„Pentru cine bat clopotele“. China, Rusia Iran şi Turcia – modelul eurasiatic al alianţelor de necesitate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preşedintele rus Vladimir Putin, preşedintele chinez Xi Jinping şi fostul preşedinte al Iranului Hassan Rouhani (Shanghai, China, 21 mai , 2014). Sursă foto: The Times of Israel
Preşedintele rus Vladimir Putin, preşedintele chinez Xi Jinping şi fostul preşedinte al Iranului Hassan Rouhani (Shanghai, China, 21 mai , 2014). Sursă foto: The Times of Israel

„Pablo i-a apucat mâna şi i-a strâns-o puternic şi sincer iar el [Robert Jordan] i-a returnat strânsoarea... Cred că suntem aliaţi acum, se gândi el. Mereu au fost multe strângeri de mână între aliaţi. Ca să nu mai vorbim de decoraţiuni şi sărutări pe ambii obraji, se gândi el. Mă bucur că nu trebuie să facem asta. Presupun că toţi aliaţii sunt aşa. De fapt, pe fond, întotdeauna se urăsc”. (Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, tr. a.)

În romanul „Pentru cine bat clopotele”, povestea lui Ernest Hemingway despre războiul civil spaniol, Robert Jordan, profesor universitar american de limba spaniolă şi specialist în demolări şi explozibili, conduce o bandă de gherilă care trebuie să arunce în aer un pod, astfel încât republicanii să aibă o şansă mai bună în războiul împotriva forţelor fasciste conduse de Francisco Franco. Ceea ce salvează cartea de la a fi o banală relatare a unei operaţiuni militare şi o transformă într-un roman clasic modern este perspectiva lui Hemingway asupra naturii umane şi asupra varietăţii răspunsurilor emoţionale apărute ca răspuns la diferitele tipuri de crize şi incertitudini ivite în timpul desfăşurării operaţiunii, precum şi capacitatea autorului de a crea o relaţie între personajele romanului şi mediul social în care acestea luptă. Chiar dacă Jordan nu reuşeşte niciodată să explice membrilor brigăzii sale importanţa luptei lor sau a distrugerii acelui pod, morala este că astfel de alianţe atipice se pot coagula, într-un anumit context istoric / geopolitic, chiar dacă lacunele de comunicare pot genera diverse probleme şi împotriva realităţii anumitor interese ale aliaţilor care pot fi, uneori, divergente. Acest tip de alianţe sunt, de obicei, rezultatul unor modificări structurale ale sistemului internaţional şi pot fi un indice în analiza reconfigurării noilor blocuri geopolitice. Un exemplu în acest sens sunt alianţele dintre China, Rusia, Iran şi Turcia, state care construiesc noi modele de relaţii multi- şi bilaterale. Dorind să demonstreze că sunt descătuşate de formalitatea vechilor tipuri de alianţe, acest cvartet arată că poate lucra împreună pentru a limita influenţa occidentală, evitând în acelaşi timp dependenţa excesivă unul de celălalt. Acest amestec de interese corelate şi contradictorii, care caracterizează noul model eurasiatic de relaţii bilaterale, este un produs al ordinii globale în schimbare şi reprezintă cea mai semnificativă provocare la adresa ordinii internaţionale post-Război Rece. Respingând universalitatea valorilor liberale occidentale, China, Rusia, Iran şi Turcia consideră declinul relativ al hegemoniei occidentale ca pe o oportunitate, abordând anumite teme precum eliminarea sancţiunilor occidentale acordul nuclear iranian, conflictul din Siria, cel din Afganistan, re-emergenţa grupărilor teroriste sau crearea unor noi instituţii în Asia Centrală şi de Est ca pe câteva potenţiale puncte de unitate.

