Războiul este drept atunci când este necesar...

Foto Max Avdeev / BuzzFeed News (vezi nota de subsol)

...spunea Machiavelli, axiomă care, pe fond, rezumă esenţa unei dezbateri care există de secole şi care veţi vedea că reapare în următoarele zile în cazul că va continua degenerarea exponenţială a situaţiei din nefericita Ucraină, acolo unde, la graniţa României, riscă să izbucnească un conflict distrugător.

Dezbaterea priveşte "războiul drept", cu listarea motivelor pentru care o naţiune poate declara război şi da ordin armatei sale să pornească cu conştiinţa liniştită întru exterminarea altei armate şi, prin extensie, a ţării care merită să fie pedepsită exemplar sau chiar ştearsă literalmente de pe faţa pământului.

Discuţie strict necesară din moment ce istoria războaielor lumii a cunoscut o progresie în arta uciderii. Vechile principii consemnate în convenţii ca cea de la Geneva privind protecţia populaţiei civile par a fi îngropate definitiv şi iremediabil odată cu momentul deciziei politice luate de americani de a folosi arma nucleară împotriva celor două oraşe japoneze, Hiroshima şi Nagasaki: atunci s-au deschis porţile, niciodată închise vreodată, care dau liber naţiunilor posesoare de arme nucleare să le poată folosi în conflicte militare, inclusiv, aşa cum s-a întâmplat în Japonia, împotriva unor mari aglomerări urbane, omorând laolaltă militari şi civili.

Spaima nu este deloc exagerată din moment ce, ieri, vorbind despre situaţia din Ucraina primul ministru britanic Boris Johnson, spunea că: "Îmi este teamă să spun că planul la care asistăm este ceva care ar putea să fie în realitate cel mai mare conflict în Europa din 1945 încoace, asta referindu-ne doar la proporţii".

Dacă acceptăm asta, dacă se deschide viziunea comparativă, atunci va reîncepe în mod neapărat şi delicata şi foarte complicata operă diplomatică a găsirii unor motivaţii credibile pentru intervenţia militară care să devină astfel necesară, credibilă, bazată chiar pe înalte principii umaniste şi totalmente justificabilă moral. Asta este, de câteva secole, discuţia despre "războiul drept".

Rând pe rând, au intervenit în această dezbatere Părinţi ai Bisericii (Tretullian sau Sfântul Thomas d'Aquino), filozifi, teoreticieni ai artei politice şi celei militare (Machiavelli, Hugo Grotius), cele mai interesante interpretări fiind sintetizate de Michael Waltzer în lucrările Războaie drepte şi nedrepte (1977) şi Sferele dreptăţii (1983). Cea mai interesantă dezvoltare a acestei dezbateri a apărut odată cu apariţia şi folosirea intensivă a unui nou concept, cel al dreptului de intervenţie umanitară.

Pentru prima oară a fost folosit în terne, justificând o operaţiune realmente umanitară de urgenţă, în timpul războiului din Biafra (1967-1970) pentru a permite activitatea nou createi organizaţii Medecins sans Frontieres, să acţioneze, canalizând importante ajutoare internaţionale. Mai târziu, lucrurile au devenit mai complexe, deoarece această intervenţie strict umanitară a început să fie susţinută sau dublată de intervenţii militare, vezi intervenţiile din Somalia, Haiti sau Bosnia. Mai mult chiar, intervenţia din motive umanitare a fost invocată şi în cazul campaniei contre Serbiei din Irak sau Afganistan.

Este extrem de posibil ca în Ucraina, în cazul izbucnirii unui conflict, să apară această problemă din cauze multiple. Pe de o parte, Federaţia Rusă să se decidă să intervină în regiunile separatiste din est, răspunzând chemării de ajutor din partea liderilor comunităţilor rusofone, larg majoritare în zonă, care să acuze un atac de tip război civil care să le pună în primejdie existenţa şi să le ameninţe cu decimarea imediată. Putin ar putea face acest lucru deoarece, dacă vă amintiţi, a promis în numeroase rânduri că va apăra imediat ori rus aflat în primejdie, oriunde s-ar afla el, reînviind speranţele de odinioară promovate de panslavismul militant.

Pe de altă parte, în caz de conflict real, ucrainienii pot solicita o intervenţie umanitară internaţională de urgenţă, sub protecţie militară, mai ales că pe teritoriul Ucrainei ar urma să fie amplasate spitale militare şi personal din cele trimise de mai multe ţări occidentale.

Din momentul respectiv, situaţia devine şi mai sensibilă deoarece asemenea acţiuni de intervenţie umanitară nu au nevoie de permisiune expresă a Consiliului de Securitate al ONU, el pot fi aprobate doar de un grup de state care decid formarea grupului de forţe civile de care nevoie, anunţând şi nivelul de protecţie pe care-l stabilesc ca necesar, fără ca asta, în principiu, să însemne şi o decizie asupra mandatului lor ofensiv. Pot acţiona doar pentru apărare în caz că sunt atacate.

În fine, mai există şi cazul intervenţiilor umanitare fără acordul statului pe teritoriul căruia se va desfăşura acţiunea respectivă. Iată definiţia unei asemenea situaţii, cu adevărat extremă:

 Sursa: International Law and the Use of Force 

La un seminar NATO din decembrie 1999 era adoptată această definiţie deschizătoare de multiple posibilităţi, cu atât mai interesante şi multiple dacă o aplicăm la tot ce s-a petrecut ulterior în materie de conflicte militare, inclusiv cu participarea unor forţe NATO, inclusiv cu participarea soldaţilor români: "O intervenţie umanitară este o "intervenţie armată în alt stat, fără acordul statului respectiv, pentru a răspunde ameninţării reprezentate de un dezastru umanitare, prilejuit în special de de de încălcarea gravă şi la scară extinsă a drepturilor fundamentale ale omului".

Dacă, aşa cum sugerea primul ministru britanic, imaginea standard de comparaţie este dată de evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial, atunci discuţia se poate extinde şi la alte cauze care ar putea motiva o intervenţie umanitară urgentă şi susţinută de o participare considerabilă nu numai din partea forţelor armate clasice, ci, în acest caz anume, a trupelor de grăniceri, jandarmerie, poliţie şi a forţelor speciale specializate în depistarea teroriştilor, în ideea că urmează să apară fluxuri necontrolate de migraţie înspre ţările din vest, printre rutele evidente fiind şi cele înspre România prietenă.

Există deja o reţea de organizaţii umanitare reunite într-un consorţiu care, pe 14 martie 2019, avea deja o reuniune amplă la Paris pentru a discuta situaţia din zona Donbas.

Din punctul meu de vedere, de-abia asta s-ar putea să dea adevărata dimensiune a tragediei situaţiei din Ucraina: destabilizarea situaţiei sociale şi adâncirea războiului civil, recunoscut sau nu asta e o chestiune strict politică, în care trăieşte ţara otrăvită de diviziunile care pot deveni ireparabile. Iată estimarea care pune cea mai mare problemă dintre toate: numărul cetăţenilor ucrainieni din Doneţk şi Luhaksk pe care organizaţiile internaţionale îi prezintă ca având nevoie de asistenţă umanitară la nivelul anului 2021. La care se adaugă un număr aproape egal din zonele controlate de guvernul de la Kiev. Un total de 3,45 milioane de oameni, disperaţi şi fără perspectivă şi pe care apropierea iminentă a unui conflict militar de mari dimensiuni îi va trimite în bejenie.

Asta este marea sursă a tragediei care poate lovi cu extrem de mare viteză zona noastră, extinzându-se cu mult dincolo de regiunea estului european, punând la încercare stabilitatea structurilor economice şi sociale ale UE. Aici are perfectă dreptate premierul britanic: dacă asta începe, atunci chiar ştim ce poate urma, Europa a mai trăit asta şi iată că rănile nu s-au cicatrizat nici acum. Pentru că nimeni n-a vrut să înveţe nimic. Şi, evident nimeni nu-şi aminteşte de mesajele disperate ale celor care au trăit evenimentele cumplite. De ce oare?

Paul Valery dădea un răspuns: „Războiul este un masacru între oameni care nu se cunosc între ei întru profitul oamenilor care se cunosc unii pe alţii şi nu se ucid între ei".

Nota. Sursa foto: Max Avdeev pentru BuzzFeed News