Nu putem fi oficial în NATO şi neoficial cu Moscova

Dacă trăim într-o democraţie reală, nu mimată, dreptul la obiectiva şi completa informare trebuie respectat in integrum. Asta pentru ca judecarea unor puncte de vedere să fie efectuată în cunoştinţă de cauză, pornind de la ansamblul unei viziuni personale şi nu de la frânturi spicuite de o manieră empirică.

Observând apariţia, ici-colo, a unor citate atribuite unui membru al Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică am solicitat textul integral al răspunsurilor oferite de distinsul conaţional, din păcate publicate trunchiat şi scoase din contextul iniţial.

Înţelegând că sensul demersului meu este unul obiectiv, vizând corecta informare a celor interesaţi de situaţia deloc limpede, din spaţiul fost sovietic, generalul Constantin Degeratu mi-a remis răspunsurile sale, la interogaţii altfel fireşti, opinia fostului consilier prezidenţial fiind de interes general.

Mai fac precizarea că am înţeles, din dialoguri cu terţe persoane, că sunt şi cetăţeni ai României care ar vrea să tăcem, să nu spunem adevărul, să urmăm exemplul liderilor unguri, cehi, greci, bulgari, adică să nu afirmăm public adevăruri care ar putea supăra pe europenii, cu funcţii de decizii, de la Moscova.

Când europenii respectivi ne vor trata ca pe egalii, nu inferiorii lor, când vor da semne publice, civilizate, că ştiu erorile imperiale anterioare, în raport cu România interbelică, România postbelică şi România postdecembristă, ne vom putea uita spre Kremlin ca la un interesant vestigiu istoric. 

Este o vreme a limpezirii apelor, nu a compromisului tacit cu răsăritenii. 

Nu putem fi oficial în NATO şi neoficial cu Moscova.

Federaţia Rusă nu este inamicul României, dar Rusia consideră NATO drept inamic potenţial şi povestea asta este creaţia Moscovei, nicidecum a comunităţii euroatlantice.

Un fost preşedinte afirmă că românii au pierdut Republica Moldova şi sunt şi alte voci în ţară care susţin că este cazul să îi lăsăm pe moldovenii, de peste Prut, în plata Domnului. 

Nu cred.

Un preşedinte activ pleacă într-o vacanţă în care vestea bună ulterioară ar fi că a avut parte de întâlniri informale în interesul ţării pe care, conform Constituţiei, o conduce.

Vom vedea.

Românilor lucizi nu le rămâne decât să aleagă între defetism şi optimism, ultima soluţie fiind generată de pilda înaintaşilor. 

Cei de la 1918.

Inserez mai jos textul netrunchiat al afirmaţiilor generalului Constantin Degeratu, ca răspunsuri la întrebări altfel fireşti. 

1. Au existat semne ca Rusia intentioneaza anexarea Crimeei? Daca da, putea fi prevenita aceasta operatiune? Apartenenţa peninsulei Crimea la Ucraina (realitate politică recunoscută internaţional în procesul de destrămare a URSS) a fost contestată în permanenţă – din momentul proclamării indepenendenţei ţării şi pâna în cel al anexării acestei regiuni istorice de către Rusia. Contestarea s-a produs atât din interior (de către forţele separatiste locale), cât şi din exterior – de către revizioniştii de la Moscova. Au existat numeroase momente, în istoria recentă, în care s-a încercat separarea provinciei şi alipirea ei la Rusia – unilateral şi in dispreţul constituţiei ucrainiene şi al acordurilor internaţionale (inclusiv ale Cartei ONU şi ale Memorandumului de la Budapesta), care recunosc suveranitatea Ucrainei asupra acestui teritoriu foarte disputant de-a lungul istoriei. Mai mult decat atât, porţiuni importante ale teritoriului Crimean (Sevastopolul şi alte mici enclave) au fost mai adesea administrate direct (şi preponderent) de către Moscova. În acelaşi timp, importante segmente ale societăţii crimeene (îndeoosebi cele reprezentate de fostele structuri sovietice – servicii de securitate şi miliţie, armată, flotă şi adminitraţie publică, aparatul politic al partidului comunist, veterani, etc.), au contestat în permanenţă suveranitatea Kievului, au deţinut şi utilizat preponderent şi ostentativ paşapoarte ruseşti şi au ramas loiale Moscovei şi spiritului sovietic. Predicţiile privind intenţiile de reintegrare a regiunii Crimeea în statul rus au fost numeroase, consistente şi argumentate public în mod înverşunat, fiind, cel mai adesea, parte a campaniei propagandistice ruse având ca scop refacerea fostului spaţiu sovietic. Au circulat, de multe ori, de asemenea, ştiri despre pretinse informaţii ale unor servicii secrete (ucrainiene sau străine) care ar fi cunoscut detalii concrete despre planurile Rusiei în acest sens. Pot fi menţionate, totodată, numeroase declaraţii ale unor oficiali rusi – guvernamentali, parlamentari, politicieni, militari, politologi, analişti de securitate, istorici – care au conturat direct idea unei foarte probabile anexari. Sunt emblematice în acest sens: discursurile preşedintelui rus Vladimir Putin, din 2007 (la Conferinţa de securitate de la Munchen) şi din 2008 (la Summitul NATO de la Bucureşti); aprecierile liderului rus făcute pe timpul discuţiilor cu George W. Bush (2008) potrivit cărora Ucraina ar fi fost un stat artificial; formulările din strategiile de securitate, de politică externa şi de apărare din anii 2008-2010, etc. Problema este că mai toate aceste avertismente au fost ignorate, au fost privite ca fiind un fel de zgomot de fond şi, mai ales, nu au generat niciun fel de măsuri substanţiale de pregătire pentru contracare, în eventualitatea că astfel de ameninţări ar fi devenit iminente. Mă refer atât la autorităţile de la Kiev şi la armata ucraineană (care nu au avut planuri concrete, realiste, realizabile de contracarare), la opinia publică ucrainiană, dar şi la instituţiile responsabile şi organizaţiile civice din statele partenere (inclusive din cele vecine). Informaţii certe şi credibile (capabile să determine măsuri corespunzatoare de contracarare), despre planurile Rusiei (care au fost puse în aplicare în martie 2014 şi care au dus efectiv la anexarea Crimeei) nu sunt cunoscute public şi – cel mai probabil – nu au existat. Din această perspectivă, deşi pare că am asistat la cronica unui dezastru anunţat, la care decidenţii politici au fost spectatori, anexarea Crimeii de către Rusia în martie 2014 reprezintă, din perspectivă militară, un exemplu tipic de surprindere strategică, de eşec al serviciilor de informaţii, atât ucrainene, cât şi partenere. Efectiv, prin ianuarie-februarie 2014 s-au vehiculat public indici specifici care prevesteau acţiunea Rusiei şi au apărut materiale de presa care discutau (sau avertizau) deschis despre o asemenea posibilitate iminentă. Nici acestea nu au fost urmate de vreun fel de măsuri de pregătire, de precauţie sau de responsabilizare pentru acţiune, astfel că armata ucrainiană a fost surprinsă fără comanda strategică, fără planuri adecvate, fără comandanţi locali de încredere şi competenţi, fără instruire şi înzestrare adecvate. Cât priveşte al doilea aspect al întrebării (dacă această agresiune ar fi putut fi prevenită sau nu), răspunsul practic este NU, pentru că pe acesta l-a dat realitatea însăşi. Şi aceasta pentru că nimeni nu a dorit şi nu a reusit să înţeleagă şi să-şi asume realitatea. Principial, desigur, se poate spune că s-ar fi putut preveni surprinderea – pentru că atât logica evenimentelor cât şi informaţiile disponibile faceau posibile pregătiri care (daca s-ar fi materializat) ar fi putut descurajat aventura rusească. Dar nu s-a întâmplat aşa.

2. A trecut un an de atunci. Asistăm deja la un nou Război Rece sau este mai mult decât atât? Care e bilanţul provizoriu şi de partea cărui combatant pare sa fie victoria? Suntem, cu siguranţă, într-o nouă paradigmă de securitate specifică unor stări pe care, în anii confruntării Est-Vest, o numeam Război Rece. Avem suficiente argumente să plasăm începutul acestei noi perioade post-bipolare cam prin anii 2007-2008. Summit-ul NATO de la Bucureşti, din aprilie 2008 (la care au participat atât preşedintele Bush, cât şi preşedintele Putin) şi invadarea Georgiei de către Rusia (în august 2008) marchează efectiv acest debut. Există aprecieri privind debutul acestei faze încă de prin anii 2004-2006, odată cu finalizarea celui de-al doilea război al Rusiei în Cecenia. Este, însă, indubitabil că, de prin 2012-2013, nu mai putem vorbi, în niciun fel despre paradigama “parteneriat şi cooperare”, în relaţiile dintre Comunitatea Euro-Atlantică (NATO şi UE) şi Federaţia Rusă. Crizele din Libia, Egipt şi Siria, eşecul Rusiei de a contracara tendinţa eliberării Europei de dependenţa enegetică şi lansarea procesului de construcţie a Scutului Antirachetă sunt elementele de substanţă ce definesc deja genul de relaţii subsumabile ideii de Război Rece. Resetarea priorităţilor strategice ale SUA, materializate într-o dezangajare militară importantă din Europa – anunţată în Strategia Militară a Administraţiei Obama din 2012, nu a reuşit să reducă apetitul Rusiei pentru confruntare. Dimpotrivă, cel mai probabil, la Kremlin, aceasta a fost intrepretată ca un semn major de slăbiciune, fapt ce a încurajat pornirile belocoase ale regimului Putin. Nu suntem, însă, nici în pragul unui război major – unul purtat între blocuri geopolitice (fapt ce nu înseamnă deloc absenţa pericolului militar, pentru ţările din linia întâi a confruntării impusă de Rusia) şi nici la începutul unui proces substanţial de faliment statal rusesc (asemănător celui al URSS, din anii 1990-1991), sau de reînscriere rapidă a Rusiei pe făgaşul unei dezvoltări democratice autentice (adică paşnice). Cât priveşte rezultatul de pâna acum al acestei confruntări, deocamdată Rusia a înscris câteva puncte majore: menţinerea ca viabilă a enclavei toxice experimentale din estul Republicii Moldova (regiunea separatistă nistreană), care blochează orice progres real în criza basarabeană; ciopârţirea teritorială a Georgiei şi blocarea avansului acesteia pe calea integrarii europene şi euro-atlantice; agresiunea la vedere împotriva Ucrainei, sfârtecarea teritorială a acesteia şi împingerea spre faliment a statului ucrainian. Deşi trebuie să credem că, până la urmă, dreptatea va învinge, este posibil ca unele achiziţii teritoriale banditeşti ale Rusiei să rămană pierdute pe termen lung. Prioritară, pentru securitatea Comunităţii Euro-Atlantice rămane acum o acţiune hotarâtă şi promptă pentru limitarea pierderilor, recuperarea fiind mai degrabă o sarcina de etapă. 

3. Unde este "linia întâi a frontului" şi cât de mare este riscul ca ea să ajungă în România? Linia de confruntare este acum cea care defineşte capacitatea de supravieţuire a statului ucrainian, iar acestă formulare include obligatoriu capacitatea de supravieţuire politică şi militară. Donbasul, Crimeea şi Transnistria formează această “linie” a frontului acum. Dacă această linie cade – militar sau fie şi numai politic – situaţia de securitate a României devine dramatică, pentru că noua “Cortină de Fier” a lui Putin ajunge pe Prut, în Deltă şi pe linia de demarcaţie româno-ucrainiană stabilită la Haga, dar şi pe la sud de Cernăuţi şi în Herţa, ori pe Tisa maramureşeană. Un astfel de scenariu este, cu siguranţă, unul de coşmar (deşi unii l-am mai trăit), iar riscul nu este deloc minor. 

4. Care este situatia militara in zona Marii Negre? La această dată (şi în perioada imediat următoare raţional previzibilă), situaţia este – din perspectiva paradigmei de confruntare impusă de Rusia – una gravă, de tipul extremă urgenţă: Rusia este în ofensivă, şi-a atins unele obiective geopolitice la Marea Neagră (Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud), mai poate viza unele (Gurile Dunării) şi ar putea fi tentată să testeze viabilitatea Articolului 5, sub acoperirea stării de confuzie generată şi a micului şantaj nuclear. Tentaţia poate fi potenţată de reacţia timidă a adversarului, slăbiciunile Alianţei, succesele obţinute facil şi de presiunile interne grave, dar şi de faptul că, în zona pontică, Rusia a atins un punct de dominanţă miltară covârşitoare şi se află în plin proces de expansiune. La data declanşării procesului de confruntare, Rusia avea o poziţie importantă ca stat riveran la marea Neagră, moştenind de la fosta URSS o porţiune de litoral de aproape 500 km şi împărţea cu Ucraina controlul Mării de Azov. Ceilalţi protagonişti ai scenei pontice erau: Ucraina (cu aprox. 1700 km de litoral, inclusiv Crimeea şi, parţial, Gurile Dunării); Turcia (cu peste 1400 km de litoral şi controlul complet al Strâmtorilor – sub reglementarile Conventiei de la Montreux); România (cu 245 km de litoral şi controlul substanţial al Gurilor Dunării (plus Canalul navigabil dobrogean), dar şi cu vulnerabilitatea numită Insula Şerpilor (tâlhărită cândva de Rusia; astăzi punct sensibil în relaţiile româno-ucrainiene); Bulgaria cu vreo 350 km de litoral) şi Georgia (cu 310 km de litoral). La aceeaşi dată, Rusia avea cea mai mare flotă (şi singura semnificativă) din Marea Neagră şi deţinea controlul operaţional asupra celui mai mare port militar din Marea Neagră – Sevastopol, precum şi al altor facilităţi militare din Crimea. După agresiunea împotriva Georgiei, din anul 2008, Rusia a smuls de sub autoritatea acesteia litoralul abhaz (210 km) şi a dobândit controlul cvasi-deplin asupra principalului port georgian – Poti. Anul trecut, dupa anexarea peninsulei Crimeea, Rusia a mai dobândit controlul asupra a peste 500 km de litoral, stăpâneşte pe deplin baza navală Sevstopol şi toate facilităţile militare din peninsulă; a închis efectiv Marea de Azov (prin strâmtoarea Kerci); a închis fizic accesul Ucrainei la zona economică exclusivă delimitată prin acordul de la Haga. În fapt, Flota rusa stăpâneşte efectiv Marea Neagră, pentru că: Turcia nu manifestă un interes evident pentru securitatea maritimă în bazinul pontic (fiind concentratată pe alte probleme de securitate mai presante); România şi Bulgaria au o capacitate de acţiune navală mult sub nivelul care ar putea fi definit ca “modest”, iar Georgia nu intră în discuţie. În ceea ce priveşte capacitatea navală rămasă a Ucrainei, este greu de făcut o estimare realistă, dar principial, e mai prudent să nu fie luată în calcul. Din perspectiva puterii navale, singura capacitate de aparare euro-atlantică în Marea Neagră o reprezintă prezenţa periodică la exerciţii a unor nave de luptă moderne ale unor state membre ale NATO (SUA, Marea Britanie, Franţa, Spania, Germania, etc), dar durata de şedere a acestora este limitată şi condiţionata de acordul Turciei, iar capacitatea lor operaţională trebuie privită prin prisma condiţionărilor politice, militare şi logistice, dar şi politice. În ceea ce priveşte apărarea spaţiului aerian în perimetrul nemijlocit al Mării Negre, trebuie remarcată cvasi-absenţa – inclusiv fizică, nu doar ca potenţial imediat de acţiune – a capacităţilor de tip aviaţie de luptă (în ceea ce priveşte Romania, Bulgaria şi Georgia), dar şi, probabil, incapacitatea Ucrainei de a utiliza acest instrument. Situaţia este practic aceeaşi şi în ceea ce priveşte capacitatea de apărare antiaeriană a teritoriului (cu vectori sol-aer) a celor trei ţări – România, Bulgaria şi Georgia. Pentru motive menţionate anterior, Turcia nu este parte a unei astfel de ecuaţii. Din perspectiva apărării teritoriale (litoral plus ape teritoriale), cele trei ţări menţionate sunt la limita de jos a unei apărări efective (deşi sunt, cu siguranţă, capabile de ripostă, acestea au o rezistenţă redusă împotriva unor forţe de genul celor pregătite de Rusia în ultimii 5-6 ani şi afişate la exerciţiile de intimidare successive, ori la parada anexării Crimeii).

5. Exerciţiile militare româno-americane şi multinaţionale, care se desfăşoară tot mai frecvent în România ar trebui să ne ingrijoreze (pe noi, simplii cetateni)? O, NU, absolut NU! Deocamdata, acestea sunt singurele raze de speranţă ca surse de securitate militară pentru noi şi din perspectiva interseului nostru. În fapt, aceste două tipuri de exerciţii au două funcţiuni de securitate majore: una – de descurajare, transmiţând semnalul că Articolul 5 este funcţional politic (din perspectiva statelor care participă la exerciţii); cea de-a doua – de pregătire practică pentru situaţia în care ar fi nevoie de acţiune reală, pentru că funcţionalitatea politica a Articolului 5 nu are nici o valoare, în absenţa exersării acţiunii militare operaţionale. Dincolo de repulsia fireasca a fiecărei fiinţe umane normale faţă de război, ceea ce fac militarii români împreuna cu militari din statele aliate participante la exerciţiile commune din zona ţării noastre sunt, deocamdată, singurele motive de speranţă că o acţiune nesăbuită a Rusiei lui Putin poate fi descurajată. Este una din puţinele lecţii încă valabile aici: Moscova nu crede în lacrimi (nici în vorbe frumoase, nici în rugăciuni). Singurul limbaj pe înţelesul ei este – din păcate – cel al forţei.

6. Ce ar trebui să facă NATO şi nu face? Dacă întrebarea vizează situaţia descrisă până acum (şi cred ca acesta este sensul), ar trebui, mai întâi, să definim ce înţelegem prin NATO şi apoi să vedem ce ar trebui să facă Alianţa. Din perspectiva intereselor de securitate şi apărare ale noastre, ale românilor (din ţară, de dincolo de Prut, din Europa şi de oriunde în lume), pentru noi PRIMUL NATO ESTE ROMANIA. Şi e simplu ce ar trebui să facă: tot ceea ce trebuie pentru a-şi apăra libertatea sa împotriva oricărei agresiuni. Stricto senso, aceasta ar însemna ca: guvernanţii să înţeleagă situaţia, să stabilească misiunea apărării, să asigure maximul posibil de resurse şi de legislaţie corespunzătoare şi să urmărească îndeplinirea obiectivelor de către instituţiile cu atribuţii constituţionale în acest sens. Desigur, Armata Română ar fi principalul responsabil pentru apărare, dar examenul, în cazul unei agresiuni este al statului român şi al poporului român (ceea ce implică răspunderi pentru toate instituţiile statului). Efectiv, acum acesta ar însemna construcţia rapidă a unei capacităţi de descurajare şi ripostă (aviaţie de luptă şi apărare a spaţiului aerian şi maritim; capacitate de apărare a teritoriului împotriva atacurilor cu tancuri, blinadate de luptă, artilerie, etc.; capacitate de protecţie a populaţiei şi a infrastructurii vitale; capacitate de luptă împotriva unităţilor şi formaţiunilor de tip aeropurtat, cercetare-diversiune, subversiune, terorism, agresiune cibernetică, etc; capacitate de suport naţional pentru ajutorul oferit de statele aliate). Acesta ar fi, deci, primul NATO, iar aceasta ar însemna conducere politică şi administrativă responsabilă (care să înteleagă situaţia şi să şi-o asume), competentă (capabilă să facă aceste lucruri), coerentă (toate instituţiile să acţioneze sincronizat potrivit aceluiaşi plan, în fiecare secundă) şi credibilă (să se bucure de încrederea cetăţenilor romani, a militarilor români şi de încrederea naţiunilor aliate). Deocamdată, toate aceste lucruri sunt doar simple deziderate, nu sunt pe agenda publică, nu sunt percepute ca fiind de strictă actualitate şi de extremă urgenţă, nici de către clasa politică şi nici de către opinia publică. Starea naţiunii române de azi este asemănatoare celei din anii 1937-38-39. Cauze: bugetare catastrofală, nimicitoare, a Apărarii în ultimii zece ani; coeziune politică şi socială la un nivel paralizant; un eşec major al proiectului de ţară (România Europeana, România Euro-Atlantică) şi al obiectivului de bună guvernare asumate în anul 2006. Cel de-al “doilea NATO” este reprezentat, pentru România, de grupul regional care poate fi afectat de pericolul unei posibile agresiuni în zonă. Mă refer la următoarele state: Bulgaria, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Albania şi Grecia – care ar fi responsabile, colectiv, pentru securitatea lor, a Alianţei şi a Uniunii în această zonă. Din momentul apariţiei semnalelor negative (2008), aceste state ar fi trebuit să-si conjuge eforturile de pregătire şi înzestrare pentru a descuraja agresiunea şi sa exerseze acţiuni de apărare comună pe măsura posibilităţilor locale (conforme cu angajamentele asumate la primirea in Alianţă). Desigur, era nevoie de o iniţiativă a cuiva (poate a statului care s-ar fi simţit cel mai în pericol). La acest capitol, al cooperării regionale (bine creionat încă din Strategia de Securiate Naţională din anul 2006), capacitatea de acţiune colectivă tinde spre zero. În plus, garanţia funcţionării politice, în sistem de Alianţă (care prevede consensul aliaţilor) este profund chestionabilă, dacă luăm drept reale elementele de comportament politic al unora dintre partenerii regionali în raport cu posibila sursă de pericol (agresivitatea Rusiei). Alianţa Nord-Atlantică, organizaţia ca atare şi, în acest context, statele cu capacităţi defensive majore (care se află în adancimea dispozitivului Alianţei – SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Italia, Canada) reprezintă cea de-a treia realitate care răspunde la numele de NATO pe care trebuie să o avem în vedere atunci când ne gandim cum să ne apăram libertatea, valorile şi identitatea. Acestora putem, şi trebuie, să le cerem să facă ceva pentru noi – dar vom putea conta pe un sprijin real, oportun şi eficient numai în măsura în care la primele două capitole (naţional şi regional) vom fi luat nota de trecere. Aici ar fi mult de discutat, dar esenţial este că – deşi noi nu prea am făcut ceea ce eram obligaţi să facem pentru noi – unele din statele menţionate mai sus au început să-şi facă simţită prezenţa aici, în speranţa că, totuşi, într-o zi ne vom trezi şi noi.

7. Ce ar trebui să facă România şi nu face? Cred că am cam răspuns, în esenţă, la acestă întrebare. Oricum, ordinea este cea pe care am menţionat-o anterior. Aşa funcţionează NATO: efort naţional maxim (corespunzător angajamentelor asumate, şi a căror îndeplinire condiţionează intervenţia conformă cu Articolului 5); efort regional la nivelul cerinţelor; efortul pertenerilor strategici, în limita disponibilităţiii, având în vedere că şi angajamentele lor sunt multiple. În orice caz, acum, având în vedere nu doar faptul că resursele noastre disponibile pentru apărare sunt extrem de limitate (în principal din cauza iresponsabilităţii naţionale, a irosirii şi a guvernării ineficiente ca stare permanentă), ci şi faptul că timp nu putem cumpăra, Romania ar trebui ca – în regim de maximă urgenţă– să provoace şi să determine (în mod convingător) o abordare de acest tip (suntem în stare de război, neprovocat, supuşi unor forme grave de agresiune, posibil premergătoare unui conflict armat), în cadrul căreia conceptul de smart defence să dobândească o materializare raţională şi responsabilă, cu adevărat smart !

8. Exista temerea că Rusia ar fi făcut o breşă în Alianţa Nord-Atlantică, prin Ungaria. Sunteţi de acord cu aceasta ipoteză? Aţi sesizat şi alte brese? Am menţionat tangenţial unele vulnerabilităţi posibile în dispozitivul regional. Din perspectiva analizei mele, pornind atât de la particularitaţi de comportanment politic actual şi de interese manifeste, cât şi de la tipologia confuză şi complexă a posibilelor pericole – am avut în vedere state precum: Ungaria (care manifestă un comportament cel puţin straniu în relaţia cu o Rusie evident agresivă, relaţie care se pliază ciudat de bine cu cea din 1919 şi 1940); Bulgaria – stat aliat aflat şi el într-o situaţie politică, economică şi socială mai mult decât dificilă; Grecia – stat aliat aflat într-o gravă criză economică şi politică (şi care a probat o situaţie de frondă unicat la Summit-ul de la Bucuresti din 2008, când a încălcat promisiunea de consens convenit în perioada de pregătire a reuniunii). Dar, pentru a nu-i supăra prea mult pe vecini, ar fi bine să privim mai atent şi în propria noastră ogradă, prin prisma unor reticenţe pe care şi alţii le-ar putea avea faţă de noi: contrar mitologiei oficiale, România nu pare un aliat sigur în cazul unei confruntări majore în zonă pentru că ţara este afectată de: o gravă instabilitate politică (vreo cinci guverne în patru ani, plus – caz unic în UE – ceva ce se cheamă oficial o “lovitură de stat eşuată”, în 2012; o gravă epidemie de corupţie în rândul conducerii politice şi administrative (un număr record, în cadrul NATO, de arestaţi pentru corupţie, iar campania este în plină desfăşurare); completa decredibilizare a partidelor politice, a parlamentului şi a guvernului; falii sociale şi profesionale care se adâncesc vertiginos; cea mai gravă hemoragie demografică din istoria Uniunii Europene, fapt ce pune sub semnul întrebării capacitatea de mobilizare; absenţa unei perspective credibile de dobândire a unei capacităţi de acţiune militară şi politică rapidă în caz de urgenţă colectivă; o armată fără capacitate de apărare a teritoriului (şi nu din vina ei), fără experienţă în acest domeniu şi lipsită de structuri de conducere militară superioare nivelului de divizie (tactic), antrenate în planificarea şi conducerea operaţiunilor întrunite.

9. Putem vorbi de o lipsă de sincronizare între SUA şi UE, în ceea ce priveşte criza din Ucraina? Dacă da, care sunt efectele? Dvs. credeţi că Ucraina ar trebui ajutată sa se inarmeze? Există o anumită sincronizare SUA-UE în ceea ceea ce priveşte răspunsul în plan economic la agresiunea rusă. Sancţiunile impuse reflectă această sincronizare. Ele sunt importante şi vor putea produce unele efecte capabile să determine Rusia să fie mai prudentă. Am putea spune că există şi o anumită sincronizare în privinţa unor măsuri de pregătire militară, sincronizare care provine din hotărârile adoptate la Summitul-ui NATO din Ţara Galilor. In esenţă, însă, în ceea ce am putea numi un efort profesionist având ca scop managementul eficient al crizei generate de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, Uniunea Europeană nu există. În fapt, suntem martorii (inerţi) la eşecul total al UE, ca Uniune politică, Uniune care ar fi presupus şi o politică de securitate şi apărare unională. La acest capitol, tot ce s-a construit în ultimii 10-15 ani s-a volatilizat complet. Nu funcţionează nimic: nici serviciuu de acţiune externă, nici Stat Major Militar, nici forţa de reacţie, nici Eurocorp, nici FRONTEX, nici EU Battlegroups, nici Helsinki Goals. Absolut nimic, şi asta pare să fie cea mai gravă concluzie şi cel mai îngrijorător semnal. Simplul fapt că, în condiţiile în care această criză declanşată la frontiera estică a Uniunii crează un grav pericol pentru statele de graniţă (cum este, spre exemplu, şi ţara noastră) ar fi trebuit sa determine de urgenţă: integrarea imediată a României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen; dislocarea preventivă unor formaţiuni adecvate de sprijin în Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, România, Ungaria, Slovacia şi Bulgaria – pentru că aici este frontiera Uniunii; eliberarea de constrângerile bugetare impuse unora dintre state aflate acum în pericol de securitate militară; transfer de resurse financiare ale Uniunii către statele de graniţă pentru intensificarea pregătirii de apărare (aşa cum se plătesc subvenţii la hectar pentru culturile agricole, tot astfel trebuiau instituite “subvenţii” pentru apărarea militară a acelor hectare de cultură); transfer de armament şi echipamente pentru apărare către est – câta vreme avem un spaţiu unional comun, în astfel de situaţii trebuie să avem şi o apărare (nu o armată!) comună. Sunt multe alte lucruri de făcut, dar se pare că Uniunea a eşuat deja în proiectul său. Ceea ce se face (şi este, într-un fel meritoriu din perspectiva stopării uciderii de civili în Ucraina), se face de către unele state (Germania, Franţa), nu de către UE şi nu cu mandat politic al UE. În ceea ce priveşte ajutorarea militară a Ucrainei: acest lucru trebuia să fie făcut (şi putea să fie făcut) la începutul lunii martie 2014, atunci când a început ocuparea peninsulei Crimeea de către Rusia, prin dislocarea preventivă a 30.000-40.000 de militari ai UE. Aşa prevedea manualul de management al crizelor al UE şi pentru asta s-au pregătit aceste forţe timp de peste zece ani. Pentru aşa ceva au fost stabilite misiunile de tip Petersberg. Pentru aşa ceva s-au cheltuit sume mari de bani şi s-au făcut sute de exerciţii. Uniunea s-a dovedit a fi, însă, timorată complet în faţa bluff-ului lui Putin, alimentând, în fapt, spiritul aventurist al regimului fascistoido-bolşevic de la Moscova (care a fost încurajat exact ca regimul hitlerist în procesul de remilitarizare a Renaniei). Ajutorarea militară, acum, a Ucrainei a devenit mai problematică, din moment ce Germania şi Franţa au semnat acordul de la Minsk, legitimând, într-o anumită măsură, Rusia ca parte în conflictul de pe teritoriul Ucrainei. Acum nu mai este vorba despre o dislocare preventivă ci de implicare într-un război, iar acest lucru se pregateşte şi se face altfel (în orice caz – cu vot popular). Cât priveşte simpla furnizare de arme moderne Ucrainei, în absenţa unei pregătiri temeinice şi a unui sistem de comandă-coordonare-control riguros, profesionist şi funcţional, trezeşte (inevitabil) nişte amintiri sumbre (legate de relaţia armament modern pentru armata irakiană şi surprinzătoarea înzestrare modernă a ISIS). Ceva trebuie, desigur, făcut, dar pentru o ţară ca România, toate perspectivele sunt îngrijorătoare: simpla furnizare de armament înseamnă un război de uzură de lungă durată la graniţa noastră estică, un conflict cu evoluţii necontrolabile, cu posibile stări anarhice şi fragmentare, cu riscul întoarcerii armelor, etc. Regimul Poroşenco trebuie sprijinit în mod ferm si efficient (pentru că, deocamdată, este singura garanţie de cooperare cu Ucraina), dar trebuie ţinut cont şi de fragilitatea populară a regimului, care nu depinde doar de actuala conducere, dar nici de simplul ajutor militar occidental.

10. Care sunt punctele vulnerabile în care Federaţia Rusă ar mai putea ataca? Având precedentul Crimeea, la ce să ne aşteptăm? Vulnerabilităţile pe care mediul de securitate, din zona noastră le cuprinde şi care ar putea fi exploatate în continuare de Rusia privesc atât amplificarea fragilităţii politice a statului ucrainian, cât şi exploatarea slăbiciunilor majore ale UE şi a angajamentului mai “subţire” al Statelor Unite în zonă. Acestea ar putea face posibil ca Rusia să încerce fie să scoată de sub autoritatea guvernului de la Kiev noi porţiuni de teritoriu (cele care ar putea face legătura terestră dintre Donbas şi Crimeea; cele ce privesc controlul Gurilor Dunarii, respectiv zona: Estuarul Nistrului, Bugeac, Insula Şerpilor), fie să schimbe radical (sub aparenţa unui vot popular) orientarea politică a societăţii ucrainiene exasperate de ineficienţa actualei orientări (aducând Uniunea Euroasiatică pe vechea graniţă de vest a fostei URSS, cu reîncorporarea Basarabiei). 

11. Credeţi că se poate ajunge chiar la folosirea armamentului nuclear? Dacă da, la ce nivel (ambasadorul Rusiei în Danemarca a menţionat acest lucru)? De câţiva ani, diferite analize politico-militare încearcă să acrediteze (mai degrabă în subtext) teza potrivit căreia evoluţiile în domeniul armamentelor nucleare tind să confirme idea posibilităţii folosirii armei nucleare la nivel tactic, respectiv in teatrele de operaţii locale (cum ar fi, spre exemplu în buffer-ul conturat în Europa de Est, în Orientul Mijlociu, în Asia de Sud sau în Peninsula Coreea). După felul în care Rusia şi-a dezvoltat armamentul nuclear strategic (pentru menţinerea credibiltăţii strategice, în confruntarea cu SUA), dar şi cel cu bătaie scurtă, s-ar părea că Moscova nu este străină de aceste evoluţii teoretice. Lansarea programului SUA de construcţie a unor sisteme de apărare antirachetă de teatru pare să fi iritat foarte mult Rusia, care îşi vede astfel investiţile (criminale) afectate. Altminteri nu se explică de unde atâta înverşunare împotriva Scutului, în condiţiile în care numai dacă ar viza lovirea teritoriului pe care acestea sunt amplasate (sau a unor teritorii situate dincolo de acestea) rachetele ruseşti ar putea intra in coliziune cu vectorii antirachetă. Ameninţările ruseşti virulente lansate recent (care se adaugă unor ameninţari similare anterioare la adresa României) fac parte din această iritare produsă de faptul că elementele de şantaj suplimentar pe care politica Rusiei ar fi urmat sa le folosească se văd puse în dificulate de măsurile preventive aflate în construcţie. Faptul că în toate exerciţile de mare amploare declanşate de Rusia lui Putin, în ultimii 2-3 ani armamentul nuclear a fost zăngănit foarte zgomotos, la vedere şi ostentativ, arată că Moscova încă mai crede că va obţine concesii substanţiale prin noul tip de şantaj nuclear. Cred însă că aici lucrurile s-ar putea, totuşi, înfunda politic. E greu de crezut că opinia publică rusă (dar şi cercurile politice raţionale de la Moscova) nu vor fi sesizat acest drum aventurist pe care un dictator în amurg (poate bolnav), care se îndreaptă cert spre un faliment politic, ar putea anagaja Rusia şi, probabil că se va acţiona în consecinţă pentru a curma nebunia.

12. Se vorbeste tot mai mult despre război hibrid şi război informaţional. Este în acest moment România atacată în acest mod? Cum se poate apăra? Da, se vorbeşte mult despre războiul hibrid şi, chiar dacă adesea acest concept este folosit mai degrabă ca o eticheta menită să abată discuţia de la nevoia de acţiune practică, lucrurile au o dimensiune substanţial periculoasă. În ultimă instanţă, ar fi vorba despre faptul ca agresiunea declanşată de Rusia este una complexă, care cuprinde atât elemente de război convenţional, în sensul propriu al cuvântului (deci, cuprinzând şi un conflict militar interstatal), elemente de război civil, de conflict social violent, de conflict interetnic violent, de confruntare economică, de subvesiune, diversiune şi subminare, de terorism şi acţiuni insurecţionale, etc. Esenţial este să înţelegem că acest tip de confruntare la care Rusia ne obligă presupune şi acţiuni militare în cel mai grav şi mai urât sens, adică acela al distrugerilor indiscriminate, al uciderii militarilor şi civililor, al folosii tancurilor şi artileriei în zone dens populate şi împotriva acestora – acţiuni împotriva cărora un stat normal nu poate răspunde în acelaşi mod. Este, deci, nevoie de prevenire, de metode de acţiune capabile să prevină conflicte între populaţie şi forţele luptatoare, de acţiuni ferme pentru pedepsirea celor care săvârşesc crime de război şi crime împotriva umanităţii. Războiul informaţional, războiul imagologic, războiul psihologic sunt dimensiuni majore ale acestui tip de conflict, iar Rusia a declanşat astfel de operaţiuni împotriva Comunităţii Euro-Atlantice în ansamblul său cu mult timp înaintea anexării Crimeii. Astfel de operaţiuni se manifestă prin acţiuni de propagandă complexe, acţiuni de subversiune şi diversiune, de sprijinire a corupţiei şi de subminare a democraţiei, de defăimare a popoarelor considerate adversare, a statelor, a guvernelor, a metodelor, mecanismelor şi instituţiilor. România este, alături de alte state, ţinta unor astfel de operaţiuni şi, din păcate este o victimă predilectă şi o pradă uşoară. Războiul româno-român (care pare să nu mai aibă sfârşit) este unul din rezultatele acestor eforturi, fără ca asta să însemne că responsabilitatea nu este a noastră. Din păcate, în principiu, noi, ca popor, şi clasa nostră politică, nu am înţeles mai nimic şi nu am întreprins chiar nimic pentru a ieşi din vrie şi pentru a contracara eficient şi profesionist aceste forme de agresiune. Simplul fapt că suntem şi martorii, dar şi victimele unui veritabil haos mediatic, al unei invrăjbiri fără precedent, al unui canibalism politic nemaiîntâlnit în spaţiul Uniunii Europene arată dimensiunea acestui fenomen şi, deocamdată, lipsa de perspective în redobândirea initiativei şi a controlului naţional asupra destinului nostru. Şi spun asta pentru că războiul hibrid ucide şi cu gloanţe de Kalaşnikov sau cu prioectile reactive tip Grad (Katiuşa), dar şi cu degradarea completă a imaginii românilor în cadrul comunităţii noastre de valori (credibilitatea fiind o valoare acţională şi în situaţii de război), cu paralizarea capacitatii de guvernare naţională aparent de către noi înşine. Deocamdată suntem martorii (şi victimele ) acestei piese şi, dacă nu reuşim să spargem cercul vicios şi să ne organizam scenariul şi regia (cât mai este timp), riscăm sa fim distribuiţi în alte piese (la fel de tragice).