„Prietenii” lui Putin. Adevăraţii câştigători ai războiului din Ucraina

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Oricât de paradoxal ar putea părea titlul de mai sus în contextul actual, relaţiile bilaterale cultivate de ani de zile de Vladimir Putin cu unii lideri europeni şi nu numai ar putea să se apropie de ceea ce s-ar putea considera o „prietenie geostrategică”.

Analiză realizată de Matei Blănaru

Discuţiile, întâlnirile, ca de exemplu cea foarte recentă cu Viktor Orban, Primul-Ministru al Ungariei, sau relaţia bilaterală foarte bună cu Recep Erdogan, preşedintele Turciei, pe de altă parte, care a dus la o apropiere între Turcia şi Rusia, dar şi la un echilibru greu de anticipat în teatrele de război din Siria, Caucaz, Libia, unde cele două au interese contrare, pot duce cu gândul la această paradigmă. Şi, să nu ne facem iluzii, declaraţiile publice şi mişcările diplomaţiei din unele cancelarii nu înseamnă nici pe departe o rupere atât de iremediabilă a relaţiilor cu Federaţia Rusă, ci înseamnă doar o adaptare la moment şi la context.

cssr

Frecvenţa vizitelor lui Vladimir Putin în diverse state. Sursa: Norvikk - Own work, CC BY-SA 4.0

Dar ca să îşi ţină „prietenii geostrategici” aproape, în timpul acestei crize şi în cea care va urma războiului, Vladimir Putin şi Federaţia Rusă vor trebui de această dată să facă mult mai multe concesii decât să se bazeze pe intimidare şi negociere de pe poziţii de forţă cum era obişnuită până acum. Desigur, resursele de gaze şi petrol ale Federaţiei Ruse vor fi în mod cert pe masă la aceste negocieri, fiind de departe atuul economic principal al Federaţiei Ruse, dar de această dată acestea nu vor mai fi de ajuns. Depinzând de felul în care se va sfârşi războiul din Ucraina (din care, să nu ne facem iluzii, Vladimir Putin nu vrea să iasă sub nicio formă fără să câştige ceva – câştig deloc sigur şi oricum mult mai mic decât pierderile, după cum merge cursul războiului pentru Federaţia Rusă) şi de eventualele avantaje geostrategice pe care le-ar putea dobândi prin cucerirea de teritorii acolo, Federaţia Rusă este foarte posibil să fie nevoită să facă multe concesii geopolitice în alte părţi.

Este foarte interesantă poziţionarea actuală a statelor, jocul diplomatic în contextul războiului din Ucraina, unde fiecare stat terţ încearcă să ajungă într-o poziţie strategică mai bună la sfârşitul confruntărilor armate de acolo, sfârşit care încă nu este pe deplin uşor de anticipat. Dar multe state (în afară de cele NATO - nuanţând aici poziţia un pic aparte a Ungariei şi Turciei) încearcă să îşi lase poarta deschisă pentru relaţii şi cu Federaţia Rusă şi cu Occidentul, în lumina faptului că încă nu se ştie exact cum se va termina totul în Ucraina, în lumina faptului că poate vor avea ceva de câştigat şi de la Federaţia Rusă şi de la Occident, dar şi în lumina propriilor lor interese de securitate.

Acestea fiind spuse, în cele ce urmează prezentăm o scurtă radiografie a reacţiilor diplomatice ale unor „prieteni geostrategici” ai lui Vladimir Putin pe marginea războiului din Ucraina din ultimele zile. Am lăsat deoparte analiza relaţiilor diplomatice ale Chinei cu Rusia în contextul actualei crize din Ucraina, pentru că acestea au fost prezentate într-o analiză separată aici.

Iran. Ministrul de externe al Iranului spune că această criză „îşi are rădăcinile în NATO”, refuzând să condamne invazia armată a Federaţiei Ruse în Ucraina. 

Marţi, 1 martie 2022, Ayatollahul Ali Khamenei a declarat că sprijină sfârşitul războiului din Ucraina, dar că „Statele Unite au adus Ucraina unde este ea acum.” şi că Statele Unite sunt vinovate că au intervenit în afacerile interne ale Ucrainei şi că „soluţia oricărei crize stă în cauzele sale de bază”, acuzând SUA şi Occidentul de a fi vinovate pentru criză.

cssr

Sursa foto: aa.com.tr

De asemenea, şi preşedintele Iranului, Ebrahim Raisi a spus că „sprijină efortul diplomatic” pentru găsirea unei soluţii de pace în Ucraina, a spus că Iranul înţelege „îngrijorările de securitate” ale Rusiei din cauza „zecilor de ani de expansiune NATO”, îndemnând totuşi şi la „păstrarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale” a Ucrainei, având în vedere probabil o cădere a întregii Ucraine sub influenţa Moscovei.

Recentele atacuri cu rachete asupra unor baze şi facilităţi inclusiv ale SUA din Irak nu au făcut decât să complice şi mai mult o situaţie deja mai mult decât complicată. Dar faptul că este posibil să se treacă destul de repede peste acest incident nu face decât să indice posibilul curs al altor acţiuni viitoare, al altor concesii făcute Iranului, pe lângă concesiile care vor fi făcute Turciei şi Chinei. De exemplu, deja se discută despre o posibilă ridicare a sancţiunilor asupra petrolului iranian, în contextul sancţiunilor care vor fi impuse Rusiei.

De asemenea, în negocierile pentru acordul privind capacităţile nucleare ale Iranului (JCPOA) (care erau aproape finalizate), faptul că Federaţia Rusă a impus cerinţa ca orice sancţiuni asupra sa din cauza războiului din Ucraina să nu includă raporturile ei cu Iranul, nu face decât să complice finalizarea acestui acord, ale cărui discuţii au fost întrerupte, întrerupere căreia i-au urmat atacurile iraniene cu rachete şi sistarea discuţiilor Iranului cu rivala sa regională Arabia Saudită. Complicaţii de pe urma cărora este posibil să câştige din nou Iranul, care este posibil să dorească revizuirea unor aspecte din acordul privind capacităţile sale nucleare. Iată că în acest context se pot interpreta mai bine şi eforturile susţinute ale Israelului de a facilita negocierea unei încetări a focului în Ucraina. Pentru că se simte cum războiul din Ucraina insuflă idei şi oportunităţi proaspete Iranului, principala îngrijorare de securitate a Israelului.

India. Cu livrările de arme ale Federaţiei Ruse către India echivalând cu undeva la 49% din totalitatea importurilor de arme de către India între 2016-2020, realizăm legăturile economice, militare şi, implicit, legate de securitate strânse dintre cele două şi nu este de mirare că India nu a condamnat public invazia Rusiei în Ucraina, ci s-a limitat să declare prin Primul-Ministru Narendra Modi că „India este de partea păcii”. De asemenea, se estimează ca totalitatea echipamentelor militare ale Indiei să fie pe undeva la 70% de provenienţă rusească.

La şedinţa Consiliului de Securitate al ONU din 25 februarie, unde s-a dezbătut o rezoluţie de condamnare a Federaţiei Ruse pe tema războiului din Ucraina, vot care a înregistrat 11 voturi pentru rezoluţia de condamnare a Rusiei, 3 abţineri şi 1 vot împotrivă, al Federaţiei Ruse, printre cele 3 state care s-au abţinut a fost şi India, alături China şi Emiratele Arabe Unite.

Primul-Ministru al Indiei şi Ministrul de Externe au vorbit şi cu Vladimir Putin şi cu oficiali de la Washington, chiar şi cu preşedintele Ucrainei Zelenski, în încercarea de a păstra un echilibru în relaţiile lor externe. Poziţia Indiei este dificilă, dar şi a Statelor Unite va fi dificilă într-o încercare de a forţa ruperea legăturilor Indiei cu Rusia, în contextul în care SUA încearcă să facă din India un aliat tot mai apropiat împotriva ambiţiilor Chinei. După cum a declarat un fost reprezentant al Indiei la ONU, Syed Akbaruddin „Da, India se abţine atunci când majoritatea lumii votează împotriva ruşilor, dar în mintea noastră abţinerea nu înseamnă sub nicio formă susţinere (...) Toată această acţiune (n.r. războiul din Ucraina) ne-a lăsat într-un spaţiu care nu ne convine, care nu ne place, aşa că de ce am susţine-o?”

Îngrijorările Indiei sunt şi în legătură cu faptul că Federaţia Rusă, din cauza sancţiunilor, ar putea rămâne fără anumite piese de schimb sau consumabile pentru propriile sale echipamente militare, lucru care ar avea un impact direct foarte mare şi asupra echipamentelor militare ale Indiei care sunt de provenienţă din Rusia, ca de exemplu pentru tancurile T-90 sau avioanele de vânătoare Su-30MKI.

Deşi India este supusă tot mai mult unor presiuni din partea SUA şi a altor state europene şi din QUAD (Quadrilateral Security Dialogue - Australia, India, Japonia, SUA) să îşi schimbe atitudinea faţă de Federaţia Rusă, în India mulţi nu uită cum puteri europene ca Marea Britanie sau Germania au rămas mai degrabă tăcute în

2020 atunci când chinezii ar fi încălcat convenţiile la graniţa cu India din Ladakh şi s-au declanşat acele confruntări soldate cu morţi. O altă problemă a Indiei este raportată şi la ceea ce am scris într-o analiză precedentă la CSSR, teama de concesiile SUA făcute Chinei, care ar putea să îşi consolideze sferele de influenţă în Asia inclusiv în detrimentul chiar teritorial al Indiei. Desigur că şi apropierea semnificativă a Rusiei de China este tot de natură de a îngrijora profund India.

Pakistan. În mod paradoxal, raportat la această situaţie din Ucraina, aceste state rivale, India şi Pakistan, par să aibă aceeaşi atitudine de a încerca păstrarea unui echilibru şi de a nu rupe relaţiile cu Federaţia Rusă.

cssr

Primul-Ministru al Pakistanului şi Putin, 24 februarie 2022. Sursa: Aljazeera

Chiar pe 24 februarie, în joia când Rusia a început războiul în Ucraina, Primul-Ministru al Pakistanului, Imran Khan, s-a întâlnit cu Putin pentru discuţii legate de o conductă importantă de gaze şi pe tema Afganistanului. Acesta a declarat că „nu este în interesul nimănui conflictul” (!?) şi a accentuat că disputele trebuie rezolvate prin dialog şi diplomaţie.

Pe 1 martie, 22 de ambasade din Islamabad au emis o declaraţie prin care încearcă să forţeze Pakistanul să condamne invazia Rusiei în Ucraina, lucru pe care Pakistanul nu îl făcuse. Primul-Ministru pakistanez nu răspunsese la această cerere, dar Ministrul Federal pentru Drepturile Omului, Shireen Mazari, a criticat drept „ironică” pretenţia coaliţiei de condamnare a acţiunilor Rusiei, spunând că Primul-Ministru deja „ a declarat clar că poziţia noastră este că nu sprijinim folosirea forţei militare pentru a rezolva conflicte, dar nu se poate să aderăm la Carta ONU şi la Legile Internaţionale în mod selectiv, aşa cum a fost făcut de către cei puternici de mai multe zeci de ani.”

ccsr

Sursa: voanews.com

Apropierea recentă a Pakistanului de Rusia şi China nu a trecut neobservată nici de SUA, nici de aliaţii săi, dar o neînţelegere adecvată a acestei apropieri şi o clasare superficială a sa drept simplu „anti-occidentalism” sau „pro-Rusia” nu ar face decât să ducă spre o antagonizare şi radicalizare crescânde la Islamabad şi spre un eşec de tipul unui „Afganistan” al diplomaţiei. Nu trebuie să uităm complexitatea situaţiei şi faptul că acolo avem 4 puteri nucleare adiacente (Federaţia Rusă, China, India, Pakistan), 4 state mari şi foarte mari atât din punct de vedere militar, teritorial, cât şi al populaţiei, cu interese proprii bine conturate, deseori contradictorii, şi puternic ancorate nu numai în naraţiunile oficiale, cât şi în sentimentele populaţiei.

Turcia. La începutul războiului, Ministrul de Externe al Turciei a „respins” (deci nu a condamnat!) decizia de recunoaştere a independenţei celor două aşa-zise republici, iar răspunsul Kremlinului, care nu a părut deloc deranjat sau surprins de declaraţie, a fost că diferenţele de opinie în privinţa Ucrainei nu vor afecta relaţiile Rusiei cu Turcia. De asemenea, Erdogan „a respins” şi el atacul (nu invazia!), a susţinut integritatea Ucrainei, dar pe de altă parte s-a lansat în atacuri împotriva NATO şi a Occidentului (două teme preferate de atac din partea preşedintelui Turciei) şi nu a susţinut sancţiuni împotriva Rusiei. Desigur, vorbele şi declaraţiile au şi ele o mare importanţă, dar până la urmă realitatea pragmatică de multe ori arată mai fidel poziţia unui stat sau altul.

Aici Turcia se oferă şi se doreşte în mod insistent drept mediatoare în conflict - până la urmă are şi ea interese majore la Marea Neagră şi în Caucaz şi de mult timp se doreşte la masa celor puternici, vizând un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Aceste oferte de mediere ale Turciei s-au concretizate în recentele negocieri din Antalya, fără rezultat, dar purtate la cel mai înalt nivel de până acum.

ccsr

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan Sursa foto: rfi

Turcia a spus, prin Ministrul de Externe, că va aplica prevederile convenţiei de la Montreux, în sensul în care recunoaşte faptul că acum este un război veritabil în Ucraina. Aceasta înseamnă că navele statelor cu ieşire la Marea Neagră pot trece prin Bosfor şi Dardanele doar pentru a se întoarce la bazele lor, dacă portul lor de reşedinţă este la Marea Neagră. Este neclar cât de mult va afecta aceasta războiul dus de Federaţia Rusă, care oricum avea în Marea Neagră un număr destul de mare de nave militare, dar până pe 8 martie acelaşi Ministru de Externe turc spusese că primise 4 cereri de trecere din partea unor nave de război ruseşti, dintre care refuzase 3. Acelaşi Ministru de Externe, Mevlut Cavusoglu, a declarat duminică, 13 martie, că „Noi nu ne-am alăturat sancţiunilor (n.r. împotriva Federaţiei Ruse) din principiu şi nici nu avem de gând să o facem.”

Cum vor evolua relaţiile dintre Turcia şi Rusia în urma conflictului din Ucraina, indiferent de rezultatul de acolo? Este posibil, simţind poziţia dificilă a Federaţiei Ruse, ca Turcia să aştepte concesii şi ea din partea Moscovei? Este posibil ca aceste concesii să apară în Caucaz sau Siria sau Libia (pentru că doar în sectorul energetic nu va fi de ajuns)? Este foarte posibil. Totul se plăteşte într-un fel sau altul în relaţiile internaţionale, iar Federaţia Rusă se pare că va avea foarte mult de plătit după această invazie în Ucraina.

Oricum, Turcia este văzută drept tot mai importantă şi de către SUA şi Occident, în urma invaziei Ucrainei, astfel încât acestea probabil vor fi mult mai dispuse să treacă peste derapajele preşedintelui Erdogan şi chiar să ajute cu generozitate din punct de vedere economic Turcia să treacă peste actuala criză economică generată în mare de politicile „sultanului” Erdogan. De curând, Turcia nu a pierdut ocazia să solicite din nou printr-un mesaj sentimental accederea în Uniunea Europeană, în urma solicitării similare a Ucrainei, iar săptămâna trecută Erdogan i-a cerut preşedintelui SUA ridicarea sancţiunilor „nedrepte” asupra industriei de apărare a Turciei. Iată, deja, câteva presiuni doar pe câteva dosare unde Turcia va aştepta concesii rapide din partea Occidentului.

Azerbaidjan. Cu liderul Azerbaidjanului, Vladimir Putin s-a întâlnit chiar înainte de începerea invaziei în Ucraina, semnând o cooperare aproape de o alianţă, aşa cum s-a spus. Cu toate acestea, Azerbaidjanul a oferit într-o mişcare oarecum surprinzătoare ajutor umanitar Ucrainei şi alimentare gratuită de la benzinăriile sale din Ucraina (în jur de 60) pentru ambulanţe şi maşinile de pompieri. În afară de faptul că este greu de crezut că nu vor fi folosiţi carburanţi de acolo şi pentru maşinile militare, acest gest, în acest context, este unul destul de important.

Sursa: bbc.com

ccsr

Pe de altă parte, la şedinţa care a decis să elimine Rusia din Consiliul Europei, reprezentantul Azerbaidjanului nu s-a prezentat. Deşi naraţiunile oficiale de la Baku încearcă să păstreze un echilibru în relaţiile cu Moscova (oarecum la fel ca în Kazahstan, un alt stat apropiat Moscovei), presa controlată de guvern la fel, în mass media din Azerbaidjan se întrezăresc totuşi unele atitudini critice faţă de Rusia şi simpatizând cu reţinere cauza Ucrainei.

Azerbaidjanul este unul dintre punctele principale unde se întâlnesc interesele Rusiei cu ale Turciei şi chiar ale Iranului în Caucaz, într-o zonă foarte complicată, unde cu greu s-a ajuns la o încetare a focului după lupte grele între armeni (aliaţi tradiţionali ai Rusiei) şi azeri. De altfel, din păcate, acest gest de ajutor pentru Ucraina poate contribui la plasarea germenilor unui viitor conflict în Caucaz (dacă mai era nevoie), după încheierea celui din Ucraina. Pentru că, la fel ca şi Ucraina, nici în Caucaz sferele de influenţă nu sunt bine delimitate, iar aspiraţiile crescânde ale Turciei pot inflama zona, deşi Azerbaidjanul încearcă să păstreze o relaţie funcţională şi cu Federaţia Rusă. De altfel, se poate observa cum, în aproape toate punctele în care s-au întâlnit direct, interesele Turciei sunt contrare celor ale Federaţiei Ruse - în Siria, Libia, Ucraina şi Caucaz. Echilibrul atins în relaţiile dintre cele două este foarte precar şi este mai mult rezultatul unei relaţii bilaterale Putin-Erdogan, unor probleme economice, unei retorici asemănătoare la adresa Occidentului şi unor aspiraţii imperialiste ale ambilor lideri.

Ungaria. Deşi chiar din prima zi a conflictului, de pe 24 februarie, Primul-Ministru Viktor Orban a declarat că „împreună cu Uniunea Europeană şi aliaţii NATO, condamnăm atacul militar al Rusiei”, deşi Ministrul de Externe Peter Szijjarto a condamnat şi el iniţial acţiunile Rusiei în Ucraina, deşi a spus că nu blochează sancţiunile împotriva Federaţiei Ruse şi nici scoaterea acesteia din sistemul SWIFT, pe 28 februarie a declarat că nu va permite tranzitul pe teritoriul său şi nici nu va livra arme letale Ucrainei, făcând o puternică notă disonantă cu statele NATO şi din Europa Centrală şi de Vest.

Dar să nu ne facem iluzii, această declaraţie nu este nici o simplă întâmplare, iar principalul motiv nu este nici pe departe „faptul că aceste livrări ar putea deveni ţinte ale unor acţiuni militare ostile şi ... trebuie să asigurăm securitatea Ungariei ... că nu ne implicăm în război”, aşa cum a declarat acesta, ci acesta este un semnal transmis Moscovei că „asta e tot ce putem face acum”. Iar Moscova înţelege bine semnalul şi va trece cu vederea orice „condamnare a atacului” sau încuviinţare din partea

Ungariei a sancţiunilor, pentru că, odată ce totul se va sfârşi cu războiul, va avea din nou nevoie şi ea de Ungaria.

Pe 18 noiembrie 2021 Vladimir Putin îi acordă „Ordinul Prieteniei” lui Péter Szijjártó, Ministrul de Externe al Ungariei. Sursa foto: hungarytoday.com

Mai nou, avem discursul (deghizat bineînţeles în nevoia de „dezescaladare” a conflictului) Ungariei care spune că nu are nevoie de trupe NATO suplimentare pe teritoriul său, lucru de altfel previzibil şi paradoxal de adevărat în contextul „prieteniei” Ungariei cu Vladimir Putin. Ungaria nici nu se simte, nici nu este ameninţată de Federaţia Rusă, ba dimpotrivă, prin atitudinea revizionistă similară Rusiei, simte şi speră că va avea doar de câştigat din raporturile cu aceasta, indiferent de situaţia actuală.

O altă latură a jocului făcut de Budapesta în această perioadă se raportează la vizitele făcute de oficiali americani de rang înalt în zonă. Avem vizita vicepreşedintelui american Kamala Harris care a evitat Ungaria (intenţionat sau nu), avem şi vizita secretarului de stat Antony Blinken care a vizitat în regiune Polonia, Republica Moldova, Letonia, Estonia şi Lituania, dar a evitat Ungaria. Urmează vizita Secretarului Apărării Lloyd J. Austin III săptămâna aceasta în Slovacia, care a semnat recent un acord cu SUA de găzduire a 2 baze militare americane pe un termen de 10 ani. Sigur, nu trebuie să privim această evitare a Ungariei drept o acţiune unilaterală a oficialilor SUA, ci trebuie să o privim şi din alt punct de vedere - Ungaria, ca aliat tradiţional al Federaţiei Ruse în zonă, poate că transmite ea însăşi în mod intenţionat un mesaj Rusiei prin faptul că nu a primit vizite ale oficialilor SUA în această perioadă. Deci, nu ştim cu exactitate cărei părţi i se datorează această lipsă acum a Ungariei de pe itinerariile oficialilor SUA, dar, uitându-ne la declaraţiile acesteia de mai sus, cel mai probabil Ungariei. Probabil pe undeva la Budapesta încă se visează la ceea ce Ungaria bolşevică a lui Bela Kun şi Rusia bolşevică nu au reuşit în 1919. În continuare, Viktor Orban a fost şi prompt în a spune că „noi nu putem urma exemplul Statelor Unite” în ceea ce priveşte interzicerea importului de gaze şi petrol din Federaţia Rusă, lucru oarecum evident şi prin prisma dependenţei uriaşe a Ungariei de importurile din Rusia.

Mai nou, în timp ce toată comunitatea internaţională este preocupată din cauza unor posibile atacuri ale Rusiei asupra centralelor nucleare ale Ucrainei şi potenţiale accidente din cauza acestor atacuri, Ungaria nu este deloc îngrijorată nici din această cauză, dar nu pentru că nu s-ar putea întâmpla, ci pentru că: „nicio astfel de radiaţie radioactivă din Ucraina nu poate ajunge în Ungaria” spune un expert de acolo, probabil mizând pe faptul că orice vine din est dinspre Federaţia Rusă nu poate aduce decât beneficii Ungariei, nu şi îngrijorare, iar vântul nu bate de acolo decât atunci când aduce oportunităţi pentru Viktor Orban.

Germania. Nu am dezbătut aici poziţia Germaniei (un altul dintre „prietenii geostrategici” ai Federaţiei Ruse), nici a altor state Occidentale tradiţional mai apropiate de Vladimir Putin şi Federaţia Rusă, care de această dată s-au aliniat poziţiilor şi reacţiilor SUA, NATO şi majorităţii statelor europene, dar nu este exclus ca după acest război, nu după foarte mult timp să asistăm la o reîncălzire treptată a relaţiilor acestora cu Federaţia Rusă oricât de iremediabil rupte ar părea acum. Bineînţeles, şi aici totul depinde de durata războiului, de catastrofele accidentale sau nu ale acestuia şi de supravieţuirea politică deloc sigură a regimului Putin.

Concluzii. Cu Turcia prinzând momentul potrivit pentru a solicita concesii şi primi din nou ajutor masiv din partea Occidentului (unde se vede că deja presează din nou cu intrarea în Uniunea Europeană), care să o scoată din situaţia foarte gravă în care au adus-o politicile lui Erdogan, fără ca Turcia să îşi schimbe în mod esenţial nici retoricile anti-Occident, nici politicile regionale agresive, nici naraţiunile şi politicile interne puternic opresive sau externe neo-otomaniste cu accente totalitare (ba dimpotrivă, odată cu o eventuală scădere a prezenţei Moscovei în regiune, să fie chiar încurajată), este foarte posibil ca aceasta să se aştepte şi la concesii importante făcute de Federaţia Rusă în Siria, Libia (poate mai puţin important aici) sau chiar şi în conflictul Armenia – Azerbaidjan, pe lângă avantaje energetice importante. Acesta este posibil să fie o parte din preţul pe care Federaţia Rusă îl va plăti pentru ca Turcia să nu întrerupă colaborările economice între cele două şi să nu se izoleze şi mai mult.

Din aceste puncte de vedere, Turcia va fi într-o situaţie asemănătoare celei a Chinei, în care Federaţia Rusă, pentru ca acestea să nu rupă de tot legăturile cu ea, le va face concesii importante (şi nu numai legate de aprovizionarea cu gaze), iar Occidentul pe de altă parte, pentru a nu se confrunta şi cu acestea pe lângă Federaţia Rusă, le va face de asemenea concesii importante şi este posibil să auzim foarte puţine în următoarea vreme despre drepturile omului în Turcia sau China, despre kurzi sau Xinjiang în mass media (cu atât mai mult în contextul crizei umanitare aflate în desfăşurare în Ucraina) şi să auzim în schimb despre acorduri comerciale generoase din partea UE (şi, parţial, SUA) cu Turcia şi China.

Pentru că UE va plăti ca Turcia şi China să îi rămână aproape cu ceea ce are - avantaje economice şi deschidere spre una dintre cele mai importante pieţe de consum din lume, iar SUA va „plăti” şi în alte moduri, de exemplu închizând ochii la „drepturile omului” din cele două sau la alte aventuri geopolitice ale lui Erdogan în Caucaz sau Orientul Mijlociu sau Africa, sau poate şi cu favoruri tehnologice. Negocierea SUA cu China va fi cu siguranţă mai dificilă, dar probabil toată lumea va „plăti” pe termen scurt către Turcia şi China într-un fel sau altul, iar în acest fel, pe termen lung, este posibil să asistăm la plantarea germenilor unor noi probleme poate chiar mai mari decât cea actuală cu Federaţia Rusă.

Occidentul va închide ochii la legăturile limitate pe care acestea le vor avea cu Federaţia Rusă, iar Federaţia Rusă va închide ochii de exemplu la dronele Bayraktar livrate de Turcia Ucrainei şi care au adus pierderi importante armatei ruse, drone pe care Turcia probabil că le va livra cu generozitate ca şi până acum chiar şi Ucrainei. De altfel, recent Ministrul Apărării din Ucraina a declarat că aşteaptă noi drone turceşti (nu a spus şi de unde vor veni acestea).

Astfel că, din multe puncte de vedere, adevăraţii câştigători ai războiului din Ucraina este posibil să nu fie nici Occidentul, nici Ucraina sau Federaţia Rusă, ci Turcia şi China sau chiar şi Iranul. Iar în contextul în care se ştiu deja şi naraţiunile despre „Occident”, „drepturile omului” şi ambiţiile liderilor acestor trei state, adevăratele urmări le vom vedea probabil abia mai târziu.

*Matei Blănaru este doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat al Centrului de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite