansate, cu efect direct şi ţintă de comunicare subtilă către Iranul vecin, în timp ce Grecia şi Franţa, angrenate în războiul declaraţiilor cu Turcia în Estul Mediteranei, se adaugă şi riscă să fie absorbite în acest conflict.


FOTO EPA-EFE

Confruntările azero-armene, fără început asumat

Ca de fiecare dată, orice episod din Nagorno Karabakh nu are un declanşator asumat. Fiecare dintre părţi dă vina pe cealaltă, în timp ce şi la capitolul distrugerile adversarilor sau propriile victime, fiecare parte supralicitează propriile realizări militare şi îşi minimalizează pierderile, de obicei aduse în cheie foarte emoţională – civili morţi, femei şi copii.

Şi de această dată, lucrurile s-au repetat la fel: Armenia a susţinut că Azerbaidjanul a tras focuri de armă pe toată lungimea liniei de contact, dar şi tiruri cu rachete în Stepanakert, capitala Nagorno-Karabakh, unde ar fi ucis o femeie cu copilul său şi ar fi rănit mai mulţi civili, în timp ce Azerbaidjanul a acuzat atacuri armene de-a lungul liniei de contact cu tiruri împotriva propriilor civili, cu morţi şi răniţi, şi a anunţat o contraofensivă pentru eliberarea unor localităţi ocupate din regiune.

Totuşi lucrurile par astăzi altfel, mult mai complicate şi mai aproape de conflictul total, pentru că părţile au anunţat mobilizare generală, Azerbaidjanul a închis spaţiul aerian Armeniei şi a obţinut susţinerea explicită a Turciei, în timp ce liderii vorbesc despre război şi utilizează tot mai mulţi termeni militari. Partea azeră vorbeşte chiar despre o contraofensivă menită să ducă la recâştigarea teritoriului ocupat. Şi la capitolul victime, părţile anunţă victorii proprii şi distrugeri ale inamicului, minimalizând propriile pierderi. Cum nu există date independente în regiune, e greu de spus astăzi cum stau lucrurile în mod real, pe teren.

Explozia Siriei în Nagorno-Karabakh: acuzaţii de import al luptătorilor

Elementul nou al actualei răbufniri conflictuale cu schimburi de focuri ţine de acuzaţiile reciproce de import al luptătorilor din Siria. E adevărat că partea azeră reclamase schimbul de populaţie prin repatrierea unor armeni din Siria şi Liban şi aşezarea lor în Nagorno-Karabakh, dar este pentru prima dată când elementele războiului civil din Siria se regăsesc direct în discursurile şi acuzaţiile reciproce ale ambelor părţi. Aceste elemente şi implicarea actorilor terţi merită urmărită acum.

Astfel, vineri, 25 septembrie, cotidianul turc Daily Sabah titra faptul că Armenia transferă “terorişti YPG-PKK” pentru a ocupa teritoriul din Nagorno Karabakh şi a antrena miliţiile împotriva Azerbaidjanului. E vorba despre cei din Irak şi Siria care ar fi fost transferaţi în Nagorno-Karabakh pentru a lupta şi a antrena miliţiile împotriva Azerbaidjanului şi a deschide un al doilea front împotriva Turciei. Ei ar prezenta localnicilor tehnici de sabotaj şi de construire şi utilizare a dispozitivelor explozibile improvizate, după cum apare şi în ziarul turc Yeni Şefak citând mass media azeră.

Este vorba despre o miliţie de voluntari constituită de către Armenia în regiunea Tovuz. Sursele media susţin că ambasadorul armean din Irak, Hrachya Poladian, a contactat luptătorii în Siria şi Irak şi i-a convins să meargă în Nagorno Karabakh care ar fi ajuns pe diferite rute, de la Sylaymaniyah în Irak prin Sabis, Kermanshah în Iran şi Armenia, apoi din Munţii Qandil – fieful PKK din Irak –prin Urmiya în Iran către Nagorno-Karabakh. Franţa ar fi fost şi ea implicată în transferul acestor terorişti către Armenia. Cu aceste transferuri de luptători kurzi care să se stabilească în regiune şi armeni repatriaţi din Siria şi Liban ar urma să se schimbe demografia regiunii în defavoarea azerilor care au mai rămas, chiar în cazul repatrierii refugiaţilor fugiţi în Azerbaidjan.

Pe de altă parte, Greek City Times face dezvăluiri despre faptul că Turcia ar transfera luptători şi militanţi din Armata Siriană Liberă din nordul Siriei în Azerbaidjan, alţii din Libia în Azerbaidjan cu precădere luptătorii din Divizia Hamza, care au ajuns prin Turcia în Baku. Majoritatea sunt arabi şi turcomani, care ar câştiga între 600 şi 2000 de dolari pe lună, majoritatea fiind jihadişti sirieni. Se presupune că peste 1000 de luptători vor fi transferaţi în Azerbaidjan, în scurt timp.

Oficialii ambelor părţi neagă aceste alegaţii, când este vorba despre propriile acţiuni, dar le confirmă oficial pe cele împotriva rivalilor din conflict. Această nouă dinamică arată că există sâmbure de adevăr în spatele ambelor susţineri, iar faptul că publicarea acestor date este anterioară declanşării actualelor confruntări arată  că pregătirea de conflict de durată şi pe scară largă e apanajul ambelor părţi, şi Armenia, şi Azerbaidjan. În plus, lecţiile învăţate ne arată că orice conflict nesoluţionat, în momente de turbulenţe globale, riscă să intre în rezonanţă cu situaţiile conflictuale din regiune şi se influenţează reciproc cu alte conflicte regionale, antrenând pe principiul dominoului tot mai mulţi actori dacă conflictul se permanentizează şi devine un război pe scară largă, în toată regula.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

35 Comentarii

Mandrean Paul
28.09.2020, 08:21:09

Peste tot in lume unde se implica rusia este razboi.

-1 (25 voturi)
Mandrean Paul
28.09.2020, 08:23:48

Niciodata in toata istoria lor, rusii nu au facut bine nimanui.

0 (24 voturi)
Romeo Dumitru
28.09.2020, 08:57:24

Mandrean Paul CORECT !

-2 (16 voturi)
IonIon Codreanu
28.09.2020, 08:59:23

Nici in stat cu oameni sănătoși la cap nu așteaptă ”binele” din afară, pun osul la muncă și și-l fac. De aceea îl au.

+5 (7 voturi)
IonIon Codreanu
28.09.2020, 08:57:13

Se evită discutarea directă a situației de fapt: un teritoriu populat de armeni dintotdeauna, a fost atribuit Azerbaigeanului. Iar ”comunitatea internațională” susține această aberație! Așa cum susține aberațiile teritoriale ale Ucrainei, stat CREAT dintr-un început și cu intenție greșit. Fariseismul așa zisei ”comunități internaționale” costă vieți omenești, disperare și subdezvoltare.

+12 (14 voturi)

Vezi toate comentariile (35)

Modifică Setările