Propunerea pentru noul format de comandă şi control al lumii

Profitând de faptul că toată lumea vrea să găsească o nouă formulă pentru coordonarea treburilor planetare, resetând astfel (cât se mai poate) urmările epocii Trump, se lansează pe piaţă diferite scenarii interesante în sine, totodată semnal că pregătirile în subteran sunt aproape de un rezultat.

Fie şi numai pe plan organizaţional, aşa cum pare să anunţe, în termeni foarte precişi, Emmanuel Macron, care, într-o sesiune de întrebări-răspunsuri cu cei de la Consiliul Atlantic lansează ideea unui G5 care să organizeze cât de poate de rapid, în următoarele luni, un mini-Summit cu participarea marilor jucători reali, singurii a căror voce mai contează: SUA, China, Rusia şi Marea Britanie, cu Franţa îndeplinind rolul de asigurator de convergenţă.

Terenul pe care apare această propunere este mai mult decât fluid şi cu evoluţii imprevizibile. Un exemplu ar fi absenţa unei invitaţii adresate Germaniei, element cu totul suprinzător care poate semnaliza fie că Macron are un mandat informal de a reprezenta şi poziţia germană (lucru foarte greu de crezut) fie că estimează că, după retragerea doamnei Merkel, va exista cel puţin o perioadă de tranziţie în care vocea Berlinului să nu mai fie confundată cu cea a întregii Uniuni Europene, acoperind încercările Franţei de a revni de una singură ca actor semnificativ în jocurile globale. Acest G5 al lui Macron sună mai degrabă ca o încercare de a alinia partenrii NATO din spaţiul euro-atlantic într-o poziţionare comună care să dea sens unei baze de negocieri la nivel înalt cu Rusia şi China. Nu separat cu acest două ţări, căci asta se întâmplă deja, ci într-un format care să arate că ar putea fi şanse pentru o formulă finală de echilibru în materie de securitate, căci cele 5 ţări sunt toate poseseoare de armament nuclear.

Din punctul meu de vedere, de-abia asta ar constitui explicaţia propunerii franceze care ar avea, cel puţin la nivel d eprincipiu, meritul de a se constitui ca un fel de continuare logică, pe plan politic, a succesului semnării prelungirii tratatului New Start pentru încă 5 ani, liniştind puţin apele extrem de inflamate în domeniul controlului armamentului nuclear şi deschizând perspectiva unei discuţii într-adevăr esenţiale pentru viitorul planetei: un tratat iniţiat de cele 5 ţări care să fie impus, prin diverse mijloace diplomatice ca obligatoriu şi pentru celelalte ţări posesoare de armament nuclear, incluzând limitările nivelului maxim de armamente permis, totul dublat de un sistem de control extrem de precis şi a cărui respectare să fie garantată de măsuri credibile de penalizare. Dacă mecanismul ar fi posibil nu numai ca proiect teoretic spectaculos, ar mai putea avea o dimensiune invocată acum cu destul de multă disperare: de a prelua scarcina conceperii şi impunerii pe piaţa internaţională a unor noi norme de cooperare în domeniul limitării armamentului convenţional şi a definirii noilor interdicţii în achiziţionarea de tehnologie militară.

Ieşind din proiecţiile teoretice pe termen mediu şi lung, iniţiatoiva franceză are o valoare care trebuie pusă în perspectiva efortului actual de recredibilizare al NATO în jurul unui nou Concept strategic, dar şi al revizuirii posibile a relaţiilor internaţionale în măsura în care, aşa cum a promis, SUA se vor întoarce în marile negocieri pentru tratate regionale strategice de liber-schimb, cel pentru zona europeană şi cel pentru zona pacifică.

"O situaţie în care cu toţii ne unim împotriva Chinei reprezintă un scenariul unei posibilităţi de conflict intens. Conisder că acest lucru este complet contraproductiv...dacă SUA îşi recrează, atunci care va fi comportamentul Chinei?".

Emmanuel Macron, joi 5 februarie

Dar tot acest scenariu propus de Macron, interesant ca orice construcţie care pleacă de la nevoia de echilibru, cuprinde o serie de variabile, elemente solide de vulnerabilitate deoarce, practic, absolut nimeni nu poate da în acest moment previziuni credibile asupra ritmului de relansare a economiilor naţionale în aceste ţări. Perspectivele de creştere pentru anul viitor (cu o medie de 4,5-5% pentru SUA, Franţa, UK şi Rusia , dar 8% pentru China) trebuie revizuite ţinând cont de apariţia valului trei al pandemiei. Ceea ce poate genera efecte sociale extrem de dure şi neplăcute, clătinând şi mai tare din ce în ce mai fragilul echilibru social din ţările respective, în paralel cu neliniştea severă instalată acum pe celelalte mari pieţe ale lumii.

Iar întrebarea care apare este dacă, în formulele lor actuale de performanţă, guvernele respective pot fi reprezentative pentru o negociere strategică reală.

Un Summit pentru o Nouă Ordine Mondială era preconizat de mai mult timp numai că, atunci când se vorbea realmente serios despre iminenţa începerii negocierilor, pandemia a arătat că, din cauze diverse (începând cu egoismele naţionale şi orbirea/indiferenţa/ lipsa de educaţie în management politic) ţările manager de sisteme la nivel mondial s-au oprit la modul cel mai ruşinos şi ridicol în primul obstacol major întâlnit: producţia şi repartizarea unor vacine conform acordurilor negociate şi semnate anterior.

Din punct de vedere politic, eşecul acestor ţări de a-şi impune un comportament comun şi de a urma un scenariu previzibil, înseamnă un eşec ce deja se plăteşte scum prin slăbirea credibilităţii oamenilor politici şi a actului de guvernare. Dar toate aceste, în măruri diferite, au mai existat şi, până la urmă, în lipsă de altceva, sistemul tot s-a refăcut ca o Pasăre Phoenix. Şi, în lipsă de altceva, din inerţie, a mers mai departe. Să vedem însă cum va evolua uriaşa vulnerabilitate deschisă acum şi care poate provoca zguduiri masive în toate ţările lumii, indiferent de gradul lor de dezvoltare. E vorba despre lipsa de solidaritate, masivă, constantă, promovată în primul rând de ţările cele mai dezvoltate şi de liderii acestora.

Din acest punct de vedere, pandemia a arătat că guvernele lumii democratice şi civilizate nu sunt deloc departe de mentalitatea de peşteră pe care, în caz de pericol, strămoşii noştri încercau s-o izoleze cu pietre.

Decontul circului cu vaccinurile promise şi livrate conform unor criterii ciudate, în orice ca nu cele prezentate opiniei publice, nici măcar n-a început. Iar unul dintre răspunsurile cele mai aşteptate este de a vedea ce s-a ales de promisiunile despre echitate globală şi ajutorarea ţărilor sărace şi afundate acum în tragedia unei disperări uriaşe.

Vorbim oare la modul serios despre această propunere (şi alte asemenea ei) pentru noul format de comandă şi control al lumii? Macron enumeră doar ţările membre în Consiliul de Securitate posesoare de armament nuclear. Celelalte mai contează? În ce sens? Cu ce pondere? Unde se vor afla la masa de negocieri? La bucătărie, la grajdurile regale?

Ca să nu ziceţi că aminteasc doar acest proiect, iată şi o recentă luare de poziţie publicată sub egida German Marshall Fund. E semnată de Jamie Fly, senior Fellow and Senior Adviser to the President şi care exprimă un punct de vedere care, tradiţional, reprezintă oficios poziţiile americane privind "noua agendă transatlantică" Şi se întreab care ar fi partenerii europeni pentru Biden în revigorarea Alianţei Transatlantice?

Răspunsul, trist pentru noi dar altfel perfect realist, este că un stat "care să poată reprezenta cu autoritate în numele ţărilor din Centrul şi estul Europei pe teme legate de Rusia ar fi Polonia. Deja participă la dialoguri cu Franţa şi Germania în cadrul "triunghiului Weimer" . În Greupul Vişegrad, Polonia are ca parteneri  Republica Ceh, Ungaria şi Slovacia.Pot să fie invitate şi Suedia şi Lituania pe chestiuni legate de Belarus". Noi, scuzaţi, nu suntem pomenţi că am avea un cuvânt de spus în legătură cu priorităţile noastre zonale.  

Cam asta e. Să aşteptăm să vedem ce vor decide alţii, departe, din ce în ce mai departe de noi.