„Războiul din umbră” dintre Israel şi Iran. Implicaţiile incidentului M / V Mercer Street

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Petrolierul M/V Mercer Street. Sursă: Sky News
Petrolierul M/V Mercer Street. Sursă: Sky News

Începând cu 3 august a. c. Republica Islamică a intrat în epoca preşedinţiei lui Ebrahim Raisi, care, conform tradiţiei cunoscută ca tanfeez (tranziţia paşnică a puterii de la un preşedinte la altul) a primit aprobarea oficială a Imamului Khamenei, devenind astfel cel de-al 8-lea preşedinte iranian, iar ceremonia de depunere a jurământului – denumită tahlif în persană – s-a desfăşurat pe 5 august în faţa parlamentului.

Conform articolului 204 din regulamentul de procedură al parlamentului iranian, preşedintele trebuie să prezinte, în termen de două săptămâni de la ceremonia de depunere a jurământului, o listă a membrilor cabinetului propus, împreună cu biografiile acestora. Aceste ceremonii s-au desfăşurat însă în umbra incidentului din 29 iulie, când petrolierul M/V Mercer Street, sub pavilion liberian şi aparţinând companiei israeliene Zodiac, a fost atacat în largul coastei Omanului, incident soldat cu moartea a doi membri ai personalului de bord: un cetăţean român, comandantul navei şi un britanic, membru al echipei de securitate. Este posibil ca atacul să fi fost un răspuns la un atac israelian asupra unei nave militare iraniene în aprilie, care ar fi putut fi un răspuns la un atac iranian asupra unei nave-container deţinute de Israel în martie... şi continuând aşa putem merge pe urmele acestei lex talionis până în vara anului 2019, când Israelul a atacat o navă care transporta petrol şi arme iraniene în estul Mediteranei şi în Marea Roşie – încălcând astfel regimul de sancţiuni reimpus de fostul preşedinte american, Donald Trump. 

Dinamica relaţiilor israeliano-iraniene rămân un mister pentru majoritatea analiştilor occidentali în ciuda impactului profund pe care tensiunile dintre aceste două state îl au asupra Orientului Mijlociu, dar şi asupra securităţii internaţionale. Sensibilitatea politică a problemei a determinat majoritatea experţilor din Occident să se abţină de la studierea detaliată a subiectului. În schimb, starea proastă a relaţiilor dintre aceşti doi foşti aliaţi – Iran şi Israel – a fost tratată fie ca un fenomen inexplicabil, fie pur şi simplu ca o conseinţă a unui antagonism ideologic profund. În tot acest timp impactul acestei rivalităţii asupra strategiilor de politică externă ale statelor occidentale în general, şi asupra politicii externe americane în particular, a fost ignorat în mod convenabil, însă cu un mare cost pentru securitatea şi stabilitatea regională şi internaţională. Deoarece mulţi analişti, politicieni sau simpli observatori consideră că soluţia stabilităţii Orientului Mijlociu constă în rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, s-a acordat puţină atenţie rivalităţii geopolitice dintre Israel şi Iran, state ale căror influenţă asupra dosarului palestinian, dar şi asupra altor probleme regionale, a fost şi este în continuare decisivă.  

Chiar dacă atunci când cele două state intră în coliziune directă – atacuri asupra petrolierelor care tranzitează regiunea, asasinarea unor diplomaţi sau oameni de ştiinţă, incidente legate de spionaj – comunitatea internaţională îşi îndreaptă atenţia asupra dinamicii dintre Iran şi Israel, natura conflictului rămâne în mare parte neînţeleasă, iar singurul răspuns, mai ales atunci când există pierderi de vieţi omeneşti (cum este cazul nefericit al incidentului M/V Mercer Street) rezidă în construcţia unei retorici bazată pe hard power, intervenţii militare şi escaladare.  

Plecând de la retorica inflamată dintre fostul preşedinte iranian, Mahmoud Ahmadinejad, şi fostul prim-ministru israelian, Benjamin Netanyahu, majoritatea analiştilor sunt înclinaţi să caracterizeze rivalitatea dintre cele două state ca fiind o ciocnire fundamentală a ideologiilor. Pe de o parte, Israelul este descris ca o fiind o democraţie într-o regiune invadată de autoritarism şi un avanpost estic al raţionalismului iluminist (Trita Parsi, 2007). Pe de altă parte, Republica Islamică Iran este prezentată ca fiind un regim clerical reacţionar, a cărui respingere a Occidentului şi a cărei aspiraţie de a vorbi pentru musulmanii de pretutindeni este simbolizată prin refuzul său de a recunoaşte legitimitatea statului israelian. Aceşti ideologi s-au reunit într-o bătălie în care nu poate exista nici o cale diplomatică sau armistiţiu negociat – doar victoria unei viziuni şi a unui sistem de valori asupra celuilat. Sau cel puţin aşa s-ar părea. Se scapă din vedere un aspect foarte important al acestei dinamici: fiecare din cele două puteri non-arabe din Orientul Mijlociu are nevoie de această rivalitate pentru a-şi legitima atât politicile interne cât şi strategiile externe, mai mult, este important atât pentru Iran cât şi pentru Israel ca această animozitate profundă să fie caracterizată de observatorii interni, dar şi de cei externi, ca fiind una ideologică.  

Incidentul din 29 iulie a readus în atenţia internaţională conflictul rece dintre cele două state, însă, de data aceasta, pierderea de vieţi omeneşti cauzată de atacul cu drone complică datele problemei. Dacă acest atac s-ar fi limitat doar la avarierea unui alt petrolier, incidentul ar fi ţinut prima pagină a agendei internaţionale preţ de câteva zile, timp în care aliaţii Israelului ar fi mustrat Iranul, SUA şi-ar fi reiterat susţinerea pentru Tel Aviv iar Uniunea Europeană ar fi fost părintele bonom care îndeamnă la soluţionarea diferendului pe cale diplomatică, în timp ce guvernul din Teheran ar fi recurs la retorica construită încă din anii 1980, din timpul războiului cu Irakul, acuzând Occidentul şi Israelul de tactici subversive îndreptate împotriva guvernului iranian.  

Care sunt implicaţiile incidentului M / V Mercer Street?  

Atacurile de acest fel au devenit o caracteristică familiară în prima jumătate a anului 2021, Iranul şi Israelul angajându-se în represalii reciproce împotriva navelor asociate fiecărui stat. Acest tip de acţiuni au devenit cunoscute ca „războiul din umbră”, în principal din cauză că dovezile acestor atacuri sunt mai degrabă circumstanţiale şi nicio sancţiune internaţională nu a fost aplicată vreunei părţi. Până în prezent acest tip de acţiuni au reprezentat o formă de conflict limitat, în care cei doi adversari au continuat ostilităţile, dar au evitat în mod deliberat războiul deschis, iar atacurile s-au desfăşurat într-un mod care a putut fi negat de oricare dintre state, permiţând astfel un grad de negare plauzibilă şi de control al naraţiunii. Însă această paradigmă s-a modificat fundamental odată cu pierderea de vieţi omeneşti cauzată de atacul asupra petrolierului M/V Mercer Street.  

Domeniul maritim este de mult timp spaţiul în care se desfăşoară un adevărat război rece între Iran şi statele din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Până de curând Republica Islamică a căutat în principal să utilizeze domeniul maritim pentru a furniza arme şi pentru a oferi sprijin reprezentanţilor regionali cu care este aliat, direcţionând în acelaşi timp atacurile acestor împuterniciţi (proxy) împotriva duşmanilor percepuţi ai Iranului. Însă începând cu anul 2021 acţiunile iraniene au vizat în special navele comerciale legate direct sau prin oameni de afaceri de Israel. La fel ca în 2019, există un context politic al incidentelor maritime din 2021. Iranul şi Israelul au trecut prin schimbări semnificative de ordin politic, prin schimbarea administraţiilor şi guvernelor, noii lideri fiind legaţi inextricabil de cursurile de acţiune stabilite de predecesorii lor. În ciuda acestui fapt Iranul şi-a păstrat angajamentul, cel puţin la nivel discursiv, faţă de SUA şi ceilalţi semnatari ai JCPOA, în legătură cu o posibilă revenire la condiţiile acordului, realitate în faţa căreia Israelul nu a rămas pasiv. În 6 aprilie a. c., cu câteva ore înainte ca diplomaţii americani, iranieni şi europeni să se reunească la Viena pentru a redeschide discuţiile cu privire la acordul nuclear, o unitate militară de elită a marinei israeliene a atacat o navă militară iraniană. A doua zi, pentru a-şi justifica pe plan intern decizia, fostul prim-ministru Netanyahu a declarat: „Acordul cu Iranul care ne ameninţă distrugerea (...) este din nou pe masă”. 

israel iran

Sursă: Amwaj.media 

Desigur, până acum Iranul a negat categoric responsabilitatea pentru incidentul M/V Mercer Street şi a solicitat prezentarea unor dovezi plauzibile care să susţină acuzaţiile aduse de SUA, Marea Britanie, Israel şi România. Rapoarte israeliene neconfirmate sugerează că atacul asupra petrolierului M/V Mercer Street a fost probabil o represiune pentru un atac aerian israelian asupra aeroportul Dabaa din Siria. Însă, indiferent de justificările Iranului privind cauza acestui atac, ignorarea legilslaţiei internaţionale care protejează drepturile civililor împotriva acţiunilor statelor aflate în conflict este în sine un act reprobabil.  

Ambele părţi ştiu că pun în scenă un joc riscant. Hossein Dalirian, un analist militar afiliat al IRGC a declarat: „Suntem în război, dar cu luminile stinse”, în timp ce o sursă diplomatică israeliană a recunoscut că strategia Israelului constă într-o „escaladare controlată, dar problema acestei strategii este aceea că abilitatea de a controla degenerarea situaţiei este limitată”, existând astfel riscul ca ambele state să se regăsească într-o zonă de conflict deschis, fără să fi avut iniţial intenţia de a ajunge acolo. Naţiunile cu ambiţii de hegemon regional care se pot baza şi pe capabilităţi militare consistente tind să cadă în această capcană, iar Israelul şi Iranul se încadrează în această paradigmă, existând de fiecare parte voci care îndeamnă la iniţierea unui război total. În urma recentelor atacuri iraniene, lt. col. (rez.) Mordechai Kedar, fost membru al IDF (Forţele de Apărare Israeliene), a îndemnat la „dezmembrarea Iranului acum” în timp ce unii membri ai IRGC, care se opun atât revigorării JCPOA cât şi oricărei deschideri iraniene faţă de Occident, adesea au acţionat pe cont propriu, provocând incidente regionale doar pentru a-şi susţine propriile cauze. 

Mai mult, la câteva zile după atacul asupra petrolierului deţinut de omul de afaceri israelian Eyal Ofer, Ministerul Apărării din Marea Britanie a emis o notificare, pe 3 august, avertizând despre o potenţială „deturnare” la 60 de mile marine la est de Fujairah şi a îndemnat căpitanii vaselor să fie extrem de prudenţi. Presa britanică a citat mai târziu surse de securitate anonime care susţineau că un grup de opt sau nouă bărbaţi înarmaţi s-au îmbarcat pe nava Asphalt Princess, încercând să o deturneze.  

În timp ce aproape toate sursele şi informaţiile circumstanţiale indică implicarea iraniană în incidentul M/V Mercer Street, este foarte important de subliniat rolul negării plauzibile în aceste circumstanţe. O caracteristică definitorie a „războiului din umbră” dintre Israel şi Iran este că, până acum, evenimentele au fost orchestrate în mod deliberat de ambele părţi, într-un mod care a permis fiecărui stat să arunce un val de ceaţă asupra adevăratei identităţi a actorilor implicaţi. Dovezile decisive şi irefutabile sunt rareori disponibile pentru elucidarea unor astfel de incidente atunci când se urmăreşte atribuirea deplină şi dincolo de orice îndoială a responsabilităţii.  

