Operaţiunea „Salvaţi-l pe Putin!”: Stalinismul represiv tardiv de după coronavirus

Situaţia lui Vladimir Putin nu este deloc de invidiat astăzi. După greşeli succesive în anticiparea impactului crizei determinate de coronavirus, care „nu a lovit Rusia” – după cum declara acum o lună – explozia numărului de cazuri şi impactul a determinat o răbufnire nebună la nivelul populaţiei.

Dispariţia din prim plan a preşedintelui şi pasarea responsabilităţii către primari şi guvernatori de regiuni, dar fără fonduri federale, a fost prost văzută de populaţie. Susţinerea sa e în scădere drastică. În plus, războiul petrolului, pentru piaţă şi preţuri, cu Arabia Saudită s-a terminat foarte prost pentru Rusia, cu acordul în genunchi cu OPEC şi perspectiva tăierii a 10 mln barili de petrol producţie zilnic, respectiv 18% din producţia Rusiei. Şi nu e de ajuns, estimările sunt că stabilizarea preţurilor reclamă tăieri de 3 ori mai mari. În acest context, analiza generală vizează ce va trebui să facă Putin şi sistemul în operaţiunea „Salvaţi-l pe Putin!”

Politica lui Trump - “China principalul duşman”

Că situaţia preşedintelui Vladimir Putin e proastă, e deja un fapt cunoscut. Era şi înainte de ratarea proiectelor sale politice de primăvară, inclusiv modificarea Constituţiei prin referendum, la 22 aprilie, în condiţiile în care peste 50% din populaţia rusă nu era de acord cu continuarea conducerii Rusiei de către Ţar după 2024. Acum, eşecurile, greşelile şi calculele proaste, mai nou situaţia economică şi mai ales criza care vine ameninţă să prăbuşească definitiv regimul putinist, nu numai să-l alunge pe Putin din fotoliul prezidenţial.

Şi asta nu printr-o răbufnire a opoziţiei. Putin şi regimul său de siloviki ce controlează marile companii energetice ce susţin averile potentaţilor controlează cu străşnicie piaţa internă, mass media, disidenţii şi fragila opoziţie. Nu e nici măcar spaţiul unei revoluţii, chiar dacă măsurile sociale lipsesc în criză iar nemulţumirea generală se acumulează într-o ţară altfel bogată, unde cetăţenii se confruntă aproape singuri cu vicisitudinile vremurilor. A fost nevoie să vină criza generată de coronavirus şi să accelereze istoria, arătând că regele e gol şi că marea forţă a verticalei puterii şi a regimului benzinăriei cu pretenţie de stat - cum îi spunea John Mc Cain Rusiei lui Putin, nu poate menţine Rusia dincolo de zodia petrolului, care se apropie repede de final.

Dar impactul cel mai dur l-a avut coronavirusul. Cu 6361 de cazuri noi la ultima raportare de duminică, în doar 24 ore, cu 80.949 cazuri în total raportate – ameninţând să depăşească raportările Chinei, dacă e să ne bizuim pe ambele anunţuri publice ale celor mai mari manipulatori de informaţie în criză, cu 747 de morţi raportaţi, în creştere evidentă la toţi indicatorii, cu imaginile oribie cu Salvările la coadă ore întregi pentru a lăsa bolnavii în spitale, Rusia lui Putin şi-a dovedit postura de uriaş cu picioare de lut, gata să se topească la prima criză.

Şi de data aceasta, Vladimir Putin încearcă să facă miracole. La 67 de ani şi 21 de ani de putere, dintre care 16 ca preşedinte deja, liderul rus s-a trezit în mod neaşteptat sprijinit, cumva, de către principalul său rival, Donald Trump. După o suită intensă de discuţii telefonice absconse şi fără conţinut anunţat public, cei doi au semnat o Declaraţie comună la 75 de ani a întâlnirii trupelor pe Elba, în cel de-Al Doilea Război Mondial, cu puţin timp înainte de capitularea Germaniei Naziste. Este al doilea asemenea semnal după ce în 2011, Barack Obama şi-a marcat o tentativă de resetare printr-o asemenea declaraţie care arata cum duşmani ireconciliabili şi cu principii diferite pot colabora pentru înfrângerea inamicului comun.

Totul se bazează pe politica lui Donald Trump care a decis că deja Strategia de Securitate Naţională e depăşită şi că, după afacerea lansării coronavirusului către lumea întreagă, China este duşmanul suprem al lumii şi al SUA. Asta înseamnă că orice acord vremelnic este necesar pentru a înfrânge definitiv China, el trebuie făcut, şi orice interese se subordonează îndiguirii Chinei, decuplării sale de la comerţul global, delocalizării companiilor din China şi mutării producţiei manufacturiere din China. Aici Rusia a dobândit şi ea un rol, acela de a fi în postura de a alege: cu SUA sau cu China.

În plus, acordurile de control a armamentelor sunt toate căzute sau pe punctul de a capota, iar ultimul în vigoare, START 2 revizuit (sau START 3) care expiră anul viitor, cel al echilibrului rachetelor nucleare strategice, care trebuia deja negociat, a fost blocat de către Washington cu condiţia ca şi China să fie parte a acordului. Un motiv ca Rusia să privească şi ea cu mare atenţie jocul global şi să reflecteze de două ori despre locul său în lumea de mâine.

Decuplarea Rusiei de China: Şah la Beijing

Între Rusia şi China funcţionează un parteneriat strategic. La origine, era un fel de acord franco-german, cu Germania fiind motorul economic şi financiar, asigurând resursele, şi Franţa având ambiţia strategică şi arma nucleară. În cazul ruso-chinez, China deţine forţa economică, dar şi arma nucleară, şi ambiţiile militare. Însă există o toleranţă mai mare pentru Moscova acordată de Beijing, care a făcut ca să i se lase Rusiei spaţiu pentru a promova parteneriatul strategic şi participarea Chinei cu trupe la un număr de exerciţii, din Extremul Orient până în Mediterana şi Siria.

Asimetria e atât de mare încât şi Rusia însăşi e conştientă că principala sa ameninţare, dacă ar fi serioasă cu sine, este China, nicidecum Occidentul sau NATO. Dar menţinerea şaradei publice reflectă o strategie de angajare a Chinei şi abordare a sa pe dimensiunea partenerială, pe o bază autoritaristă a celor două state, şi respingerea în comun a liberal-democraţiei Occidentale şi contestarea presupusului hegemon SUA. De aici schimburi de experienţă între zona cibernetică şi protejarea internetului intern, inclusiv eventuala decuplare de la Internetul global, mergând până la susţinerea reciprocă la nivelul propagandei şi războiului informaţional, cu teme reluate de la unul la celălalt.

Însă, în fapt, generalii ruşi ştiu foarte bine de unde vine ameninţarea reală. La Est de Urali, pe o întindere triplă faţă de Rusia europeană, se află doar 20 mln de ruşi şi cel puţin tot atâţia chinezi oficial. În fapt, revărsarea Chinei cu miliardul său şi jumătate peste vastele întinderi cu demografie infimă ale Rusiei Orientale era naturală şi ea s-a produs inclusiv pe baze demografice: Rusia are surplus de femei, din cauza speranţei de viaţă redusă a bărbaţilor, a alcoolismului şi morbidităţii crescute, în primul rând din cauza consumului de alcool, iar China cu un surplus de băieţi ca urmare a politicii copilului unic ce a dus la eliminarea prin avort a fetelor şi preeminenţa băieţilor în familiile chineze.

Declaraţia comună despre întâlnirea forţelor americane şi ruso-sovietice de pe Elba a fost o dovadă de bunăvoinţă faţă de Putin. În plus, cum 9 mai nu poate fi sărbătorit în stradă – coronavirusul a umplut cazărmile celor ce repetau pentru parada din Ziua Victoriei şi aceasta a fost anulată – e un bun pas înainte şi un semnal care poate mângâia orgoliile lui Putin, chiar dacă nu ţine loc de paradă la 75 de ani de la înfrângerea Germaniei Naziste. Ceea ce nu spune nici declaraţia, nici propaganda oficială rusă este că, după Elba, am avut cea mai mare mişcare de trupe în Fulda gap, zona neocupată după sinuciderea lui Hitler şi căderea Berlinului, care avea la mijloc cursul râului Fulda, în care trupele americane şi ruso-sovietice s-au grăbit să ocupe cât mai mult teritoriu acolo unde s-a situat graniţa artificală dintre Germania federală şi RDG. Înfruntarea Războiului Rece începea aici, chiar înaintea discursului lui Churchill de la Fulton şi Lunga Telegramă a lui George Kennan.

Şi de această dată, alianţa neformală americano-rusă este doar una conjuncturală. Ea vizează eliminarea Chinei ca jucător global şi diminuarea puterii sale, readucerea “Imperiului ce conduce lumea de deasupra Raiului” la dimensiunile sale reale, decuplarea de comerţul global şi mutarea creşterii economice strict pe propriile speze, propria forţă, propria inventivitate şi, mai ales, propriul consum. Acesta este obiectivul ultim al acestei mezalianţe în care, dacă Rusia joacă şi alege greşit, riscă să se scufunde împreună cu China, şi asta într-o perioadă în care baza economică a sa şi a bugetului de stat se prăbuşesc dramatic.

Stalinismul represiv în varianta Putin

Asta nu schimbă cu mult situaţia lui Putin şi a regimului putinist. Îi dă încă arme şi instrumente pentru propaganda sa publică, pentru a da publicului rus ceea ce i-a promis – măreţia şi orgoliul apartenenţei la un stat puternic, supraputere care contează în lume şi are drept de veto pentru orice afacere globală, contra ascultării totale faţă de regim, admiterea autoritarismului şi unui pachet precar de drepturi ale omului cu speranţa de a fi între cei aleşi, potentaţii regimului care vor profita de bunăstarea repartizată inegal doar pentru vârfurile sistemului.

Spuneam că nici revoluţia şi nici opoziţia nu va duce la dispariţia sistemului putinist. Şi că nu e vorba doar de a-l înlătura pe Putin – s-ar putea întâmpla ca o fază intermediară în prăbuşirea putinismului, aşa cum revoluţia menşevică a prefaţat cu doar câteva luni marea prăbuşire a Rusiei Ţariste şi revoluţia bolşevică. De fapt, şi aici avem de a face cu viitoarea topire a sistemului de putere rus, cu o implozie a regimului, care nu mai are pe care resursă să-şi întemeieze legitimitatea şi credibilitatea, după epuizarea la guvernare a structurilor de forţă, şi se va topi automat.

Pentru că efectul secundar al sistemului aducerii structurilor de forţă la guvernare şi la masa împărţirii resurselor este că nici Armata, nici serviciile secrete nu mai sunt temeiuri de rezervă de putere şi legitimitate către care se poate întoarce societatea rusă, din contra, sunt instituţii la fel de corupte şi inegale, la fel de ideologizate şi neprofesioniste şi mai ales la fel de expuse şi delegitimate de prezenţa în prim planul puterii încât nu mai pot alcătui osatura, coloana vertebrală a societăţii în criză şi redesenare, motiv pentru care Rusia va cădea în anarhia tradiţională, ca în 1917 şi 1991.

Totuşi ce ar însemna Operaţiunea “Salvaţi-l pe Putin!”? Cum ar putea sistemul actual să-l salveze pe Ţar pentru a se salva pe sine? Ce ar trebui să facă şi cum ar trebui montată formula salvatoare? Asta în măsura în care, în interiorul regimului putinist, există conştiinţa că întregul eşafodaj de putere s-a născut şi moare cu Putin, în afara faptului că moare cu dispariţia petrolului ca principală sursă energetică a lumii. Şi cred că această componentă, măcar, există, altfel am fi avut un succesor posibil, viabil şi deja pregătit. O asemenea persoană nu există, şi nu avem decât formule de întărire a puterii lui Putin şi paleative reformiste care strâng bani mai bine pentru regim, nu schimbă ţinta resurselor către o pătură mai largă a populaţiei, cu formula deschiderii accesului universal la funcţiile şi poziţiile de conducere în stat. Adică măcar democraţia electivă ce dubla capitalismul sălbatic din timpurile lui Elţîn.

Ei bine soluţiile sunt, bineînţeles, două: un nou război şi o perioadă de represiune cruntă de factură stalinistă, ca-n anii 50. Doar un asemenea proiect poate capta atenţia şi strânge nemulţumirea publică cruntă care există astăzi,  oamenilor abandonaţi să se lupte singuri cu urgia crizei de coronavirus. Un război e greu acceptabil: s-a mai aplicat metoda în Georgia – un eşec, la nivelul grandorii Rusiei, blocată prin munţi şi hărţuită de o armată liliputană şi fără acoperire aeriană precum cea georgiană, care a ţinut-o în şah zile la rând şi i-a şi doborât peste 10 avioane, între care cele de supraveghere de la mare înâlţime. A mai încercat cu Ucraina, dar ruperea Novorosiei nu a avut loc şi proiectul iniţial a fost ratat, rezumat la anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei. A urmat Siria şi Libia, dar Companiile Militare Private pierd masiv combatanţi şi bani în ambele câmpuri de luptă, şi costă şi prea mult pentru a le mai putea alimenta.

Rămâne, deci, unica formula de prelungire, de fapt, a agoniei sistemului, nicidecum de a soluţiona problemele economice crunte sau de a salva putinismul: represiunea dură, de tipul stalinismului târziu, o formă de control extrem a populaţiei, de arestări politice şi condamnări respectiv execuţii sângeroase, pentru a introduce teroarea la nivelul percepţiei publice a cetăţenilor ruşi. Însă se mai poate azi aplica tehnica represiunii staliniste extreme cunoscute şi promovate public ca instrument de control al mulţimii? E o întrebare legitimă.

Personal nu cred că ruşii sunt dispuşi să îndure de dragul lui Putin cum au îndurat în timul blocadei Stalingradului fără să predea oraşului lui Hitler. Nici cei care ar fi chemaţi să execute represiunea, noul NKVD/KGB, nici cei cărora ar trebui să li se aplice nu vor putea să joace rolurile: lipsa de legitimitate dar şi traiul bun cunoscut de elitele siloviki ruse ca şi dorinţa de libertate şi trai bun al populaţiei, care a cunoscut şi gustat măcar democraţia lui Elţîn, cu certitudine libertatea şi democraţia georgiană şi ucraineană, mai lesne de vizitat şi văzut în ultimii 20 de ani. Dar subiectul rămâne deschis: Cum arată planul “Salvaţi-l pe Putin!”?