Organizaţia Neputinţelor Unite

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
zzz

Tragedia timpului nostru este dată de dispariţia oricărui cadru internaţional credibil pentru managementul conflictelor.

Nimeni, absolut nimeni, nici măcar ţările fondatoare ONU, nu mai iau în seamă instituţia gândită pentru a oferi un management eficient al situaţiilor de conflict, un cadru de dezbatere şi mediere, chiar cu posibilitatea de a trimite forţe militare, „căştile albastre“ ca element de interpunere sau de gestionare a zonelor de risc atunci când evenimentele depăşesc capacitatea de reacţie a unui stat. Explicaţia este că această instituţie şi-a creat propriile mecanisme de anihilare a deciziilor din moment ce ţările fondatoare au drept de veto în Consiliul de Securitate, împiedicând adoptarea oricărei măsuri care nu le convine în mod direct sau poate primejdui interesele unora dintre partenerii lor strategici. Şi, cu asta, orice încercare de a duce până la capăt o acţiune de interes global este deja condamnată la eşec.

Rezultatul îl vedem şi este tragic. Conflictele se dezvoltă în ritm din ce în ce mai rapid şi implică actori majori, aşa cum este situaţia de acum dintre SUA şi Iran, fără ca nimeni să se poată gândi că soluţia sau măcar medierea situaţiei ar putea fi făcută printr-o acţiune la nivelul ONU sau detensionarea ca urmare a unei hotărâri luate de Consiliul de Securitate. Dimpotrivă. În loc să găsească o formulă globală de mediere, conflictul este doar bi sau multilateral, din ce în ce mai otrăvit şi cu accente marţiale cu valoare în principal propagandistică, dar care, la un moment dat, riscă să accentueze conflicte locale sau regionale. Asta pentru că instrumentalizarea politică atât de intensă, ieşirea în prim-plan a jucătorilor politici cei mai importanţi din fiecare dintre ţările afectate fac ca acest conflict să fie folosit din ce în ce mai mult ca argument politic, servind în dezbateri electorale pentru a clădi imaginea unor personalităţi eroice care se luptă cu pieptul gol împotriva vrăjmaşului. S-au mai văzut asemenea abordări şi istoria le-a confirmat ca terminându-se întotdeauna prost sau foarte prost, cu sacrificarea de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale masive.

Din nefericire, din moment ce lipseşte sau, mai bine spus, este atât de tare discreditată relevanţa ONU, negocierile, în disperare, sunt gândite a se desfăşura în formule ad-hoc, rezultate din interesele momentan concordante ale viitorilor participanţi. Atât şi nimic mai mult.

Uitaţi-vă cum întreaga speranţă de acum este să se identifice un cadru şi un loc acceptabil pentru reunirea reprezentanţilor din ţările din prima linie de conflict. Lucrurile se complică şi prin faptul că, avându-se în vedere formatele succesive încercate pentru o reuniune reală de pace în Siria, s-a văzut cât de mult pot dura convorbiri încheiate totuşi cu un eşec (cum au fost cele organizate sub egida ONU), iar motivul era că nu s-a lămurit scandalul „cine reprezintă pe cine şi cu ce drept“.

Spre exemplu, în cazul situaţiei de acum, cine vor fi oare actorii politici agreaţi în Irak şi, în general, ce garanţie există că americanii ar accepta vreo structură care să nu le fie direct subordonată? Cine oare va impune iranienilor să se angajeze în mod direct în negocieri cu americanii, declaraţi putere teroristă?

Au oare europenii puterea de convingere să organizeze o conferinţă de pace în contrapondere cu acceptarea unei formule acceptabile pentru toată lumea (deci susţinută de Rusia şi China) a unui nou acord nuclear cu Iranul, acţionând ca „negociatori ai bunăvoninţei” şi propunând o soluţie care să presupună una sau mai multe zone de separare pe modelul celei negociate la Soci între Turcia şi Rusia pentru nord-estul Siriei? 

Mâine, la Bruxelles, preşedintele UE a convocat o reuniune a miniştrilor de Externe în care va încerca să obţină, în primul rând, un consens a supra unei poziţii unitare în raport cu situaţia de criză din zonă şi să încerce formularea unei susţineri europene pentru continuare Acordului nuclear cu Iranul. La schimb, evident, cu promisiunea iraniană de a reveni asupra paşilor deja întreprinşi care-l duc pe cale abţinerii în ce priveşte armele nucleare. Teoretic, ar fi interesant de ştiut care este mandatul ministrului nostru de externe şi care au fost, în acest sens, poziţiile comisiilor de specialitate ale Parlamentului. În mod egal, ar fi interesant de ştiut dacă se vor organiza consultări în România pe tema mandatului cu care vom intra în negocierile pentru susţinerea unui nou tip de misiune în Irak şi nu numai, răspunzând apelului american.

Dacă acest prim demers va reuşi, tot în contextul lipsei ONU din ecuaţie, acest început de soluţie chiar ar putea să fie discutat, eventual la Beirut, într-o conferinţă internaţională la care să fie invitate Rusia, Turcia şi Israelul, Liga arabă şi Hezbollah ca actor oficial în guvernările din Irak şi Liban. Foarte complicat, dar, deocamdată, singura posibilitate de a deschide un drum spre un armistiţiu mai lung. Aşteptând şi cea de-a doua conferinţă de pace care va fi organizată de UE, Turcia şi Rusia la Berlin pentru a pune capăt situaţiei explozive din Libia, acolo unde lucrurile deja, în mare măsură, au scăpat de sub control.

Iar asta se datorează faptului că în timp ce toată lumea stă cu ochii aţintiţi spre conflictul-balet între SUA şi Iran, marile baterii ale ISIS şi Al Quaeda se mută din zonă pentru a se duce pe aliniamentele pregătite deja de cel puţin un an în zona Maghreb, Africa de vest şi Sahel. Acolo şi-au construit sanctuare, acolo sunt marile depozite strategice, de acolo pregătesc viitoarele acţiuni, inclusiv riposte teroriste, în Europa şi în alte zone ale lumii. Ameninţarea directă şi imediată de acolo vine şi tocmai acolo liniştea indiferenţei acoperă totul, dezinteresul european urmând să fie plătit foarte scump. În primul rând prin completarea procesului deja în curs, de „jihadizare a Maghrebului” dat complet peste cap de încercările neizbutite de „primăvară arabă”, perfect similare „revoltelor portocalii”, gândiri eşuate care au deschis porţile unei singure realităţi: recuperarea teritoriilor respective de către Daesh şi Al Qaeda.

Provizoriu (după părerea mea, timpul este foarte limitat), sunt într-o situaţie în care forţele de pe tabla de şah sunt de o putere egală şi se pot anihila uşor unele pe celelalte şi sunt foarte speriate că ar putea să fie necesar să facă primul pas dincolo de linia roşie. Fără ONU, cu al său Consiliu de Securitate anihilat de interesele absolut antagonice ale participanţilor, cine, în acest moment, poate da garanţiile de forţă necesare pentru a i se putea încredinţa responsabilitatea de a gera funcţia de Protector? Răspunsul urmează să apară (sau să fie impus ca soluţie preventivă de evitare a dezastrului) foarte curând. Poate fi un consens sau, de ce nu, o iniţiativă extremă a unei super-puteri sau unei înţelegeri superioare Trump-Putin.

De ce nu?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite