Orientul Mijlociu în 2021 şi ce urmează în 2022. Noua ordine regională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

În ultimul deceniu, mediul de securitate din Orientul Mijlociu a fost modelat de cicluri succesive de instabilitate, iar impactul implicării marilor puteri în dinamica regională nu a avut rezultatul aşteptat, acela de ameliorare a situaţiilor sensibile.

Analiză realizată de Ioana Constantin-Bercean*

În 2021, Orientul Mijlociu a cunoscut şi o activitate diplomatică intensă, în încercarea statelor regionale de a detensiona rivalităţile politice şi de a-şi promova posibila creşetere economică. Emiratele Arabe Unite şi-au aliniat în mod explicit politica externă la interesele sale economice, şi-au redus proiecţia în conflictele regionale şi au iniţiat detensionarea relaţiilor cu Turcia, rivalul regional al EAU. În acest context, ministrul de externe al EAU, Abdullah bin Zayed Al Nahyan, a fost găzduit la Damasc de preşedintele Bashar al-Assad al Siriei. Între timp, Arabia Saudită îşi urmăreşte agenda reformatoare prin parteneriate economice şi curtarea investitorilor străini. Şi, chiar dacă încă nu există progrese concrete în dosarul Iran-Arabia Saudită, cele două state au testat o detensionare a relaţiilor, prin întâlniri iniţiate încă din luna februarie, în 2021 existând mai multe întâlniri între oficialii celor două state decât au fost în total în ultimii cinci ani. În Levant, Iordania a iniţiat o tentativă de apropiere de regimul Assad, supus unor drastice sancţiuni internaţionale. Egiptul a încercat o abordare diplomatică a Turciei, într-o tentativă a liderilor din Cairo de a se apropia de Libia prin intermediul Ankarei şi de a-şi pune amprenta în Mediterana de Est. În plus, alianţele care au evoluat în Orientul Mijlociu în jurul conflictelor regionale încep să pară mai degrabă un cost decât o oportunitate. Absenţa relaţiilor cu Israelul, blocada Qatarului şi tensiunile cu Turcia, toate au apărut din cauza unor chestiuni de principiu, dar nu îşi mai regăsesc scopul într-o perioadă dominată de imperative economice. Impactul Acordurilor Abraham şi al retragerii Statelor Unite din regiune a fost de a stimula imaginaţia strategică. Parteneriatele economice, de securitate şi politice care înainte erau de neimaginat, au intrat acum pe tărâmul posibilului cu şanse de a reconfigura aliniamentele regiunii, fără constrângeri tradiţionale.

Harta geopolitică a Orientului Mijlociu în 2021

2021 a fost un an plin de evenimente cu impact asupra dinamici regionale şi aniversări istorice ale statelor din Orientul Mijlociu. În ianuarie, Iranul a comemorat un an de la asasinarea generalului Qassem Soleimani iar emirul Qatarului, şeicul Tamim Bin Hamad al-Thani, a făcut o vizită în oraşul saudit Al-Ula, unde a semnat o declaraţie care a pus capăt unei blocade de trei ani şi jumătate asupra ţării sale, impusă de către Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain şi Egipt. Fisura politică care divizase regiunea în 2017, aşa numitul „Games of Thobes”, a fost provocată de o operaţiune cunoscută sub numele de Project Raven, o acţiune a firmei de securitate cibernetică DarkMatter cu sediul în Abu Dhabi, al cărui scop a fost penetrarea reţelei digitale a guvernului din Qatar într-o încercare de a dovedi că Doha finanţa Frăţia Musulmană. DarkMatter nu a descoperit niciodată dovezi în acest sens, însă Qatarul intrase deja în vizorul vecinilor săi arabi încă din 2011 când susţinuse cauza Primăverii Arabe şi, în special, după ce descoperise în largul coastei sale unul dintre cele mai importante rezerve de gaz, devenind ulterior cel mai mare exportator de gaze naturale lichefiate din lume, exact în momentul în care vecinii săi bogaţi în petrol începeau să se confrunte cu cea mai mare scădere pe care o cunoscuse piaţa petrolului în ultimii ani. Cu toate acestea blocada nu a reuşit să izoleze economic şi politic Doha, iar în 2021 au fost reluate relaţiile diplomatice şi embargoul economic a fost ridicat. Cel mai clar semn al revenirii Qatarului pe scena politică regională vine din Afganistan. În timp ce oficialii de la Doha serveau de ceva vreme drept mediatori ai conflictelor regionale, au decis, în mod controversat, să-i găzduiască pe talibani în 2013 şi să arbitreze ulterior discuţiile de pace. Acum, în urma retragerii americane, Qatarul a devenit principalul intermediar al Afganistanului, în virtutea faptului că este cel mai de încredere interlocutor străin al talibanilor. A facilitat transporturile aeriene pentru nenumăraţi americani şi afgani aflaţi în pericol şi, alături de Turcia, a fost de acord să menţină operaţional aeroportul din Kabul în numele talibanilor. Relaţiile dintre Occident şi talibani se bazează acum pe deciziile luate de Doha. Evoluţia recentă a evenimentelor din Afganistan a plasat acum Qatarul, în mod ironic, într-o situaţie imposibil de anticipat în urmă cu doar trei ani. După ce în 2017 conducerea Qatarului a fost acuzată că a flirtat cu islamismul şi, prin urmare, cu terorismul, acum, serveşte drept canal principal de comunicare între Occident / puterile regionale şi talibani, iar actorii externi trebuie să se bazeze pe Doha pentru a monitoriza şi a atenua acţiunile ultraconservatoare ale noului regim din Kabul.

În martie, ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, a făcut o călătorie de o săptămână în regiune pentru a vizita Arabia Saudită, Turcia, Iran, Emiratele Arabe Unite, Oman şi Bahrain, iar în aprilie Iranul a raportat un incident de sabotaj la instalaţia sa nucleară din Natanz, considerat a fi orchestrat de agenţia israeliană Mossad. În 6 aprilie a început prima rundă de negocieri de la Viena dintre Iran şi grupul P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, China, Rusia şi Germania) privind soarta acordului nuclear (JCPOA). 

Între 10 şi 21 mai s-a consumat războiul de unsprezece zile dintre Israel şi Hamas iar o lună mai târziu, pe 13 iunie, Naftali Bennet devenea noul prim ministru al Israelului, după ce mai multe partide politice – inclusiv cele conduse de Bennett şi centristul Yair Lapid – au ajuns la un acord pentru a-l înlătura pe fostul premier israelian Benjamin Netanyahu de la putere, după cincisprezece ani. Tot în iunie, în data de 18, fostul şef al sistemului judiciar, ultraconservatorul Ebrahim Raisi devenea preşedintele Iranului. Pe 13 august a fost aniversarea unui an de la semnarea Acordurilor Abraham, iniţial între Israel şi Emiratele Arabe Unite, cărora li s-au adăugat ulterior şi Bahrain, Maroc şi Sudan. Însă de departe evenimentele care au marcat semnificativ dinamica evenimentelor din Orientul Mijlociu în 2021 au fost retragerea din august a Statelor Unite şi a aliaţilor acestora din Afganistan, imediat urmată de preluarea puterii de către talibani şi reluarea, pe 29 noiembrie, a negocierilor nucleare de la Viena. În timp ce retragerea din Afganistan a lăsat ţara în haos, provocând şi anxietăţi ale statelor vecine în ceea ce priveşte securitatea şi potenţiala emergenţă a grupării teroriste ISIS, o posibilă revigorare a JCPOA ar putea avea un impact pozitiv asupra evoluţiilor regionale, crescând inclusiv şansele unei colaborări între principalii actori din Orientul Mijlociu pentru soluţionarea crizelor din Afganistan, Yemen, Liban şi chiar Siria.

De altfel, după ce în 2011 majoritatea statelor arabe şi-au întrerupt relaţiile diplomatice cu Damascul iar Siria a fost suspendată din Liga Arabă la câteva luni după începutul protestelor din Dara’a, pe măsură ce balanţa războiului civil a început să încline în favoarea regimului, statele din regiune au început să ia în considerare un viitor al Siriei care să îl includă pe Bashar al-Assad. Între sfârşitul anului 2018 şi începutul lui 2019, Emiratele Arabe Unite şi Bahrain şi-au redeschis ambasadele la Damasc, fostul preşedinte al Sudanului, Omar al-Bashir, a făcut o vizită în Siria, iar liderii regionali au început să discute despre posibilitatea readmiterii ţării în Liga Arabă. Însă cel mai mare semn de întrebare privind acest proces este cel legat de strategia Washingtonului faţă de Damasc şi, având în vedere că SUA are pârghii limitate în Siria, normalizarea ar putea deveni pur şi simplu un fapt împlinit, deoarece ţările din regiune cântăresc acum, la puţin peste zece ani de la izbucnirea acestui război civil, costurile şi beneficiile reluării relaţiilor cu regimul Assad, evaluând în acelaşi timp şi potenţialul consecinţelor legate de sancţiunile SUA.

În ceea ce priveşte Turcia, preşedintele Recep Tayyip Erdoğan se confruntă acum cu cele mai serioase crize din cariera sa politică, cea mai importantă fiind aceea a unei economii aflată la limita colapsului. În trecut, ori de câte ori problemele interne păreau copleşitoare, Erdoğan apela la mişcări agresive de politică externă pentru a distrage atenţia publicului intern şi de a beneficia de efectul naţionalist de „regrupare în jurul drapelului”. După ce ani de zile această strategie a funcţionat bine, acum începe să dea semne de uzură, poporul turc nu mai reacţionează aşa cum şi-ar dori preşedintele Erdoğan, iar politica sa externă agresivă şi unilaterală, care l-a lăsat izolat la nivel internaţional, a devenit mai costisitoare într-o perioadă de probleme economice tot mai mari. Aşa că preşedintele turc a decis să-şi modifice strategia şi în 2021 a propus îmbunătăţirea relaţiilor cu adversarii regionali. Preşedintele Erdoğan l-a găzduit recent pe liderul de facto al Emiratelor Arabe Unite, şeicul Mohammed bin Zayed al-Nahyan, după ani de ostilitate între cele două ţări. Erdoğan s-a angajat, de asemenea, să amelioreze legăturile cu Egiptul, Arabia Saudită, Israelul şi Armenia, sperând că investiţiile de miliarde de dolari pe care oficialii emiratezi le-au promis în timpul vizitei prinţului moştenitor şi alte potenţiale beneficii economice pe care le-ar putea aduce normalizarea cu alte ţări îl vor ajuta să redreseze economia turcă, fapt ce i-ar îmbunătăţi imaginea pe plan intern. Anul 2022 va arăta cât de realiste sunt aşteptările preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan.

Viziuni ale unei noi ordini regionale

„Toată lumea îşi poate aminti una, două sau probabil mai multe ocazii în care politica regiunii, într-adevăr toată, a fost ‘transformată’ pentru totdeauna de un eveniment nou, fie acesta un dezastru, război sau revoluţie”, spunea în 2005 Fred Halliday, reputatul profesor şi expert în problematica Orientului Mijlociu (The Middle East in International Relations Power. Politics and Ideology, 2005). Probabil cea mai importantă transformare care a influenţat dinamica Orientului Mijlociu a fost retragerea SUA şi a aliaţilor săi din Afganistan, moment care a marcat sfârşitul unipolarităţii şi al hegemoniei americane de necontestat asupra regiunii. Chiar înainte de debutul Primăverii Arabe dominaţia SUA în Orientul Mijlociu era în scădere, dar consecinţele anului 2011 au accelerat procesul, combinându-se cu factorii interni americani şi schimbările globale. Pe plan intern oboseala de război din Irak şi Afganistan i-a determinat pe trei preşedinţi succesivi, Obama, Trump şi Biden, să fie reticenţi în a aproba noi misiuni militare şi se pare că „fără trupe la sol” a devenit o mantră. La nivel global, ascensiunea Chinei şi activismul sporit al Rusiei, în special în Orientul Mijlociu, a determinat sfârşitul „momentului unipolar” post-Război Rece, chiar dacă este posibil să nu fi introdus încă o lume clar multipolară.

Având în vedere că influenţa Statelor Unite este în scădere în Orientul Mijlociu şi nici China (care are mai degrabă tendinţe de a-şi exercita influenţa prin metode de soft power – investiţii, acorduri comerciale), nici Rusia (al cărei scop de a-şi crea o amprentă în regiune s-a materializat prin consolidarea prezenţei în Siria) nu sunt aparent interesate sau capabile să ocupe în viitorul apropiat locul de ‘jandarm regional’ lăsat liber de SUA, pare puţin probabil ca instabilitatea regională să mai fie ţinută sub control de o forţă externă. De asemenea, datorită distribuţiei destul de uniforme a puterii între rivalii regionali – în special între Iran, Arabia Saudită, Turcia, Israel, Emiratele Arabe Unite şi Egipt – probabilitatea emergenţei unui actor sau bloc regional care să domine întreag Orientul Mijlociu, este destul de mică. Există o şansă ca aceste schimbări structurale să determine înlocuirea mini-alianţelor anterior stabilite şi să fie absorbite de ameliorarea rivalităţilor politice şi de promovarea intereselor economice.

Această retrospectivă a evenimentelor şi tendinţelor cheie care au modelat anul 2021 pune bazele unor opinii privind evoluţia pe termen scurt şi mediu a dinamicii Orientului Mijlociu. Tendinţele compensatorii – detensionarea prin diplomaţie sau relaxarea tensiunilor dintre anumiţi actori regionali – demonstrează că, competiţia complicată pentru putere şi influenţă în regiune continuă să evolueze, dar centrul de greutate s-a mutat înspre competiţia economică, nu spre cea de factură militară. Această competiţie regională vine într-un moment în care plăcile tectonice geopolitice mai largi se schimbă între Statele Unite şi China, în timp ce Rusia şi Europa încearcă să rămână şi ele relevante, iar astfel rămâne de văzut care dintre aceste puteri externe va reuşi să devină principalul actor influent în regiunile cheie ale Orientului Mijlociu.

Desigur că noua viziune regională este supusă unui număr considerabil de riscuri, însă, după câteva decenii de instabilitate şi insecuritate regională, poate statele din Orientul Mijlociu au ajuns la un anume grad de maturitate şi au înţeles că soluţionarea problemelor este, în primul rând, responsabilitatea lor. Poate fi considerată de unii o utopie sau o strategie cu şanse de reuşită comparabile cu cele ale unei călătorii pe Marte, însă, la început de an ne putem permite o doză minimă de optimism. Provocarea  acestei strategii bazată pe pragmatismul economic va fi însă includerea statelor eşuate, precum Afganistan, Siria, Liban sau Yemen în proiectele care vor urma, astfel încât ecartul economic şi prăpastia dezastrelor umanitare care deja macină aceste state, să nu se adâncească mai mult.

*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române Ion I. C. Brătianu (ISPRI.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite