Regimul ayatollahilor, în tangaj major la Teheran, după doborârea zborului ucrainean

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regimul Ayatollahilor din Iran şi forţele sale armate regulate şi paramilitare au comis o greşeală impardonabilă, cu multiple resorturi.

Au doborât avionul de cursă al Ukrainian International Airlines spre Kiev cu una/două rachete cu rază scurtă de acţiune sol-aer; au vrut să ascundă întreaga tărăşenie câteva zile la rând; au acuzat SUA de război psihologic; odată cu recunoaşterea explicită, au continuat cu minciunile şi au alterat site-ul accidentului pentru a zădărnici ancheta. Mai grav, decontul vine direct asupra propriului public, majoritatea celor ucişi în modul acesta oribil fiind cetăţeni iranieni sau foşti cetăţeni iranieni rezidenţi în Canada. Şi la nivel internaţional, orice credibilitate sau element de bunăvoinţă la adresa Iranului a dispărut definitiv iar tarele regimului teocratic profund ideologizat au fost expuse public în luminile reflectoarelor.

Acuzaţiile şi efectele crimei regimului iranian

176 de călători civili inocenţi şi membri ai echipajului ucrainean au căzut victime miercuri, 8 ianuarie, tirului iresponsabil cu rachetă asupra a ceea ce i s-a părut unui militar care manevra racheta sol-aer, o rachetă de croazieră, după cum spun oficialii iranieni care nu ştiu pe cine să mai dea vina. În fapt, avem de a face cu o acţiune ce arată - chiar şi după atac, sâmbătă dimineaţa, 10 ianuarie, când a fost recunoscut tirul - premeditare, minciună calificată, neclarităţi şi întrebări acute cărora nu li s-a răspuns, tentative vinovate de a ascunde realitatea şi compromiterea cu bună ştiinţă a anchetei internaţionale.

Iranul a recunoscut că a doborât avionul ucrainean. Momentul în care a fost lovit

Să le luăm pe rând: premeditarea vine din faptul că, după cum s-a dovedit, Gardienii Revoluţiei Islamice, a căror forţe aerospaţiale au doborât avionul, ştiau din ziua cu pricina despre lansarea rachetei şi, deci, cunoşteau cauza exactă a prăbuşirii avionului. Totuşi, au ales să invoce o posibilă defecţiune tehnică a aeronavei şi, ulterior, să dea vina pe un război psihologic pe care Statele Unite l-ar fi lansat pentru gafa făcută. Apoi, minciunile calificate s-au succedat încă nu mai puţin de trei zile, cu gesturi disperate: şeful aviaţiei civile iraniene, ambasadori şi până la Ministrul de Externe iranian au acuzat pe oricine de accident şi au respins responsabilitatea proprie.

Un set de neclarităţi dăinuie şi astăzi asupra acţiunii, chiar după ce Iranul şi-a asumat răspunderea pentru atac, de unde întrebări multiple: câte rachete au fost trase una/două, cine manevra instalaţia/instalaţiile care au tras? ce categorie de rachete au fost lansate? era legală prezenţa lor pe teritoriul iranian? când fuseseră vândute – era situaţie de embargou sau au fost transferate legitim către Teheran? cine le opera? cine făcuse antrenamentul celor care le operau? cine a dat ordinul de tragere – se dă vina aici clar pe acarul Păun, pe executantul cu gradul cel mai mic? care e procedura de reacţie şi cine face avertizarea şi informarea privind ţintele – aici e nevoie de un centru de comandă şi control, nu se trage la vedere? Şi multe, multe altele. Un asemenea raport nu a existat, ambiguitatea şi lipsa datelor precise ridicând semne mari de întrebare.

Apoi regimul iranian se face vinovat de tentative vinovate de a ascunde realitatea şi compromiterea cu bună ştiinţă a anchetei internaţionale. De la motive inacceptabile pentru a nu da cutiile negre firmei producătoare a aeronavei, Boeing, potrivit prevederilor internaţionale, la extragerea imediată a unor probe de la locul accidentului, apoi mutarea bucăţilor de fuzelaj şi nivelarea cu escavatoarele a locului prăbuşirii avionului, după ridicarea resturilor aeronavei, cu toate aceste elemente neconservate. Toate arată şi premeditare, şi alterarea deplină a rezultatelor anchetei.

Cert este că regimul de la Teheran a pierdut încrederea propriului public. După marile manifestaţii de doliu şi ralierea întregii naţiuni în jurul conducerii pentru comemorarea generalului Soleimani – un criminal internaţional dovedit, care are responsabilitatea uciderii a numeroşi civili în afara oricărui teatru de operaţii – transformat în martir şi erou naţional, întreaga emoţie s-a risipit iar iranienii înşişi sunt cei care au reacţionat cu furie împotriva propriului regim. Manifestaţii de protest s-au înregistrat deja la studenţii universităţii din Teheran – de unde provin o parte din cei ucişi de propria anti-aeriană, pentru că majoritatea călătorilor din avionul Ukrainian International Airlines erau cetăţeni iranieni sau canadieni de origine iraniană.

Iranieni protestează la Teheran după ce autorităţile au recunoscut ca au doborat avionul de pasageri din greseala FOTO EPA-EFE / Abedin  Taherkenareh

Proteste la Teheran FOTO EPA-EFE

Mai mult, dacă Iranul îşi construise pe plan intern o aură de stat responsabil, de echilibru şi reţinere, de reacţie proporţională, prin avertizarea inamicului american pentru a nu face victime la tirul cu rachete de retorsiune la adresa bazelor din Irak, înclinat spre negociere şi dezescaladare - situaţia prizată de un număr de state şi comentatori externi, pe un curent anti-american şi anti-Trump - toată această aură a dispărut peste noapte odată cu doborârea avionului. Iar acuzarea în cel de-al doisprezecelea ceas, după recunoaşterea crimei, a Statelor Unite pentru acţiunea tragerii cu rachete este o manifestare de cinism greu acceptabilă statelor implicate în tragedie, statelor neutre preocupate de pace şi stabilitate şi comunităţii internaţionale în general. Postura internaţională a Iranului, cu precădere a regimului islamic teocratic, retrograd şi ideologizat care a făcut posibil ca un asemenea eveniment să aibă loc, a suferit dramatic şi criticile împotriva regimului au dobândit argumente puternice interne şi externe.

Minciunile de după recunoaşterea faptelor. Ce ascund iranienii? Ipotezele vinovate şi întrebările anchetei

Recunoaşterea faptelor are trei efecte majore. Mai întâi, clarifică definitiv responsabilitatea directă şi majoră a Iranului pentru prăbuşirea aeronavei ucrainene şi uciderea a celor 176 de oameni aflaţi la bord. Nu dă răspunsuri, însă asupra modului accidental sau deliberat al tirului. Fireşte că un asemenea gest atrage responsabilităţi multiple, atât juridice, financiare, cât şi penale, atât la nivelul statului iranian cât şi a celor direct vinovaţi. Apoi, în al doilea rând, actul trădează - prin momentul în care a fost cunoscută lovirea cu rachetă şi prin minciunile ulterioare doborârii avionului - lipsa de responsabilitate a regimului faţă de propriile fapte şi pasarea răspunderii către terţi, externi sau interni la nivele inferoare, respectiv lipsa de credibilitate în acţiunile, declaraţiile şi ancheta regimului.

În al treilea rând, oricât ar reprezenta un curaj pentru un asemenea regim recunoaşterea acţiunii, într-un final, calitatea regimului este firesc pusă sub semnul întrebării şi expusă nudă în faţa cetăţenilor iranieni. Şi aici, preşedintele moderat Rouhani, care a fost marele absent în toată perioada de emoţie, inflamare şi insulte ale regimului din Teheran la adresa Statelor Unite, a fost cel căruia i-a revenit sarcina să-şi asume responsabilitatea şi să recunoască accidentul, în timp ce radicalii conservatori pornind cu Liderul Suprem şi şef al statului, Ayatollahul Khamenei, şi liderul Gardienilor Revoluţiei Islamice, cei mai vocali şi mai agresivi în perioada de doliu, nu au apărut deloc.

Cum spuneam, şi după recunoaşterea faptelor, minciunile, omisiunile şi ascunderea faptelor a continuat. Dacă e să luăm comunicatul care anunţă doborârea avionului, avem următoarele probleme:

  • se afirmă că autorităţile iraniene abia au aflat de responsabilitatea proprie– deşi s-a dovedit ulterior că fuseseră înştiinţaţi din ziua doborârii avionului că fusese un tir propriu cu rachete;
  • se susţine că accidentul era legat de tirul împotriva ţintelor americane şi eventuala reacţie a acestora – deşi în cele 4 ore scurse dintre tir şi doborârea avionului, decolaseră de pe aeroportul Teheran alte 8 curse;
  • comunicatul susţine că avionul intrase într-o zonă de protecţie a unei unităţi speciale a Gradienilor Revoluţiei Islamice, deşi acelaşi coridor de zbor îl avusese măcar o aeronavă turcească, înaintea zborului aeronavei ucrainene;
  • apoi zborurile pe aeroportul Teheran nu au fost oprite după accident, doar două curse Turkish au fost întârziate, în rest au decolat 8 curse în toate direcţiile, inclusiv Turcia, pe acelaşi culoar de zbor, până la sosirea autorităţilor la locul prăbuşirii pentru a cerceta accidentul.

Ancheta reală, internaţională, serioasă, trebuie să-şi pună şi să răspundă la marile întrebări: Ce ascunde acest comportament? Câţi călători erau cu adevărat la bord – s-au vehiculat două variante la început, 180 apoi 176? Erau călători clandestini urcaţi la bord? De ce nu s-a tras asupra primelor 8 curse ce au zburat după atacuri şi s-a tras exact asupra acestei curse, pe care circulau cetăţeni canadieni spre America de Nord? Cine era la bord şi ar fi putut reprezenta o ţintă a regimului, care nu trebuia să ajungă în lumea liberă? A fost cu adevărat un tir accidental sau a fost unul ţintit, cu intenţie?

Aici ipotezele sunt multiple şi, fără a cădea în teoria conspiraţiei, merită investigate. Având în vedere ancheta declanşată de serviciile speciale iraniene la adresa reţelei care a sprijinit SUA în a-l elimina pe Soleimani, atât la Damasc, de unde generalul a plecat fără a apărea pe foile de zbor, cât şi la Bagdad, unde a aterizat şi a urcat în maşinile blindate, nu cumva ancheta a continuat şi la Teheran? Cine din capitala iraniană a făcut parte din operaţiunea originară şi trebuia eliminat? Sau poate erau extraşi cetăţeni iranieni cu alte misiuni la Teheran, care urmau să ajungă în Occident cu date şi, dacă au trecut de controale şi au urcat la bord, trebuiau opriţi deasupra teritoriului iranian, cu preţul vieţii atâtor nevinovaţi?

Iată întrebări şi ipoteze multiple obligatorii de explorat şi, eventual, eliminat, pentru investigaţia corectă a doborârii avionului ucrainean.

Găuri în fuselajul avionului prăbuşit FOTO AFP 

Imagine indisponibilă

Greaua povară a responsabilităţilor. Postura Rusiei

Evident, avem de a face şi cu un set de responsabilităţi directe şi extinse. Pentru că doborârea avionului, în condiţii tragice de aceată factură, reclamă o anchetă extinsă şi identificarea tuturor categoriilor de vinovăţii. Iar ele nu se rezumă la militarul care a apăsat pe butonul care a lansat racheta(???), nici măcar împreună cu generalul care şi-a asumat responsabilitatea, în calitate de conducător al acestor unităţi – de altfel asumări complet neuzuale, dacă nu acopereau responsabilităţi mai profunde şi mai grave şi acţiuni mai vinovate.

Principala responsabilitate revine lanţului de comandă care a făcut posibil tirul. Care merge de la cei care au ordonat la cei care au executat lovitura. Însă nu-i exonerează nici pe cei care au introdus atmosfera de emoţie maximă, frică şi presiune pentru apărarea regimului, care au determinat reacţia intempestivă, dacă e să credem varianta oficială. Şi procedurile pentru asemenea tiruri intră în zona de responsabilitate: dacă sunt corecte, sigure, dacă permit controlul deplin şi evită erorile şi emoţia individuală. Apoi transferul de armament, de care vorbeam mai sus, legalitatea şi pregătirea celor care urmau să-l utilizeze şi l-au utilizat este tot în atenţia anchetei. Aici responsabilitatea Rusiei intră în discuţie.

Până la acuzarea Statelor Unite pentru aventurism, aşa cum a făcut-o ministrul de Externe iranian Zarif, trebuie acuzaţi potentaţii regimului pentru toată psihoza de la zilele de doliu şi toată acţiunea politică, ideologică şi religioasă asupra oamenilor implicaţi în acţiunea militară şi în aceste tiruri. Liderul Suprem Religios iranian e şeful direct al Gardienilor Revoluţiei Islamice, care sunt forţe paramilitare cu capabilităţi importante, inclusiv cele navale, aeriene şi de rachete, constituind o armată paralelă.

E de discutat dacă oameni care nu intră neapărat în şcolile militare clasice au discernământul, pregătirea, moralul şi încrederea de sine pentru a decide singuri, la nivel de secunde, viaţa şi moartea semenilor lor. Dacă nu cumva ideologizarea ultrareligioasă şi pregătirea conservatoare vetustă a mentalului acestor trupe, destinate în primul rând să apere regimul şi în al doilea rând ţara, nu are un rol în această pornire voluntară impulsivă de apăsare pe butonul rachetei. Încă o dată, dacă acceptăm varianta oficială a tirului accidental. Dacă altele sunt premizele, responsabilităţile sunt şi mai complexe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite