Orientul Mijlociu Extins şi apusul Acordului Sykes - Picot

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Orientul Mijlociu Extins in viziunea lui Ralph Peters. FOTO Global News Intelligence - newsint.ro
Orientul Mijlociu Extins in viziunea lui Ralph Peters. FOTO Global News Intelligence - newsint.ro

De-a lungul întregii sale istorii moderne, Orientul Mijlociu a reprezentat un centru de interes privind stabilitatea internaţională atât datorită marilor resurse naturale disponibile în acest areal, cât şi ca urmare a instabilităţii regionale marcată de conflicte dese şi pregnante.

De multe ori, imprevizibilul a marcat acest spaţiu, mulţi dintre analiştii consacraţi declarându-se surprinşi de evoluţia evenimentelor, iar unul dintre cele mai elocvente exemple recente constă chiar în evenimentele ce au succedat Primăvara Arabă. Dincolo de toate acestea, analiza Orientului Mijlociu, sau mai exact analiza Orientului Mijlociu Extins –termen preferat în eseul de faţă- a fost nevoită a îmbina în special realismul cu structuralismul, conservatorismul sau chiar pluralismul, ţinând cond de multitudinea actorilor implicaţi, unii dintre ei chiar nonstatali.

În acest sens, multitudinea actorilor a echivalat cu o multitudine a viziunilor şi intereselor ceea ce a determinat ca însăşi împărţirea geografică a Orientului Mijlociu să fie una discutată. Deşi, în general, din punct de vedere politic, Orientul Mijlociu este alcătuit din statele periferice: Egipt, Iran, Turcia, ţările centrale ale semilunei fertile: Iordania, Israel, Irak, Libia, Siria; şi ţările Golfului: Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe, Kuweit, Oman, Qatar şi Yemen, nu de puţine ori în analiza acestui spaţiu sunt incluse, printre altele, statele din Caucaz şi fostele republici sovietice ale Asiei Centrale, aşa cum este cazul politologului turc Pinat Bilgiu.

Termenul de Orientul Mijlociu Extins a fost propus de americani pentru prima dată înaintea Summit-ului G8 din anul 2004, unde întinderea politică mai cuprindea, pe lângă ţările enumerate mai sus, statele din Nordul continentului african, cele din Cornul Africii, Sudanul, Afganistanul şi Pakistanul. Aceeaşi hartă a fost reluată de către Condolezza Rice, doi ani mai târziu, care, aflată într-o vizită oficială în Israel, făcea referire la Noul Orient Mijlociu. Sigur, concepţia promovată de oficialii americani a fost privită în mod indirect ca o strategie a Washingtonului de a regândi interesele regionale, vorbindu-se în special de asigurarea Coridorului Eurasiatic prin care SUA să îşi exporte influenţa din Orient către Asia-Pacific.

Dincolo de toate acestea, Primăvara Arabă a adus în discursul public, începând cu 2011, termenul de MENA - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii - însă evenimentele recente, petrecute în special în Siria şi Irak produc o nouă paradigmă de analiză. Escaladarea conflictelor sectare de la malul Mediteranei până în Pakistan, apariţia aşa-numitului Califat Islamic, neîmplinit nici măcar de marele Bin Laden sau slăbirea regimurilor de la Damasc şi Bagdad pun în discuţie modificarea masivă pentru prima dată, de la sfârşitul Marelui Război, a graniţelor statelor din Orientul Mijlociu Extins. Subiectul nu este nicidecum unul nou în ciuda aparenţelor, el fiind expus chiar de către fostul ofiţer american de intelligence, Generalul (r) Ralph Peters, care a publicat în celebra revistă „Armed Forces Journal”, o nouă hartă a Orientului Mijlociu Extins, hartă ce ar urma să soluţioneze nedreptăţile comise la sfârşitul Primului Război Mondial. Subiectul a stârnit un mare interes, fiind continuat de Peters în cartea Never Quit the Fight, şi discutat apoi în cadrul Colegiului NATO de la Roma din 2004, în ciuda faptului că acesta nu reprezintă viziunea oficială a Pentagonului.

image

Harta Orientului Mijlociu Extins propusă de Ralph Peters

Conform lui Peters, Kurdistanul va apărea pentru prima dată pe hartă, în timp ce Irakul se va diviza în trei state: cel al kurzilor, un stat şiit şi unul sunnit ce va fi privat de rezervele petroliere. Iranul ar rămâne un stat pur şiit, pierzând teritorii în dauna Kurdistanului şi a Marelui Azerbaidjan, stat care ar urma să devină pivotul geopolitic al SUA în zona Mării Caspice. Regatul Arabiei Saudite ar pierde teritorii ce ar urma a fi alipite Iordaniei şi Yemenului. Mai mult, Mecca şi Medina ar urma să formeze un Stat Islamic Sacru, asemenea Vaticanului catolic, în timp ce Ryadul ar mai pierde şi teritoriile populate de şiiţi în zona de Est a ţării. 

Tot conform generalului american, Israelul ar urma să revină la graniţele naţionale dinainte de 1967. Siria ar pierde accesul la Marea Mediterană în dauna Libanului, în timp ce Pakistanul va pierde teritorii în faţa Afganistanului în Vest, în faţa Baluchistanului în Sud, dar mai ales în faţa marelui rival, India, în zona de Nord.

Evenimentele recente din Siria şi Irak, acordul încă valabil privind retragerea armată a PKK din Turcia, autonomia sporită a Guvernului Kurd din Nordul Irakului, relaţiile strânse dintre Barzani şi Erdogan, fac ca marii perdanţi ai Primului Război Mondial să devină principalii câştigători ai Crizei din Siria, întrucât kurzii au pentru prima dată şansa de a-şi crea propriul stat cu atât mai mult cu cât, dincolo de evoluţiile regionale, se bucură de sprijinul SUA şi al Isreaelului. Turcia, care începând cu 2001 a dus o politică externă axată pe Orientul Mijlociu, este în prezent principalul partener economic al kurzilor irakieni, şi poate accepta unificarea statală a acestora în condiţia în care propriile graniţe nu îi vor fi afectate. Nici Iranul nu poate exclude un asemenea scenariu, deşi ideal pentru Ankara şi Teheran ar fi ca Irakul să urmeze forma unui stat federal, în care kurzii să aibă doar o autonomie sporită.

Întorcându-ne la harta lui Peters, este greu de spus în ce măsura ea se ve adeveri, însă nu putem exclude mutaţiile geopolitice ce riscă să cuprindă Orientul Mijlociu Extins. Focusându-ne apoi asupra Yemenului, putem spune că, cel puţin pentru moment, este departe de marea unificare gândită de către generalul american.

Guvernul actual de la Sana’a nu a reuşit să producă reformele mult aşteptate, statul rămânând supus riscului secesionist. În ciuda opoziţiei statelor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului, o divizare a Yemenului în două state, asemenea perioadei dinainte de 1990, ar da naştere unui actor şiit, în cazul Yemenului de Nord, care dincolo de trezirea axei şiite ce va afecta în special Arabia Saudită şi Bahreinul, ar permite în mod indirect accesul Iranului la Marea Roşie şi strâmtoarea Bab el-Mandeb.

În concluzie, Orientul Mijlociu Extins se află în faţa unei noi paradigme, a modificării graniţelor, însă nu dintr-o persepectivă pan arabă aşa cum promovau lideri precum Saddam Hussein sau Hafez al Assad, ceea ce ne face să argumentăm că pe termen mediu şi lung vom asista la sfârşitul Acordului Sykes - Picot.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite