Preşedintele Obama şi noua sa politică latino-americană

Cu siguranţă, moştenirea preşedintelui Barack Obama în ceea ce priveşte relaţiile cu America Latină va rămâne în manualele de istorie şi deja alterează maniera în care sunt înţelese relaţiile dintre Cuba şi Statele Unite ale Americii. Între 20 şi 22 martie, Obama s-a aflat la Havana, fiind însoţit de familia sa în prima vizită a unui preşedinte al SUA în Cuba după 88 de ani.

Vizita sa latino-americană a continuat în Argentina, unde data aleasă a divizat ţara, pentru că este data aniversării loviturii de stat din 1976.

În urmă cu peste un an, pe 17 decembrie 2014, Barack Obama şi Raul Castro sur­prindeau mapamondul anunţând reluarea relaţiilor dintre cele două state după ju­mă­ta­te de secol. Ce a urmat a fost o serie de paşi de ambele părţi, inclusiv reluarea re­laţiilor diplomatice, în 20 iulie 2015, şi re­deschiderea ambasadelor de la Havana şi, respectiv, Washington. Embargoul decla­rat de SUA în 1961 nu a fost anulat încă de Congresul SUA, căci Partidul Republican se opune acestei decizii. Acuzat de toate ne­ajunsurile de către regimul de la Ha­va­na, menţinerea acestuia ca element defi­ni­toriu al politicii nord-americane este cri­ti­cată de preşedintele Obama, dar mo­men­tan acesta nu poate fi eliminat pentru a de­finitiva reluarea relaţiilor dintre cele do­uă state.

Vizita la Havana a preşedintelui Obama

În vizita sa la Havana, preşedintele Barack Obama s-a întâlnit cu preşedintele Raul Castro, dar nu şi cu fostul preşedinte Fidel Castro, care a preferat să organizeze o re­u­niune, cu doar două zile înaintea sosirii lui Obama, cu preşedintele Venezuelei, Ni­colás Maduro. Lunea trecută, pe 28 mar­tie, Fidel Castro publica şi un editorial în ca­re afirmă că Cuba nu are nevoie de Oba­ma şi acesta ar trebui să se ocupe de alte probleme decât cele cubaneze.

Vizita lui Obama a fost precedată de ares­tări ale opozanţilor politici precum Damas de Blanco sau Doamnele în Alb, care pro­testează paşnic împotriva regimului Cas­tro. Preşedintele Obama s-a întâlnit cu mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile cu­baneze, printre care s-a aflat şi lidera mişcării pacifiste Doamnele în Alb, Berta Soler. În Cuba ar mai fi între 27 şi 70 de deţinuţi politici, conform unor organizaţii precum Freedom House.

De altfel, la întâlnirea de luni, 21 martie, cei doi preşedinţi au preluat întrebări de la jurnalişti, printre care şi o întrebare de la un ziarist cubano-american pentru Raul Castro despre deţinuţii politici şi motivele pentru neeliberarea acestora. După ce în­tâi n-a vrut să răspundă, Raul Castro a spus că aşteaptă lista cu deţinuţii dacă aceas­ta există şi că nici în SUA nu sunt res­pectate drepturile omului, invocând şi dreptul la sănătate gratuită, care nu există în nord.

Obama s-a adresat direct poporului cu­banez, subliniind că gestul său este menit să sfârşească Războiul Rece şi elementele comune care îi aduc împreună şi, în ace­laşi timp, a lăudat elemente ale sistemului cubanez, precum sistemul de educaţie şi ega­litatea de şanse, presărându-şi dis­cur­sul cu expresii în spaniolă. În acelaşi timp, le-a sugerat cubanezilor ce ar trebui să se schimbe: cubanezii ar trebui să poată fi angajaţi direct, ar trebui să aibă acces la Internet, ar trebui să existe libertate de ex­presie, alegeri libere, respectarea drep­tu­ri­lor omului, care sunt universale. „Nu ne vom impune sistemul nostru economic, orice schimbare va veni de la poporul cu­banez“, a declarat preşedintele Obama.

Pe lângă întâlnirile oficiale, Obama a în­cer­cat şi să accentueze diplomaţia culturală şi a asistat împreună cu Raul Castro la un meci de baseball. El s-a adresat înaintea sosirii la Havana cubanezilor şi prin in­ter­mediul unei emisiuni umoristice, Vivir del cuento, a actorului Luis Silva care-l in­terpretează pe Panfilo. Obama a apărut în emisiune vorbind cu Panfilo la telefon şi întrebându-l Que bolá? (Cum merge?) şi de­clarând că poporul cubanez şi cel ame­rican sunt prietene.

După vizita preşedintelui Obama, vineri, 25 martie, la Havana s-a auzit muzica ce­lor de la Rolling Stones, aflaţi într-un tur­neu american. Aceştia au decis de fapt să ofere un concert gratuit cubanezilor, plă­tit se pare de o fundaţie obscură, Fun­da­shon Bon Intenshon (o fundaţie filan­tro­pică deţinută de Gregory Elias) cu sediul în Curaçao, conform ziarului El Confi­den­cial. Cele două evenimente s-au potrivit pentru a oferi o nouă perspectivă asupra relaţiilor dintre SUA şi Cuba.

Limitata liberalizare raulistă

Actualul preşedinte Raul Castro a preluat mandatul de la fratele său Fidel în iulie 2006, acum aproape 10 ani, fiind ales în 2008 (şi reales în 2013) şi urmând să-şi încheie cel de-al doilea mandat în 2018. Peste mai puţin de doi ani, Cuba se pre­gă­teşte deci să fie guvernată pentru prima da­tă din 1959 de altcineva decât de un mem­bru al familiei Castro. Cel mai pro­babil, cel ales va fi actualul vicepreşedinte Miguel Díaz Canel, născut în 1959, anul revoluţiei castriste.

În aceşti 10 ani de când se află la putere, Raul Castro a permis o uşoară liberalizare a regimului, dar doar în termeni eco­no­mici, şi aceştia timizi, foarte înceţi. Cu­ba­nezii pot acum să circule liber dacă au re­surse economice, căci costă atât viza, cât şi călătoria în sine şi nu foarte mulţi îşi per­mit. Teoretic, cubanezii au şi acces mai amplu la informaţie şi prin introducerea unor puncte de acces Wi-Fi în Havana, dar în practică accesul la Internet rămâne restricţionat prin costul prohibitiv. Liber­tatea de expresie este încă extrem de li­mi­ta­tă cu apariţia unei platforme online 14ymedio, care permite unor ziarişti şi bloggeri, printre care Yoani Sánchez, să scrie şi altfel decât urmând linia oficială.

Disidenţii şi jurnaliştii care susţin ex­pri­marea liberă vorbesc despre o diversă abor­dare a represiunii în timpul regimului lui Raul Castro, dar nu despre dispariţia acesteia. Disidenţii sunt arestaţi pentru pe­ri­oade mai scurte de timp, se încearcă in­timidarea acestora, sunt bătuţi şi ame­nin­ţaţi. Cazul cel mai grăitor este cel al ar­tis­tei internaţionale Tania Bruguera, care în 2015 a organizat o acţiune de artă în Piaţa Revoluţiei, doar pentru a fi arestată şi apoi eliberată, fără însă a i se elibera pa­şaportul şi deci anulându-i-se dreptul de circulaţie.

Obama în Argentina: memoria încă vie a dictaturii

Vizita preşedintelui Obama la Buenos Ai­res marchează o altă schimbare impor­tan­tă în relaţiile dintre cele două state în ul­timele două decenii. După terminarea man­da­te­lor Cristinei Fernández de Kir­ch­ner (2007-2015), actualul preşedinte Mau­ricio Macri, ales la sfârşitul anului trecut, este mult mai favorabil unei relaţii paşnice cu SUA. Argentina adoptă acum politici opuse ce­lor din ultimul deceniu. Săp­tă­mâ­na aceas­ta, parlamentul argentinian a fost de acord cu reluarea plăţii datoriei ex­terne pe care guvernele Kirchner, înce­pând cu Nestor (2003-2007) şi continuând cu Cristina Fer­nández (2007-2015), au re­fuzat să le mai plă­tească, numindu-le fon­duri de pradă ga­ta doar să distrugă eco­nomia argentiniană.

Controversa vizitei în Argentina a iscat-o alegerea datei de 24 martie, care marca 40 de ani de la lovitura de stat din 24 mar­tie 1976. Obama a sosit deci cu o zi mai de­vreme şi s-a întâlnit cu preşedintele Ma­cri, iar pe 24 a plecat să exploreze sudul îm­preună cu familia. La Buenos Aires, pen­tru a marca ziua, a vizitat Parcul Me­mo­ri­ei, îm­preună cu preşedintele Macri. Parcul se află pe malul Rio de la Plata care separă Ar­gentina de Uruguay şi e un loc în care şi-au pierdut mulţi dintre cei 30.000 de dis­pă­ruţi viaţa în timpul dictaturii, corpurile lor fiind aruncate încă vii, legaţi fiind, în râu.

Administraţia de la Washington a declarat că vor fi declasificate documente legate de perioada dictaturii militare (1976-1983) pen­tru a ajuta în clarificarea rolului jucat şi de SUA în instalarea şi menţinerea la putere a regimului militarilor argentinieni. În 2002, alte documente erau declasificate de Departamentul de Stat, printre care apă­rea şi o conversaţie din 1976 între se­cretarul de stat al SUA Henry Kissinger şi ministrul de Externe argentinian César Guz­zetti, în care primul îi spunea omo­lo­gului său: „dacă sunt lucruri de făcut, aces­tea trebuie făcute repede“, refe­rin­du-se la noul regim militar.

Noul regim de dreapta al lui Mauricio Ma­cri a fost criticat de mai mulţi intelectuali de stânga apropiaţi de lupta pentru drep­turile omului din timpul dictaturii şi după democratizare. Acesta este cazul orga­ni­za­ţiei Mamele din Piaţa Mayo (Madres de la Plaza de Mayo), cea mai puternică or­ga­nizaţie, care, alături de Bunicile din Pia­ţa Mayo (Abuelas de la Plaza de Mayo) au condus lupta pentru aflarea adevărului privind fiii şi fiicele dispărute în timpul dictaturii şi identificarea copiilor născuţi în timpul regimului şi adoptaţi în secret şi de militari sau de apropiaţi ai acestora.

Articolul apare si pe Revista 22