Alianţe de necesitate

Deoarece occidentalii tind să plaseze ideea de cooperare între naţiuni sub o umbrelă normativă, fie că este vorba de o alianţă sau de un alt mecanism legal (cum este adesea cazul în Occident), analiştii şi experţii au caracterizat greşit actuala cooperare dintre China, Rusia, Iran şi Turcia, considerând-o o alianţă clasică şi având un anume tip de aşteptări de la aceasta. În fapt, această cooperare este mai degrabă o alianţă de necesitate, contextuală, de tipul relaţiei dintre Jordan şi Pablo, eroii lui Hemingway, două personaje venite din lumi complet diferite dar care, într-un anume context, şi-au găsit un scop comun (lupta împotriva fasciştilor în cazul lor). În cazul axei Beijing-Moscova-Teheran-Ankara scopul comun primordial este subminarea hegemoniei occidentale (americane, în mod special), iar în plan secund vin anumite dosare regionale cu un anume grad de interes pentru cele patru state. Actorii statali în discuţie nu au format o alianţă; de fapt, relaţiile dintre ei par a fi exact opusul unei alianţe clasice. Ei cooperează, concurează, îşi caută ajutorul reciproc şi îşi întorc spatele unul altuia după cum consideră de cuviinţă. Acest tip de interacţiuni este foarte asemănător cu relaţiile dintre statele europene din secolul al XIX-lea, între care deşi exista un profund sentiment de neîncredere adesea găseau un fond comun atunci când era necesară obţinerea unui echilibru pentru a evita impunerea excesivă a voinţei unui stat asupra celorlalte. Cele patru state caută să refacă ordinea mondială, deoarece nu mai beneficiază suficient de aranjamentele post-Război Rece, fiecare dintre ele dorindu-şi un nou spaţiu în care să devină cel mai important actor regional, chiar internaţional, în cazul Chinei şi chiar al Rusiei.

Ideile lor variază, totuşi, în ceea ce priveşte profunzimea şi amploarea schimbărilor necesare în regiunile pe care doresc să le controleze. Iranul caută o reconstrucţie completă a regiunii Orientului Mijlociu, deoarece fervoarea revoluţionară şi perspectiva geopolitică sunt în opoziţie diametrală cu ordinea internaţională imprimată prin ceea ce părea a fi un proiect de succes al finalului de secol XX, aşa numita Pax Americana. Rusia este, de asemenea, o putere revizionistă, dar vizunea sa este mai puţin radicală, deoarece are încă de câştigat în actualul context al economiei mondiale liberală. Turcia caută un echilibru între SUA şi Rusia. Această strategie a devenit unul dintre cele mai importante aspecte ale politicii externe a guvernului din Ankara în Orientul Mijlociu şi regiunea Mării Mediterane. Turcia îşi revendică dreptul de a colabora cu orice actor global în funcţie de interesele sale, însă niciuna dintre relaţiile sale nu ar trebui considerată imuabilă. În ceea ce priveşte China, preşedintele Xi Jinping a promis că va oferi „marea întinerire a naţiunii chineze”, proclamând chiar construcţia unei Pax Sinica, care să concureze şi chiar să înlcouiască Pax Americana, predominantă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Această promisiune – pe care preşedintele Xi Jinping  a numit-o „Visul Chinei” – a luat o formă mai clară odată cu introducerea celor două obiective centenare: construirea unei „societăţi moderat prospere” până în 2021 (centenarul înfiinţării Partidului Comunist Chinez, PCC) şi transformarea într-o „ţară socialistă modernă” până în 2049 (la 100 de ani de la întemeierea Republicii Populare).

a

Sursă foto: Twitter (Carnegie Endowment status).

În timp ce popoarele rus, turc şi iranian au toate o experienţă istorică similară a luptei anti-imperialiste şi cred că Eurasia poate oferi o alternativă la dominaţia culturală, istorică, politică şi economică a Occidentului, pentru Beijing cooperările şi alianţele de necesitate au scopul de a contracara Pivotul Asiatic al Washingtonului şi de a contribui la construcţia unui viitor în care China devine cel mai important actor internaţional. Astfel, fapul că RPC se află mereu în mijlocul cooperării bi- sau multilaterală dintre cele patru state, nu reprezintă o surpriză. Dacă până la începutul secolului XXI China a fost în mod conştient şi asumat o sotto voce, neperturbând aproape deloc calmul apelor globale, începutul anilor 2000 a marcat momentul în care RPC a intrat în sinidisisul global. Până atunci, pentru cea mai mare parte a umanităţii, China era în mare parte povestea unei ţări îndepărtate despre care oamenii ştiau puţin. Acum, în decurs de câţiva ani, influenţa sa a devenit reală şi tangibilă, având un impact dramatic asupra conştiinţei populare din întreaga lume şi, în mod special, asupra factorilor de decizie occidentali.

Între identitatea asiatică şi identitatea intereselor

Macintosh HD:private:var:folders:k_:_lg0c98d5yl4np0x4mgqr5lm0000gn:T:TemporaryItems:Screenshot 2021-10-30 at 04.32.03.png
Macintosh HD:private:var:folders:k_:_lg0c98d5yl4np0x4mgqr5lm0000gn:T:TemporaryItems:Screenshot 2021-10-30 at 04.32.03.png

Fostul preşedinte iranian Hassan Rouhani şi preşedintele Chinei, Xi Jinping. Sursă foto: The Iran Primer.

China şi Iranul sunt actori geopolitici importanţi, precum şi actori majori pe piaţa globală a energiei. În ultimii ani, relaţia sino-iraniană s-a extins şi s-a aprofundat. Cooperarea energetică este axa principală în jurul căreia se învârte acest parteneriat iar dezvoltarea relaţiilor sino-iraniene în ultimele două decenii face parte din extinderea constantă a legăturilor dintre China şi Orientul Mijlociu extins. Relaţia sino-iraniană îşi are rădăcinile în experienţele istorice împărtăşite, în perspectivele şi preocupările comune privind starea curentă a relaţiilor internaţionale şi regionale, Beijingul şi Teheranul având un set de strategii regionale convergente.

Relaţiile dintre China şi Iran izvorăsc din rădăcini istorice profunde, cele două state fiind moştenitoarele a două mari civilizaţii şi centre ale imperiului. În perioada pre-islamică, trimişii lui Han au stabilit contacte cu parţii şi mai târziu cu sasanizii, punând bazele unor legături comerciale profitabile între China şi Persia. În vremurile islamice, Drumul Mătăsii a servit drept principală arteră prin care au înflorit relaţiile culturale şi comerciale sino-iraniene. Cu fiecare ocazie, oficialii din ambele ţări invocă această relaţie străveche iar aceste referinţe nu ar trebui să fie respinse ca retorică goală, deoarece ele indică modul în care în China, precum şi în Iran, istoria şi cultura sculptează concepţiile actuale despre ambele naţiuni – viziunea lor asupra propriei puteri şi a rolului lor în sistemul internaţional. În acest sens, străvechiul Drum al Mătăsii este asociat cu marile realizări din trecut şi cu un mare potenţial de a reclădi influenţa regională a ambelor state. Decizia Beijingului şi Teheranului de a-şi restabili şi ranforsa cooperarea reflectă o dorinţă comună de a recrea trecutul, nu doar de a-l comemora.

La 27 martie 2021, China şi Iran au semnat un Acord de Cooperare Strategică pe 25 de ani, care reafirmă efortul Chinei de a construi o axă de alianţe asiatice şi de a-şi pune amprenta în Orientul Mijlociu. Rusia cooperează cu ambele state, precum şi cu Turcia, dar îşi urmăreşte şi propria strategie în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord.

Acordul dintre Teheran şi Beijing ar putea servi drept precedent pentru a atrage Ankara într-un acord strategic similar, care ar oferi un colac de salvare pentru economia turcă în colaps şi, de asemenea, ar oferi guvernului turc o monedă de negociere puternică în faţa presiunii SUA. Mai mult, un astfel de acord ar permite Turciei să şantajeze Occidentul pentru a obţine anumite concesii pe care le vizează de ceva vreme, un rol mai important în Libia şi Siria, o poziţie de avangardă la graniţa cu Azerbaidjanul sau ignorarea agresivităţii turce în Marea Egee. Dacă Turcia ar decide să îşi răcească şi mai mult relaţiile cu Occidentul, îşi va consolida pactele cu China şi Iranul pentru a compensa pierderile economice pe care le-ar suferi. Un indicator privind efortul Chinei de a-şi întări prezenţa în regiune este turneul din Orientul Mijlociu, efectuat în martie a. c. de ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, în timpul căruia oficialul chinez a vizitat nu numai Iranul, ci şi Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, Oman şi Bahrain.

Pe de altă parte, un accelerator serios al expansiunii Iranului în zonă este Turcia. Ankara şi Teheranul au dezvoltat un tip de cooperare oportunist, dar eficient. Ambele state au interese comune în energie, în aspiraţii nucleare şi în Kurdistan. Chiar dacă au interese conflictuale datorită eforturilor lor de a câştiga rolul de protectori ai facţiunilor opuse sunnite şi, respectiv, şiite, interesele lor pe termen scurt şi mediu suprascriu aceste divergenţe. Cea mai bună dovadă în acest sens este angajamentul Turciei în ocolirea sancţiunilor împotriva Iranului (Dosarul Halkbank – conversia veniturilor din petrol în aur şi apoi numerar în beneficiul intereselor iraniene şi documentarea falsă a transporturilor, sub denominaţia de alimente, pentru a justifica transferurile de venituri din petrol). În prezent, Iranul este unul dintre principalii furnizori de petrol şi gaze al Turciei. Conform cifrelor Autorităţii de Reglementare a Pieţei Energetice din Turcia (EMRA), începând cu ianuarie 2019, Iranul era a treia cea mai mare sursă de importuri de petrol a Turciei, reprezentând 12,35% din total, după Irak (23,5%) şi Rusia (15%). De asemenea, a fost al doilea furnizor de gaze naturale al Turciei, reprezentând puţin peste 14% din total, în urma Rusiei (31,6%) şi cu puţin înaintea Azerbaidjanului (13,9%) şi Algeriei (12%). „Turcia este poarta de intrare a Iranului către Europa, iar Iranul este poarta de intrare a Turciei către Asia, în special către Asia Centrală”, a declarat fostul ministru turc al Transporturilor şi Infrastructurii, Cahit Turhan,în 2019.

a

Fostul ministru turc al Transporturilor şi Infrastructurii, Mehmet Cahit Turhan (stânga) şi fostul ministru al Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor al Iranului Mohammad-Javad Azari Jahromi (dreapta), Teheran, 29 aprilie 2019. Sursă foto: Anadolu Agency.

În ceea ce priveşte Rusia, aceasta a aspirat de mult la legături mai bune cu Turcia şi Iranul. Chiar şi în perioada sovietică, Moscova a încercat periodic să avanseze o formă de cooperare cu acele două ţări care să excludă Occidentul. Ambele state s-au consolidat treptat ca piloni ai aspiraţiilor post-sovietice ale Rusiei de a construi o politică externă mai activă în Orientul Mijlociu şi de a remodela ordinea mondială existentă.

Federaţia Rusă şi-a asigurat deja prezenţa în Orientul Mijlociu, iar cooperarea dintre Moscova şi Teheran are la bază trei motive. În primul rând, atitudinea ostilă comună faţă de SUA; în al doilea rând, sancţiunile occidentale au adus cele două ţări (plus Turcia) mai aproape de cooperarea economică; în al treilea rând, au interese comune în Siria – menţinerea regimului Assad şi eliminarea ISIS. În Siria, Iranul are trupe pe teren, în timp ce Rusia acţionează prin atacuri aeriene, evitând pierderile umane, care ar putea avea un impact negativ asupra popularităţii preşedintelui Vladimir Putin în Rusia. Cu toate acestea, Rusia nu doreşte prezenţa permanentă a Iranului în Siria, deoarece aceasta ar reduce influenţa Moscovei în regiune.

a

Ministrul iranian de externe Hossein Amir-Abdollahian şi omologul său rus Sergey Lavrov, Teheran, 6 octombrie 2021. Sursă foto: Mehr News Agency.

Deşi eurasianismul turc este opus faţă de celui de sorginte rusă, de la sfârşitul anilor 1990 neo-eurasiaştii ruşi au început să privească Turcia într-o lumină mai bună. Actuala conducere rusă s-ar putea să nu fie radical neo-eurasiatică, dar rădăcinile dependenţei moderne de Turcia îşi au originea în fervoarea ideologică a anilor 1990. Pentru Rusia, cooperarea intensă cu Turcia şi Iran este benefică în măsura în care oferă o pârghie asupra Occidentului şi permite Moscovei să rezolve probleme critice din regiunile Mării Negre, Caucazului şi Mării Caspice, precum şi în Siria. Din această perspectvă este puţin probabil ca Rusia să îşi dorească o Turcie complet dezancorată de NATO. Într-un fel, poziţia Turciei ca membru al alianţei – una care generează tensiuni continue în interiorul alianţei – aduce Rusiei mai multe beneficii decât ar face o Turcie nealiniată. Ultimul scenariu ar putea elimina unele dintre  problemele interne ale NATO dar ar diminua importanţa Turciei în calculul geopolitic al Rusiei.

China, pe de altă parte, are toate motivele să-şi consolideze legăturile cu Iranul. În primul rând, Iranul face parte din noul Drum al Mătăsii (Iniţiativa Belt and Road), iar porturile pe care China le construieşte în regiune (Portul Khalifa din Abu Dhabi este deja operaţional din 2020) îi întăresc semnificativ prezenţa în Golful Persic. De asemenea, China aşteaptă cu nerăbdare o viitoare cooperare energetică cu Iranul bogat în gaze în timp ce implicaţiile geostrategice pentru SUA ale acestei cooperări sunt destul de sensibile, întrucât consolidarea perspectivei construirii unei conducte din Iran până în Pakistan (care este dependent de China din cauza Indiei) şi de acolo către teritoriul chinez (Coridorul Economic China-Pakistan [CPEC]) ar afecta interesele regionale ale Wahingtonului care şi-ar dori să menţină India şi Pakistanul exclusiv în zona de influenţă americană. În plus, Iranul este unul dintre principalele motive pentru prezenţa SUA în Orientul Mijlociu. Acest lucru aduce beneficii Chinei, care încearcă să întârzie implementarea „Pivotului Asiatic” american, strategie destinată izolării Chinei. În cele din urmă, Iranul poate fi o escală în Orientul Mijlociu. Chinezii vor să se infiltreze în zonă construind sau controlând infrastructura iar Iranul ar putea contribui la pătrunderea Chinei în Levant  (prin reconstrucţia portului Beirut şi a Siriei), ceea ce ar duce de la extinderea prezenţei chineze pe ţărmurile estice ale Mediteranei până la penetrarea dipomatică, culturală şi economică a regiunii Balcanilor.

a

Javad Zarif şi Wang Yi (foştii miniştri de externe ai Iranului, respectiv Chinei). Sursă foto: Ministerul de Externe al RPC.

Pax Sinica – liantul cooperării de necesitate

Relaţia dintre Beijing, Teheran, Moscova şi Ankara are premisele unei poveşti de succes pentru cele trei ţări dar care depinde de consolidarea relaţiei dintre cele patru state în următorii ani. Chiar dacă China, Rusia, Iran şi Turcia sunt adesea descrise ca puteri cu o ideologie anti-status quo şi care încearcă să răstoarne ordinea mondială desenată de Occident, aceste state sunt, de fapt, extrem de pragmatice în urmărirea intereselor lor particulare în cadrul sistemului internaţional iar robusteţea cooperării economice, militare şi politice este dată de compartimetarea strictă a relaţiilor dintre ele.

Acest amestec de interese diferite face ca interacţiunea dintre cei trei să fie cu atât mai surprinzătoare. Dar cele patru state au obiective similare şi fiecare are nevoie de celelate trei pentru a-şi gestiona relaţiile cu Occidentul şi pentru a-şi pune în aplicare strategiile regionale. Este deja evident că personajul principal şi liantul acestui tip de cooperare este China care, în ultimul deceniu, a devenit un partener-cheie pentru fiecare dintre celelate trei state. Dezvoltarea viitoare a regiunii este acum imposibil de imaginat fără cooperarea cu Beijingul.

Acest grup de patru state propune un nou model de relaţii – unul neconstrâns de formalităţi, dar încă condus de interese comune pe termen lung. Acest model eurasiatic este un produs secundar al unei ordini globale în evoluţie în care fiecare stat cu influenţă geopolitică îşi recalibrează relaţiile de politică externă. Şi chiar dacă pe fond, precum în romanul lui Hemingway, aceşti aliaţi nu sunt neaparat apropiaţi, atâta vreme cât vor urmări finalităţi comune, precum Pablo şi Robert Jordan, îşi vor strânge puternic mâna. Nu este clar încă dacă China, Rusia, Iran şi Turcia vor reuşi să arunce în aer podul şi nici dacă dinamitarea acestuia va ajuta în vreun fel limitarea expansiunii influenţei americane, dar un lucru este deja evident: cooperarea dintre aceste patru state (fie ea contextuală şi de necesitate) va produce schimbări importante şi va ridica serioase semne de întrebare arhitecturii actuale a sistemului internaţional.

Analiză de Ioana Constantin-Bercean, cercetător la ISPRI şi membru în Consiliul de experţi LARICS.


ambasada sua la bucuresti

Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite