În lume

articolul anterior articolul urmator

Orientul - mereu surprinzător

1
16 Feb 2015 18:43:15
Carmen Zamfirescu
„Orientul Mijlociu este un măr al discordiei, între Israel, sprijinit de americani şi Liban, Iordania, Iran, cărora le surâde ideea că palestinienii vor să-şi creeze un stat al lor.”
„Orientul Mijlociu este un măr al discordiei, între Israel, sprijinit de americani şi Liban, Iordania, Iran, cărora le surâde ideea că palestinienii vor să-şi creeze un stat al lor.”

Când spunem Orient, ne gândim la inedit, la mister, mitologie şi magie. Cu toţii suntem produsul lumii orientale. Apariţia omului, naşterea şi evoluţia primelor state, inventarea scrierii, primele credinţe religioase, însăşi istoria, toate acestea le datorăm Orientului.

Orientul Antic ni se înfăţişează ca o lume caracterizată prin existenţa unor ocupaţii majore a primelor popoare antice, în funcţie de aşezarea geografică: agricultura - în teritoriile udate de apele marilor fluvii: Nil, Eufrat, Tigru, Indus, Gange, Fluviul Galben, Fluviul Albastru; creşterea animalelor şi, implicit activităţi războinice: Podişul Iran, Podişul Analtoliei; negoţul şi navigaţia: coastele Feniciei.

Statele orientale, mai exact cetăţile-stat, regatele, imperiile s-au dezvoltat pe structurile tribale şi unional-tribale existente, având în comun un spaţiu, o limbă, o religie şi obiceiuri. Statele orientale au cunoscut un impresionant avans cultural prin inventarea scrierii. Apărută din raţiuni de stat, scrierea a fost apanajul unei categorii speciale, scribii, care se implicau în activităţile statului (politice, economice, religioase, diplomatice, militare).

Egiptenii, mesopotamienii, hittiţii, perşii, chinezii, indienii, fenicienii şi neamurile proto-greceşti au cunoscut scrierea. Este evident că au existat mari civilizaţii care nu au avut un sistem de scriere propriu, dar asta nu le-a împiedicat să evolueze la fel de impresionant.

Scrierea este elementul cel mai însemnat care asigură eternitatea civilizaţiei. Oamenii au ales să comunice, altfel decât prin sunete, prin simboluri, cărora le acordau semnificaţii materiale, ideografice, silabice sau numerice. Acest nou tip de comunicare avea avantajul transmiterii şi conservării informaţiei. Simbolurile erau reprezentări pictografice sau ideograme ale unor elemente din viaţa de zi cu zi. Volumul de scriere fiind mare, în raport cu aceia care aveau capacitatea de a realiza acest lucru, s-a ajuns ca simbolurile pictografice să devină ideografice, apoi fonografice.

Lumea orientală a fost împărţită în familiile lingvistice hamito-semite şi indo-europene, la care se adaugă segmentul izolat al limbilor iafetice. Menţionăm că limbile semitice, hamitice şi iafetice au fost numite convenţional după numele fiilor lui Noe, Sem, Ham şi Iafet.

Scrierile egipteană, sumero-akkadiană, chineză au rămas la acest nivel. Cele mai multe variante ale simbolurilor sunt întâlnite la chinezi, care folosesc caractere, pe care, fie le modifică, fie le asociază. Chinezii au reuşit să ilustreze ideea existenţei unei „filosofii a scrisului”. Revoluţia scrisului a fost făcută de fenicieni. Ei au fost cei care, având nevoie de simboluri puţine şi uşor de folosit au inventat cele 22 de consoane, desemnând  fiecare un sunet folosit în vorbire, din care să formeze cuvinte, propoziţii, fraze. Practic scrierea pictografică, ideografică, fonografică foloseau acelaşi simbol cu funcţionalităţi diferite. Simplificarea scrisului a dus la dezvoltarea gramaticii.

Protogrecii, cei care foloseau scrierea liniar-B, descifrată de către John Chadwick şi Michael Ventris ca fiind una silabară s-au inspirat din lumea orientală. În cele din urmă, filosofia scrisului s-a înclinat în faţa pragmatismului fenician. Astfel, au apărut alfabetul grec, latin şi, mai târziu, slav.

Vechile scrieri orientale au putut fi descifrate prin comparaţia cu scrierile cunoscute şi prin asemănarea fonetică a limbilor semite de azi, cu limbile vechi.

Civilizaţiile persană şi greacă au acţionat ca un factor reglator şi unificator, care au contribuit la şlefuirea aproape de perfecţiunea unui diamant a Orientului, care şi-a păstrat identitatea şi după ce aici s-a instaurat islamul.

Asfel, Champolion, Grotefend şi Rawlinson au putut să aducă lumina cunoaşterii asupra scrierilor hieroglifică, respectiv cuneiformă, Piatra de la Rosetta şi stânca de la Behistun devenind veritabile borne ale timpului, punţi între cele două lumi, orientală şi europeană.

Însăşi Europa s-a născut din dragostea lui Zeus pentru o frumoasă prinţesă feniciană, care avusese visul că pentru ea se bat Asia şi Africa. Însuşi numele Europei provine din rădăcina ”ereb”, care înseamnă ”Apus”.

Visul lui Alexandru cel Mare, de cucerire a Orientului i-a fascinat pe generalii romani Pompei, Crassus, pe împăratul Carol cel Mare şi chiar pe însuşi Napoleon.

Orientul a fost un pol de atracţie geopolitică şi pentru Marile Puteri. Marile imperii creştine au creat ideea de cruciadă, de recuperare a locurilor sacre pentru creştinism. Cruciadele au eşuat, dar elementele de civilizaţie orientală i-au atras pe europeni. În primul rând, cei care au supravieţuit cruciadelor au fost fermecaţi de gastronomia orientală, de mirodenii. Navigatorii au căutat drumul cel mai scurt spre Indii. Tocmai această căutare l-a determinat pe Cristofor Columb să pornească spre Apus, descoperind Lumea Nouă. Faptul că a atins pământul, pornind spre Vest, l-a făcut să ignore total că a descoperit ceva nou, un nou continent. El considera că a îndeplinit ”visul oriental”. China a rămas un colos geopolitic, care însă a devenit controlat de puterile coloniale, care au venit în Asia, ca urmare a descoperirilor lui Vasco da Gama şi Fernando Magellan.

Marea Britanie a numit India ”Perla coroanei”, ajungând în vecinătatea geopolitică a Rusiei. Chinezii şi japonezii s-au îndreptat spre vestul Statelor Unite, care la rândul lor, au anexat Hawaii, un loc exotic, devenit ulterior stat american. În secolul XIX, s-a dat o luptă geopolitică devastatoare pentru a controla Africa, în care ”partea leului” a revenit Marii Britanii, urmată de Franţa, Belgia şi mai puţin de Italia sau Germania.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Franţa şi Marea Britanie controlau lumea colonială, cum o făcuseră în Evul Mediu marile puteri ale epocii, Spania şi Portugalia.

În Orientul Mijlociu, dar mai ales în Peninsula Arabică, existenţa zăcămintelor de petrol i-a atras pe investitorii americani, care au făcut din Arabia Saudită, Emiratele Arabe nişte oaze de civilizaţie occidentală, influenţată de cea orientală. Elementul cheie a fost existenţa unui islam moderat.

URSS, apoi Rusia au fost preocupate de controlul geopolitic, astfel că în Siria, Irak, Libia Tunisia, Yemen, Egipt, unde a înflorit civilizaţia orientală au existat regimuri socialiste. Iranul, unde exista o puternică influenţă americană, la finele anilor 70 a intrat într-o eră revoluţionară islamică, fără a-şi pierde abilităţile de mare putere.

China, Coreea de Nord, Vitenamul, Cambodgia (regimul khmerilor roşii ai lui Pol Pot) au devenit puteri comuniste, cu sprijin mai mult sau mai puţin direct din partea sovieticilor. India s-a plasat şi ea în jocul Marilor Puteri, ca fiind ţara cu a doua populaţie a lumii, după China.

Primăvara arabă” a încercat să impună democraţia de factură occidentală, dar grupările fundamentaliste au găsit un teren propice, susţinute de cei care se opun politicii americane.

O adevărată perlă a civilizaţiei, ”Orientul” este astăzi reprezentat de colosul chinez, de cel indian, pe care Rusia speră să-i coalizeze, în faşa Orientului Mijlociu dominat de americani. Americanii mai au un sprijin în Japonia, Singapore, veritabili tigri asiatici.

Orientul Mijlociu este un măr al discordiei, între Israel, sprijinit de americani şi Liban, Iordania, Iran, cărora le surâde ideea că palestinienii vor să-şi creeze un stat al lor.

În Siria există un sângeros război civil, iar în Irak sau Afganistan lucrurile sunt departe de a se fi limpezit. Mai sunt state, altădată în atenţia geopoliticii americane, ruse şi europene, ca Thailanda, Vietnam, Cambodgia, unde se pare că există o hegemonie a dezvoltatorilor din turism.

Perceput ca un rezervor uriaş de populaţie, ca loc unde au înflorit mari civilizaţii, Orientul a fost văzut ca un teritoriu în care tot ce nu putea fi explicat, era pus pe seama misterului, magiei, dar care s-a integrat în modul său specific în geopolitica şi civilizaţia mondială. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Francisco Goya
17.02.2015, 17:09:16

In gastronomie un loc important este rezervat salatelor. Si nu numai in gastronomie! de exemplu, se iau o insiruire de infomatii cu o conexiune vaga si misterioasa intre ele (Mesopotamia, civilizatie, cresterea animalelor, Alexandru Macedon, China, alfabet, mirodenii, limbi iafetice - haa??, apoi distinct limbi indoeuropene haha!, socialism, cruciade hegemonia dezvoltatorilor de turism -dupa ce-ai vorbit de Stalin mi se pare normal) si se tranteste o salata de articol. Pofta buna!

+1 (1 vot)
Modifică Setările