Cele mai articulate şi ferme poziţionări au venit din Marea Britanie şi Israel, în timp ce SUA şi România au avut o abordare diplomatică moderată, afirmându-şi însă sprijinul şi deschiderea spre o eventuală colaborare în vederea soluţionării acestui incident. Guvernul britanic a declarat că implicarea iraniană este „foarte probabilă”, în jur de 80-90%. Marea Britanie, alături de Israel, a condamnat ceea ce consideră a fi ignorarea flagrantă şi intenţionată a vieţilor civile nevinovate arătată de Iran. Guvernul britanic a transmis că „lucrează cu partenerii săi internaţionali pentru găsirea unui răspuns concertat la acest atac inacceptabil”. 

Şeful statului major israelian, Aviv Kohavi, a discutat cu omologul său britanic, şeful Statului Major al Apărării, generalul Nick Carter, despre „provocările comune” cu care se confruntă ambele ţări, cu toate acestea nu a fost menţionată nicio acţiune specifică împotriva Iranului. Ministrul israelian al Apărării, Benny Gantz, a declarat că atacul asupra pentrolierului M/V Mercer Street ar trebui privit ca o escaladare şi „trebuie luate măsuri acum împotriva Iranului. Sub călăul Raisi, care va prelua funcţia săptămâna aceasta, va fi mai periculos [Iranul] pentru lume decât a fost până acum”.  

Este foarte probabil ca atât Israelul, cât şi Marea Britanie să încerce să internaţionalizeze în continuare răspunsul la incidentul provocat de atacul asupra M/V Mercer Street. Cu toate acestea răspunsul va fi mai degrabă unul multilateral şi nu unul la nivel instituţional, deoarece un răspuns colectiv adoptat la nivelul Consiliului de Securitatea al Naţiunilor Unite este foarte puţin probabil să fie votat în unanimitate. În aceste condiţii orice reacţie trebuie să fie hotărâtă şi să aibă scopul unic de a forţa Iranul să respecte normele legale internaţionale şi să protejeze siguranţa vieţii civililor pe mare. Un atac militar asupra unui port iranian (sau a altei locaţii strategice), asupra unei nave sau chiar un atac generalizat asupra Iranului ar putea reduce capacitatea de răspuns a Iranului pe termen scurt sau mediu, dar tendinţele bine stabilite anterior de Teheran indică cu tărie că acest lucru ar încuraja Republica Islamică să îşi continue pe termen lung cunoscuta strategie de rezistenţă activă.  

israel iran

Sursă: Israel National News 

Mai mult, o asemenea intervenţie ar putea aliena decisiv Iranul care ar putea refuza orice tentativă diplomatică şi de control a programului său nuclear. În acest sens, deşi Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a declarat că urmează „un răspuns adecvat”, administraţia americană a lăsat de înţeles că  „atacul iranian asupra navei administrate de Israel nu va afecta negocierile nucleare cu Iranul” iar Israelul va fi responsabil pentru propriile decizii. Această poziţionare americană nu este deloc una surprinzătoare dat fiind faptul că SUA încearcă de mai bine de un deceniu să iasă din cercul vicios al războaielor costisitoare din Orientul Mijlociu. Acordul nuclear cu Iranul a făcut parte din această strategie americană, într-o încercare a Washingtonului de a-şi redirecţiona resursele spre strategia de limitare a emergenţei internaţionale a Chinei. 

Pentru SUA ajungerea la un acord cu privire la problema nucleară iraniană a reprezentat încercarea de prevenire a unei alte intervenţii militare costisitoare, transferul resurselor dintr-o regiune care nu mai este vitală din punct de vedere strategic şi redistribuirea acestora spre una care a căpătat din ce în ce mai multă importanţă, regiunea Asia-Pacific. Anunţat cu mult fast în 2011, „Pivotul în Asia” a fost răspunsul fostului preşedinte Barack Obama în faţa criticilor care considerau că administraţiei sale îi lipsea o strategie măreaţă. Teoria din spatele acesteia a fost că revoluţia energetică americană a redus foarte mult importanţa strategică a Golfului Persic iar timpul şi resursele umane şi materiale investite în regiune nu au oferit SUA multe beneficii tangibile. Într-o eră de constrângeri fiscale semnificative s-a considerat că aceste capabilităţi cheltuite în Orientul Mijlociu ar trebui mutate în Asia, care ar fi noul epicentru al comerţului şi a relaţiilor internaţionale din secolul XXI. Conform aceluiaşi curent critic, preocuparea americană faţă de evoluţiile evenimentelor din Orientul Mijlociu nu a făcut altceva decât să ajute şi să stimuleze emergenţa internaţională a Chinei. 

Sfârşitul răbdării strategice iraniene 

În ultimii ani Republica Islamică a fost, la rândul ei, ţinta a numeroase atacuri, de la asasinarea generalului Qassem Soleimani, la cea a coordonatorului programului nuclear, Mohsen Fakhrizadeh. Mai mult, numărul atacurilor israeliene asupra vaselor iraniene a crescut considerabil după înfrângerea electorală a lui Donald J. Trump în 2020. Drept urmare, ambarcaţiunile de coastă ale IRGC au început să escorteze petrolierele prin Marea Roşie, apoi să le predea escortelor navale ruseşti din Marea Mediterana.  

În tot acest timp analiştii şi observatorii evenimentelor regionale au adoptat două poziţii: fie au mizat pe un răspuns apocaliptic al Iranului, care ar fi degenerat într-un conflict regional generalizat şi de lungă durată, fie au fost ironici faţă de lipsa de reacţie a guvernului din Teheran în faţa atacurilor asimetrice. Ceea ce au scăpat din vedere mulţi a fost tocmai strategia adoptată de guvernul fostului preşedinte Hassan Rouhani, aşa-numita răbdare strategică. Această politică de lungă durată a servit eficient interesele Republicii Islamice încă de la înfiinţarea acesteia în 1979, iar punerea în aplicare a acestei strategii a fost prezentată populaţiei drept un avantaj, considerându-se că atacurile asimetrice sunt semne de slăbiciune ale inamicilor care nu au avut curajul unei confruntări directe cu Iranul. 

israel iran

Sursă foto: Dryad Global 

Însă creşterea numărului atacurilor împotriva ţintelor navale israeliene din ultimele luni au întărit speculaţiile legate de faptul că Iranul renunţă la politica sa de „răbdare strategică”. Primele semne ale renunţării la această componentă a doctrinei de apărare a Iranului au apărut în 2019, după atacul asupra a patru petroliere din regiunea Fujairah, precum şi după atacurile cu drone şi rachete ale hutiţilor yemeniţi asupra companiei petroliere saudite Aramco.  

Următoarele atacuri asupra navelor israeliene au început la scurt timp după ce Joe Biden a ajuns la Casa Albă, incidentul M/V Mercer Street fiind al cincilea din acest an. Pe 3 iulie nava Tyndall deţinută de Zodiac Maritime a fost lovită în nordul Oceanului Indian; pe 13 aprilie, nava comercială Hyperion Ray, care aparţine companiei israeliene PCC, a fost vizată de o rachetă neidentificată în Marea Oman în timp ce se îndrepta spre portul Al-Fujairah din Emiratele Arabe Unite; în data de 24 martie a. c. nava comercială M/V Lori, operată de compania israeliană XT Management, a fost atacată în nordul Oceanului Indian, lângă Marea Oman, iar pe 25 februarie Helios-RAY, o navă deţinută de compania israeliană RAY, a fost brusc lovită în timp ce traversa Marea Oman spre intrarea în Oceanul Indian. Toate acestea au fost fie răspunsuri la cele peste zece atacuri asupra navelor iraniene în spatele cărora se presupune că a stat Israelul, fie semnale clare că Iranul a ieşit din paradigma răbdării strategice şi reacţionează, fie ambele. Însă un asemnea război din umbră nu poate avea decât consecinţe negative asupra regiunii, fiind o confruntare fără învingători sau învinşi, singurele victime fiind civilii prinşi în mijlocul confruntării asimetrice dintre Iran şi Israel. 

israel iran

Gen. Hossein Salami, comandantul IRGC. Sursă: IRNA 

Dacă rolul Iranului în aceste atacuri este dovedit, Republica Islamică ar putea transmite mesajul că atacurile asupra infrastructurii sale nucleare şi militare, precum şi asupra navelor sale comerciale nu vor mai rămâne fără răspuns. Într-adevăr, cu aproximativ o lună înainte de atacul cu drone din 29 iulie asupra petrolierului M/V Mercer Street, comandantul IRGC, generalul general Hossein Salami, a semnalat că anii de „răbdare strategică” s-au încheiat şi că Iranul este pregătit să răspundă proporţional faţă de „nesfârşitele eşecuri ale Israelului”. 

Atacul asupra petrolierului M/V Mercer Street a venit într-un moment în care Iranul făcea tranziţia dinspre preşedinţia lui Rouhani spre cea a lui Raisi şi în timp ce discuţiile indirecte dintre Iran şi SUA de la Viena, cu privire la reinstituirea prevederilor JCPOA, sunt blocate pe fondul a ceea ce Iranul a numit un transfer democratic al puterii. 

Un alt factor care s-a adăugat tensiunilor sunt remarcile recente ale liderului suprem, imamul Ali Khamenei, privind evoluţia procesului de diplomaţie nucleară. Khamenei a criticat inflexibilitatea SUA din cadrul discuţiilor, existând chiar posibilitatea ca noua echipă diplomatică a lui Raisi să ceară mai multe concesii grupului de state semnatare ale JCPOA.  

israel iran

„Liderul Revoluţiei: În acest guvern, a devenit clar că încrederea în Occident nu funcţionează”. Sursă: Mehr News Agency

 Întrucât atât ministerul iranian de externe, cât şi Noor News, agenţie de presă afiliată Consiliul Suprem de Securitate Naţională al Iranului, au avertizat că orice „aventurism” va primi un răspuns „imediat şi decisiv”, nu putem decât să aşteptăm să vedem dacă Marea Britanie, Israel şi SUA vor încerca să deschidă drumul pentru un atac ţintit asupra poziţiilor iraniene. Cu toate acestea, noua campanie diplomatică împotriva Iranului ar putea fi şi o strategie prin care aceste state să preseze Iranul să intre în negocieri şi să renunţe la ambiţiile regionale, precum şi la dezvoltarea programului de rachete balistice. De asemenea, este posibil ca SUA să construiască un nou consens împotriva Iranului cu scopul de a impune noi sancţiuni privind tranzacţiile de armament, contrar Rezoluţiei Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite 2231 şi prevederilor din JCPOA. Consecinţele unei astfel de mişcări ar fi probabil un alt obstacol în calea progresului discuţiilor diplomatice privind revigorarea JCPOA. 

israel iran

Saeed Khatibzadeh, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe Iranian. Sursă: Noor News. 

Însă există şi posibilitatea ca un răspuns colectiv major din partea SUA şi a aliaţilor săi să consolideze şi mai mult segmentul ultra-conservator deja dominant în Teheran, determinând Republica Islamică să ofere şi mai puţine concesii la Viena sau să se desprindă cu totul de discuţiile nucleare. În ceea ce priveşte poziţionarea Uniunii Europene nu există nicio îndoială asupra dorinţei de continuare a procesului diplomatic, Enrique Mora, secretar general adjunct al Serviciului European pentru Acţiune Externă (EEAS), fiind prezent la inaugurarea noului preşedinte iranian, Ebrahim Raisi

De asemenea este posibil ca Israelul să îşi intensifice eforturile pentru a deraia fragilul dialog Iran-SUA iar în acest caz disponibilitatea administraţiei Joe Biden de a modera aceste tendinţe ale conducerii politice a Israelului va deveni cheia progresului în discuţiile indirecte dintre SUA şi Iran. 

Între timp, negocierile iniţiate în secret la începutul anului între Iran şi Arabia Saudită au devenit acum publice iar cele mai importante teme pare a fi situaţia din Yemen şi stabilitatea regională. Ameliorarea relaţiilor dintre Teheran şi Riad – sau dintre şiiţi şi sunniţi – poate fi comparată cu prietenia dintre un lup şi un miel, dar în cazul în care atât saudiţii cât şi iranienii vor simţi că „escaladarea controlată” şi „mesajele de descurajare” vor produce tensiuni incontrolabile în regiune, este posibil ca o astfel de alianţă, chiar şi temporară, să prindă contur. 

*Ioana Constantin-Bercean este membru al Consiliului de experţi LARICS. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite