Perestroika refuză să rămână doar în manualul de istorie
0
19 august 1991 reprezintă un moment istoric deosebit de important şi anume, începutul dezintegrării URSS, ca urmare a puciului eşuat al forţelor conservatoare sovietice contra liderului de la Kremlin, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Dispariţia URSS în data de 26 decembrie 1991, după 69 ani de existenţă a fost considerată ca fiind sfârşitul măsurilor de glasnost (transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie).
Am scris într-unul din articolele trecute că Războiul Rece a fost inclus oarecum forţat în rîndul conflictelor istorice încheiate. Au încercat mulţi să spună că de fapt nu poate fi vorba de aşa ceva, că ar fi doar conflicte îngheţate care ajung să se redeschidă. Cert este că lumea tinde să redevină bipolară, dar nu de asta am să vorbesc acum.
Aşa cum spuneam în rezumat, perestroika şi glasnosti au fost şi ele îngropate, considerându-se că dacă a dispărut statul, au dispărut şi ele.
Revăzându-mi nişte adnotări mai vechi, pe marginea unor articole citite acum aproape două decenii am văzut că în 22 decembrie 1989, comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale vorbea despre „casa comună a tuturor popoarelor continentului“, un concept din cadrul procesului de perestroika, teoretizat de către Mihail Gorbaciov:
„9. întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia.“
În fond ce dorise Mihail S.Gorbaciov? Ca exponent al tinerei generaţii din PCUS, acesta intuise că, de fapt, URSS a rămas în urma SUA şi că, de fapt, a pierdut bătălia decisivă. Dar oare, dacă citim istoria Rusiei, aceasta s-a mulţumit cu înfrângerea? Oare a avut Mihail Gorbaciov ideea de a reforma comunismul în URSS, de a-i da o faţă umană, ori s-a gândit asemeni lui Lev Troţki la o „revoluţie mondială“? Mihail Gorbaciov şi toţi urmaşii săi, Boris Elţin şi Vladimir Putin au ştiut că spaţiul ex-sovietic va rămâne în orbita Moscovei, cu mici excepţii, reprezentate de statele baltice. Caucazul, Ucraina, Republica Moldova, oricât ar vrea să se desprindă, nu o pot face fără urmări. Am discutat aceste aspecte şi nu mai revin la ele.
Zilele trecute l-am auzit pe diplomatul Dan Mihalache, un personaj controversat, vorbind de faptul că Vladimir Putin începe să fie un model de lider tot mai acceptat: „Din punct de vedere al modelului de guvernare, Putin devine un model acceptabil, dacă nu chiar dezirabil, pentru o parte dintre europeni. Acest fapt se suprapune peste criza de leadership a spaţiului occidental. Există forme de manipulare online pe lângă care propaganda stalinistă pare rudimentară. Aici lumea discută despre Catalunia, despre Brexit.“ Este poate, singura dată, când pot să zic că sunt de acord cu diplomatul Dan Mihalache. Să nu uităm că perioada 1992-2000, reprezentată în SUA de mandatele lui Bill Clinton şi în Federaţia Rusă de conducerea lui Boris Elţin şi intrarea în scenă a lui Vladimir Putin a fost marcată de scindarea Balcanilor, între Est şi Vest, prin dezintegrarea Iugoslaviei şi reactivarea vechilor crize, macedoneană, bosniacă, albaneză.
După 2000, atât SUA prin George W. Bush, cât şi Federaţia Rusă prin Vladimir Putin, au început curăţenia în propria ogradă. NATO şi UE, după 1990 au început uşor să vină spre centrul şi sud-estul Europei, spre lumea africană şi arabă, în timp ce Federaţia Rusă căuta să îşi facă ordine în propriul spaţiu. După o etapă de 8 ani, până în 2016, când SUA, sub Barack Obama, încercau să pregătească o ofensivă geopolitică îndreptată contra Federaţiei Ruse, iată că, în 2016, noul preşedinte Donald Trump a reluat tema echilibrului de forţe cu Federaţia Rusă. Pentru prima oară, în ultimele trei decenii, Uniunea Europeană nu mai este privită nici de SUA, nici de Federaţia Rusă ca o putere potenţială, ci drept un spaţiu de manevre geopolitice. Este dacă vreţi, acel concept gorbaciovist de „Casă Comună Europeană“.
Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, prin acel „grup de la Vişegrad“, sunt o nucă tare în Uniunea Europeană. Până în 1992, la semnarea Tratatului de la Maastricht, structura condusă de la Bruxelles şi Strasbourg era numită „Comunităţile Europene“, abia din 1993 numindu-se Uniunea Europeană.
Extinderea Uniunii Europene nu mai este de mult o reală preocupare a celor de la Bruxelles. Disensiunile dintre state, redescoperirea ambiţiilor naţionale în detrimentul celor europene, alimentate copios de Federaţia Rusă şi chiar de SUA (să nu uităm de faptul că Donald Trump este de acord cu Brexit), criza datoriilor suverane, ridicarea Turciei preşedintelui Erdogan, criza migraţiei arată că visul „părinţilor fondatori“ şi-a atins maximul istoric. Uniunea Europeană nu poate mai mult.
Deja fiecare se gândeşte cum să se baricadeze în graniţele naţionale, deja a reînceput disputa privind supremaţia germană (invocată în cazul veşnicului proiect de armată europeană, eşuat încă din 1954). „Armata europeană“ nu are cum să se creeze, deoarece nimeni nu o vrea, deşi mulţi fac declaraţii de intenţie cum că acum ar fi momentul reluării proiectului.
Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria ca state ex-comuniste par să redescopere perestroika. Din păcate, ne place sau nu, modelele Vaclav Havel şi Lech Walesa au cam ieşit din uz. Republica Belarus, patria dictatorului Aleksandr Lukaşenko, în funcţie din 1994, se laudă cu faptul că a adus McDonalds în vechile clădiri sovietice pe care încă mai stau „secera şi ciocanul“ şi că sectorul IT este la unul dintre cele mai înalte nivele de pe continentul european. Spania, Republica Moldova, Bulgaria au guverne socialiste. Apropierea ultimelor două de Federaţia Rusă este mai mult decât evidentă. Nici Grecia şi nici Turcia nu refuză cooperarea cu Rusia. În Siria, intervenţia lui Vladimir Putin în favoarea guvernului sirian a dus la îngrădirea acţiunilor teroriştilor islamişti.
În România, PSD conduce ţara spre o „perestroika“ pe care Ion Iliescu ne-a servit-o drept „democraţie originală“.
Discursul anti-european şi pro-rus îmi amintesc de alte idei exprimate, printre alţii şi de Mircea Dinescu, acesta considerându-l pe la sfârşitul anilor 80 pe Gorbaciov drept un „Mesia al socialismului“. Am regăsit, graţie mediului online acel interviu pe care Mircea Dinescu l-a dat ziarului francez Liberation, în data de 17 martie 1989, redat pe blogul lui Victor Roncea:
„Liberation: Se vorbeşte tot mai des despre o casă comună a Europei . Ce părere aveţi despre aceasta?
Mircea Dinescu: Când la Paris, ca şi în îndepărtata Moscovă, arhitecţii politici schiţează o eventuală casă comună a Europei, putem paria de pe acum că acestei case îi va lipsi cu siguranţă una din ferestre: România.(…) O insulă scăldată de jur- împrejur de valurile neliniştite ale reformismului politic, cu băştinaşii dornici să guste măcar o picătură din miraculosul elixir cu eticheta de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socialismului, dar de care sunt păziţi cu străşnicie, cum eram pe vremea copilăriei feriţi de diabolicul Coca-Cola, prezentat drept drog american. (…)
Liberation: Este Gorbaciov o speranţă pentru România?
Mircea Dinescu: (…) Ani de zile ni s-a spus, mai pe şoptite, mai pe ocolite, că sistemul din România s-ar liberaliza, dar nu poate din cauza ursului din răsărit. Şi populaţia a crezut. Trupele sovietice fac manevre la graniţa României. Aceasta este fraza pe care ne-o fentau oficialităţile la ureche, ori de câte ori încercam să ne mişcăm puţin. Apariţia lui Gorbaciov, cu uluitoarele sale reforme,a scos la lumină faptul că pretextul bau-bau-ului moscovit convenea de minune conducătorilor dogmatici din celelalte ţări socialiste, pentru ţinerea în frâu a oricărei opoziţii şi conservarea propriului lor stalinism. Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut, dar pentru milioanele de oameni care au tăcut în umilinţă, zeci de ani, în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului. Dacă va ţine cont de teoria acelui fizician care spunea că un ou nu fierbe în zece tone de apă călduţă, ci într-un ibric cu apă clocotită, adică va avea curajul să-şi ducă până la capăt ardenta sa viziune asupra istoriei, vom vedea lumi renăscând, oameni reînviind.(…)“
Eram mic în acei ani, dar din discuţiile purtate de prietenii părinţilor mei şi din ce auzeam pe la „Europa Liberă“, pentru mulţi Gorbaciov era un model. Nu întâmplător azi, adversarii PSD afirmă că România schimbă uşor coordonatele politicii spre autoritarismul de factură rusească, perestroikistă.
Se vehiculează azi, pe reţelele de socializare cum că Mircea Dinescu ar lua parte la mitingul anti-guvernamental din 10 august 2018, organizat de către Diaspora. Faptul pare surprinzător, fiindcă se ştie că Mircea Dinescu nu s-a dezis până acum de Ion Iliescu, fondatorul acestui sistem pseudo-democratic postdecembrist de factură perestroikistă, împotriva căruia se va protesta pe 10 august 2018. Iată ce declara Mircea Dinescu la 26 aprilie 2018: „Anchetarea lui Ion Iliescu pentru Revoluţie este o mare prostie, pentru că nu poţi să judeci. Nicio revoluţie nu a fost frumoasă. În revoluţia franceză au fost mult mai multe victime ca la revoluţia română, ca să nu mai vorbim de revoluţia din Rusia. Orice revoluţie apărută peste noapte se lasă cu confuzie, cu cadavre. Nu poţi într-o noapte să treci de la comunism la capitalism, să nu mai vorbeşti cu tovarăşe ci cu domnule şi să spunem că s-a dus dracului comunismul când erau în România 4 milioane de membri de partid (...) Nu poţi să judeci, pentru că mulţi spun: ce aţi făcut, mă, atunci, i-aţi lăsat pe ăştia de au luat puterea. Păi cine să ia puterea în România? La momentul acela, erau zece dizidenţi. O babă curajoasă la Cluj, Doina Cornea, pe care am cunoscut-o după 1989, un poet nebun cum eram eu, arestat la domiciliu. Nu era ca în Polonia, cu mase de muncitori care erau conduşi de intelectuali. La noi nu aveai curaj să înjuri, că te înhăţau. Ce este adevărat este că eşalonul doi al PCR a luat puterea, erau pregătiţi băieţii. Cine să ia puterea?“
A prins iar poetul-bucătar cu restaurant în Centrul Vechi al Bucureştilor şi moşie pe malul Dunării miros de revoluţie gătită şi vrea să să se joace iar cu polonicul prin cazanul cu ciorbă aburindă al puterii aducătoare de bani şi faimă, aşa cum a început cu aproape trei decenii în urmă?
Mihail Gorbaciov se poate considera mulţumit. Nu întâmplător prezenţa lui internaţională place, iar prestigioasa publicaţie „Time“ îi publica un articol la începutul anului 2017,în care fostul lider de la Kremlin a ieşit de pe scena publică.
Perestroika visată de Mihail Gorbaciov nu a reuşit în forma sa clasică, naţională, dar pare că se impune în versiunea internaţională. Cel puţin eu asta înţeleg din ceea ce spunea Vladimir Putin când afirma că suferise când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, dar că nu era deloc nerăbdător să o reclădească.
Se încarcă comentariile...
