ONU, vectorul mondial de indecizie în aşteptarea deciziei reale a binomului Biden-Putin

FOTO EPA-EFE

Azi are loc reuniunea informală, cu uşile închise, a Consiliului de Securitate în care se va discuta situaţia din Belarus. Foarte multe surse diplomatice afirmau ieri că, din start, ar fi exclus să se aprobe o declaraţie, reuniunea fiind informală şi destinată mai degrabă liniştirii opiniei publice internaţională în sensul că „trebuie să arătăm că facem şi noi ceva“, dar fără a avea nici puterea şi nici voinţa de a trimite un semnal real.

Nici nu se poate face ceva. Dincolo de gravitatea extremă a faptelor comise de regimul dictatorial de la Minsk, apare cealaltă întrebare, repetitivă, mereu rostită în cazul declanşării unor crize grave: ce anume ar putea face comunitatea internaţională, progresiv lăsată într-o impotenţă administrativ funcţională, de altfel foarte convenabilă pentru mulţi, care i-a tăiat deja credibilitatea de de for carea să poată să-şi îndeplinească primul şi cel mai important mandat al său, adică păstrarea sau impunerea păcii atunci când circumstanţele o cer.

Asta se întâmplă deoarece interesele marilor jucători au continuat să prevaleze cu orice preţ şi în orice raţionament de urgenţă planetară - vezi, spre exemplu, cel mai recent caz, cel al pandemiei - şi că voturile lor se acordă în două cazuri: fie este vorba despre declaraţii de principiu, cel care nu costă nimic deoarece sunt atât de inodore, incolore şi neangajante încât nu pot face rău nimănui sau în cazul în care este vorba despre demararea unor iniţiative care privesc problematici foarte generale şi care, atâta timp cât rămân generale, iară şi intră în contradicţie cu alte tipuri de interese. Spre exemplu, susţinerea luptei împotriva deşertificării, pentru salvarea speciilor pe cale de dispariţie etc.   

Şi cam aici ne oprim cu solidaritatea internaţională. Oprirea se face brusc şi nu există drum înapoi, căci acesta este rolul „dreptului de veto" de care mai marii planetei, învingătorii în cel de-al Doilea Război Mondial şi l-au arogat în calitatea lor de unici deţinători ai adevărului care trebuie impus celorlalţi. Nici asta nu era o idee rea la finele cataclismului mondial când, odată cu temeliile raţiunii, dispăruseră şi modalităţile de acţiune internaţională, pentru a rezolva diferendele, alfel decât pe calea armelor. Numai că atunci se plecase de la o premisă dovedită complet falsă: omenirea învăţase o lecţie teribilă şi care nu putea să fie vreodată uitată.

Greşeală de tip naivitate umanistă care acum se plăteşte foarte scump şi ameninţă să ducă într-un ridicol profund ideea că naţiunile înţelepte şi purtătoare ale progresului şi dezvoltării s-ar mai putea uni pentru a apăra principiile care, cel puţin până acum, au stat la baza acestei dezvoltări, cu capacitatea, dacă acest lucru se dovedeşte strict necesar, decide a penalizare unui stat care se pune în afara legislaţiei internaţionale.

Asta o ştie Lukaşenko. Asta o ştiu toţi dictatorii planetei. Asta o ştiu şi cei care ar trebui să-i oprească, având toate mijloacele s-o facă şi fără vărsare de sânge. Numai că relaţiile subterane au devenit mult prea puternice, expresie a unui alt tip de mondializare, a unui neo-colonialsm care, în epoca de mondializare, a accentuat din nou dependenţele de odinioară. De aici şi atitudinea unor state mici şi neputincioase economic şi ţinute în veşnică dezorganizare naţională certăreaţă, obligate să accepte pus o dependenţă clientelară faţă de metropola care îşi ia angajamentul să-i le apere. Exact atâta timp cât asta se dovedeşte convenabil şi se încadrează în limita de costuri considerată drept acceptabilă.

Dar ce se întâmplă când metropola, oricare ar fi aceea, socoteşte că s-a depăşit limita de costuri (umane şi materiale) pe care poate sau este dispusă să le plătească pentru a le menţine pe linia de plutire, păstrând câte se poate de nescuturat şi panaşul puterii conducătoare? Ce va fi prioritar, propriile sale interese globale sau alianţele cu ţările dependente, alianţe pe care istoria lumii le-a consemnat ca mereu schimbătoare şi trecătoare?

În opinia mea, ţesătura relaţiilor internaţionale aşa cum s-a stabilit ea la finele celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate instituţiile şi acordurile sale alcătuind arhitectura instituţională ce ar trebui să fie coordonată şi gerată de către ONU, este în primejdie de a se desface definitiv. Şi acesta este momentul în care fiecare dintre marile puteri, doar câteva chiar funcţionale la mod global, încep să-şi dezvăluie perimetrele de apărare şi să sugereze din ce în ce mai apăsat că au cumulat capacităţile militare necesare pentru orice tip de ofensivă. Ceea cde, progresiv, a început de câţiva ani să schimbe structura echipelor de negociere care se întâlnesc în punctele sensibile, echipe care, an după an, se restrâng exponenţial. Şi, din nou, se ajunge la formatul de bază în care urmează să decidă totul, adică cea între liderul rus şi cel american, reuniune pregătită rapid şi fără probleme de întâlnirile la nivel de miniştrii de Externe şi apoi ai consilierilor de securitate, după tipicul clasic.

Sigur că începe să fie prezentată public o primă versiune a punctelor aflate pe lista de negocieri, toate importante, toate perfect credibile, toate vitale pentru a impune soluţii pentru calmarea sau chiar rezolvarea unor situaţii conflictuale majore.

Însă, înainte de toate, este o recunoaştere că partida de şah reală şi funcţional importantă este cea de acum de la Geneva, între aceşti doi interlocutori care, dincolo de punctele de dezacord, unele chiar importante, interlocutorii transmit că ştiu că ne apropiem rapid de momentul în care, doar între ei doi, va fi necesară nu numai discuţia de principiu, ci chiar trasarea noilor frontiere ale spaţiilor de influenţă. După ce principiul va fi agreat, se va da acordul pentru mărirea numărui de participanţi în sala principală unde se vor negocia aranjamentele economice de securitate, aşa cum se promitea în discuţiile din Malta. Acesta va fi aranjamentul fundamental de securitate militară şi economică în termenii căruia s-ar putea continua cu o Organizaţie a Naţiunilor Unite cu un statut modificat (dacă asta va fi o dezvoltarea agreată) sau se va conveni asupra necesităţii de a se impune o cu totul altă altă structură internaţională care să fie funcţională şi să poată impună pacea în teritoriile atipice unde se dovedeşte necesară intervenţia internaţională.

Dar ceea ce ştiu cei doi lideri care se reunesc la Geneva este că în sala de conferinţă post-Geneva vor trebui invitaţi participanţi realmente relevanţi şi nu doar din punctul de vedere al deţinerii de arme nucleare. Exemplul UK arată că marile puteri de la finele WWII pot intra într-o curbă descendentă marcată, economică şi ca putere militară, minate de probleme interne reale şi persistente, iar Germania este incontestabil cel mai aproape de statutul de mare putere vorbind în numele UE.      

Deja se conturează liniile de putere ale noii realităţi post-post-coloniale care începe să semene leit cu cea colonială britanică în epoca de glorie victoriană. Adunând însă şi aceleşi elemente de incertitudine şi generând absolut aceleşi sentiment de rejecţie în statele tip colonie, sentimente cu atât mai puternice cu cât ţarile respective se află mai departe de metropolă. De aici şi imposibilitatea de a mai menţine acţiuni militare de tip Siria, Afganistan sau Irak sau de susţine pe termen lung costurile unor dictaturi de tip Lukaşenko. Dar totul se va schimba conform acestei negocieri-cadru, cu stabilirea cedărilor reciproce de teritorii de influenţă.

Să vedem ce vor decide azi statele din Consiliul de Securitate şi poate vom vedea adăugându-se un argument suplimentar pentru a înţelege de ce echipele de negociatori americană şi rusă s-au mişcat atât de rapid şi acum încep deja discuţii despre agenda post-Geneva.

Dar asta nu garantează şi un rezultat final. Este doar o promisiune. Doar un început de promisiune. Dar, în stadiul acesta, vorbim cu speranţă despre deschiderea unei uşi. După asta, cine ştie ce va fi?