Noul Război Rece din Orientul Mijlociu: Arabia Saudită, Iranul şi şahul geopolitic

Relaţiile diplomatice dintre Arabia Saudită şi Iran au fost rupte când, în data de 3 ianuarie 2016, Riadul a oferit 48 de ore diplomaţilor iranieni pentru a părăsi Regatul. Decizia a fost luată după ce la Teheran protestatarii iranieni au incendiat Ambasada saudită ca urmare a deciziei Regatului de a-l executa pe clericul şiit Nimr al-Nimr.

Comportamentul saudiţilor însă nu este deloc surprinzător, el venind pe fondul unor tensiuni accentuate odată cu Primăvara Arabă, atunci când cele două state s-au poziţionat ca singurii actori ce luptă pentru hegemonia regională, într-un context în care Egiptului îi trebuie ani buni pentru a-şi redresa economia, iar politica externă a Turciei în Orient a eşuat.

Deşi Regatul a resimţit efectele Primăverii Arabe, Riadul a reuşit să menţină stabilitatea internă atât în propriile-i graniţe, cât şi în Bahrain, Oman sau  Kuweit, erijându-se cu adevărat în statutul de lider al Consiliului de Cooperare a Golfului, aducând totodată inclusiv Qatarul în propria-i sferă de influenţă.

Din acel moment, întregul Orient Mijlociu s-a transformat într-o tablă de şah în care, printr-o paradigmă realistă, saudiţii şi Iranul şi-au urmărit propriile interese geopolitice. Astfel, Arabia Saudită a sprijinit schimbarea regimului Fraţilor Musulmani şi înlocuirea preşedintelui Morsi în Egipt, pentru ca în Liban să susţină gruparea sunnită Mişcarea Viitorului ca o contrapondere a Hezbollahului şiit în timp ce în Palestina a sprijinit facţiunile rivale Hamasului apropiat de Teheran.

Pe acest fond a venit şi sprijinul direct oferit grupărilor sunnite ce luptă în zona Levantului pentru înlăturarea regimului condus de Bashar al Assad. Rezultatul constă în accentuarea clivajelor sectare şi implicit slăbirea unor state naţiune, precum Siria şi Irakul ale căror graniţe cel mai probabil se vor modifica în viitorii ani. Statul Islamic, grupare adeptă a ideologiei takfiriste reprezintă unul dintre efectele generate.

Iranul a sprijinit la rândul său mişcările şiite din Golf, în special Arabia Saudită şi Bahrain, dar mai ales rebelii Houthi din nordul Yemenului. Drept urmare, statul yemenit se află în pragul secesiunii şi în faţa unui război civil ce contrapune Sudul cu Nordul, sunniţii cu şiiţii. În tot acest timp, Al Qaeda din Peninsula Arabă se întăreşte, pregătind cel mai probabil şi o ripostă faţă de noul rival, autoproclamatul Stat Islamic.

Concluzionând, Orientul Mijlociu este cuprins de insecuritate din Nordul Africii până la ţărmurile Mediteranei, fapt ce nu trebuie a ne surprinde dacă ţinem cont că regiunea evoluează către un nou status quo. Asistăm în realitate la crearea a ceea ce doctrina Bush numeşte Noul Orient Mijlociu şi, implicit, la apunerea Acordul Sykes-Picot din 1916. Scenariile privind această evoluţie sunt multiple, ţinând cont mai ales de volatilitatea specifică zonei, însă scindarea teritorială inclusiv a Arabiei Saudite şi Iranului nu este exclusă. De cealaltă parte, cele două state, aliate strategice înainte de 1989, pot accepta o balanţă de putere bazată pe cooperare şi nu pe competiţie, asemenea perioadei în care în funcţia de preşedinte al Iranului se afla Mohammad Khatami. Pentru toate acestea însă, este nevoie de consolidarea taberei moderate pe scena politică de la Teheran.