Relaţia ruso-turcă a intrat pe teren minat în Libia

Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan FOTO AFP

Libia a intrat într-o nouă fază după ce intervenţia turcă în Libia a dus la reechilibrarea raportului de forţe în războiul civil şi la eliberarea capitalei Tripoli şi a aeroportului de sub presiunea generalului rebel Khalifa Haftar.

Acesta controlează Estul şi Sudul ţării, într-o alianţă ce conţine mai multe state printre care Rusia, Franţa, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Egipt. De partea Guvernului Acordului Naţional (GNA) al lui Fayez al Serraj se află mai întâi ONU care a negociat la origine formarea acestui guvern recunoscut international, dar mai ales Turcia, a cărei intervenţie a schimbat raportul de putere şi de prezenţă pe teren al părţilor. Retragerea intempestivă a mercenarilor Wagner ai Rusiei şi mutarea unor avioane MIG 29 în Libia arată o schimbare de strategie, recunoaşterea victoriei Turciei pe teren şi împinge relaţia bilaterală ruso-turcă pe un teren minat.

Complexitatea relaţiilor ruso-turce

Relaţia ruso-turcă este una dintre cele mai complexe existente astăzi între două state vecine în Marea Neagră. Tentaţia simplificării duce la analize greşite şi la joaca în termenii alb-negru, aliaţi şi duşmani, care face nu rareori ca să plaseze Turcia în pragul excluderii din NATO sau aliniată pe deplin cu Rusia, în orice context. În fapt, relaţiile dintre Turcia şi Rusia sunt, în acelaşi timp, şi cu zone de cooperare, şi cu zone de competiţie şi cu altele de rivalitate şi chiar confruntare. Aceeaşi abordare complexă defineşte şi relaţiile Turciei cu SUA sau cu UE, deşi aparent par de-a dreptul confruntaţionale, odată ce Turcia a decis achiziţionarea a două baterii S400 din Rusia contrar solicitărilor NATO şi ale SUA, şi a respins cooperarea în domenii diverse cu Uniunea Europeană.

Turcia nu este un partener obişnuit, nici un partener uşor. Are propria personalitate şi conducerea asigurată de către Recep Tayyip Erdogan face ca abordările să fie severe şi conservatoare. Nu rareori Turcia este, deci, un actor dificil, şi cum alinierea sa cu Occidentul nu este perfectă, sau nu se compară cu alte etape istorice, modificările sale de comportament par radicale, în orice caz sunt mai greu acceptabile. Totuşi complexitatea şi nuanţele sunt definitorii la această oră în relaţiile internaţionale şi e nevoie şi de instrumentarul de analiză potrivit, şi de cunoaşterea calificată spre a putea face judecăţi de valoare care să merite acest nume.

În privinţa situaţiei actuale, Rusia şi Turcia au un set de înţelegeri în Siria care sunt respectate în mai mică sau mai mare măsură. Situaţia din Idlib este supusă periodic unor noi acţiuni reprobabile ce accentuează divergenţele precum recentele bombardamente ruseşti în Idlib – pentru prima oară în trei luni – şi mai ales incendierea recoltelor localnicilor pentru a determina fuga şi refugierea lor în faţa conglomeratului pro-Assad format din trupele guvernamentale cu coloana vertebrală iraniană, trupele ruse cu intervenţii preponderent aeriene şi prezenţa pe teren prin poliţie militară şi companii militare private, şi trupele pro-iraniene şi miliţiile şiite. Pe de altă parte, prezenţa turcă în regiunea Idlib este susţinută de către SUA, aceeaşi care, la est de râul Eufrat continuă să fie prezentă şi să susţină Forţele Democratice Siriene, majoritar kurde.

În Libia, situaţia este şi mai critică, şi aici Turcia şi Rusia susţinând părţi opuse. Însă în acest caz, Turcia a fost mult mai vocală şi a reproşat susţinerea trupelor generalului rebel de către Rusia (şi Franţa) şi prezenţa mercenarilor ruşi din trupele Wagner pe teren, sprijinind trupele rebele care asediau Tripoli. Intervenţia Turciei a dus la eliberarea regiunii, în timp ce generalul rebel Khalifa Haftar, cel care respinsese negocierile de pace de la Moscova şi Berlin, caută astăzi o încetare a focului şi un acord. Trupele guvernamentale libiene mai au de eliberat Sirte, Bani Waled, semiluna petrolieră şi Jufra. Dar trupele ruse au fost nevoite să se retragă, în locul lor venind o escadrilă de avioane Mig 29.

Afacerea S400 şi ambiguitatea constructivă deplină a Turciei

Cel mai important punct de contencios în relaţiile turco-americane şi Turcia – NATO îl reprezintă nu susţinerea trupelor kurde din Siria pentru combaterea Daesh autointitulată Stat Islamic, cât achiziţia de către Turcia a două baterii S400. Contracul semnat în 2017 a fost încheiat în iulie 2019, un acord de 2,5 miliarde de dolari credit furnizor acordat de Rusia Turciei şi livrarea unui regiment de baterii S-400, 120 de rachete şi promisiunea achiziţiei unui nou regiment. Interesant este că nici în acest moment Turcia nu a operaţionalizat achiziţia, preferând extrema ambiguitate constructivă a ne-operaţionalizării achiziţiei sale cu riscul de a ţine în păstrare cele 2,5 miliarde de dolari care se adaugă, în acelaşi timp, celuilalt acord blocat, cel pentru livrarea de F35 pentru care Turcia a plătit deja 1,4 miliarde de dolari.

De fapt, nemulţumirea generală anunţată de către SUA şi NATO şi perspectivele retragerii complete, eventuale, a armamentelor din Turcia sunt cele care blochează paşii forţaţi ai Turciei înainte. Ankara caută o soluţie de mijloc, negociată, pentru a nu pierde relaţia cu NATO şi SUA care este crucială securităţii sale. Nu-i vorba, şi Alianţa, şi Statele Unite sunt la fel de limitate în acţiunile mai voluntare odată ce Turcia asigură o componentă importantă strategică pentru Alianţă, în zona sa de sud-est, şi găzduieşte capabilităţi strategice de prim plan, cu precădere la baza Incirlic, dar şi radarul pentru scutul anti-rachetă de la Deveselu. În plus, eventuala ieşire din NATO sau expulzarea Turciei ar impinge-o direct în braţele Rusiei, iar o aliniere directă a celor două state cu cele mai relevante armate din regiunea Mării Negre nu este de dorit nici la Bruxelles, nici la Washington.

Această interdependenţă strategică de lungă durată limitează acţiunile extrem de corozive sau tranşante ale ambelor părţi. Mai mult, relaţia personală Erdogan-Trump pare să se fi reparat într-o anumită măsură, iar condiţionările reciproce fac ca să ne aflăm în acest caz mai degrabă într-o situaţie de pat decât într-una de confruntare, ruptură sau realiniere a Turciei. În plus, şi Preşedintele Erdogan e conştient de avantajele Alianţei şi de aceea joacă cât se poate de subtil, elaborat şi sofisticat, menţinând numeroase bile în aer în acelaşi timp, până la o convenire a ieşirii din dilemă.

De altfel, variantele par să se decanteze deja. Turcia nu va porni şi acţiona S-400 până nu va încheia acordul cu SUA şi NATO. Deja a pus pe masă perspectiva renunţării la al doilea regiment şi achiziţionarea, în schimb, a unor baterii Patriot echivalente. În plus, controlul total pe regimentul său, absenţa consultanţei, mentenanţei şi prezenţei ruse şi, mai ales, menţinerea transferului tehnologic şi capacităţilor de producţie a unor rachete proprii pe baza S-400 sunt compensaţii suficiente. În aceeaşi linie, Rusia ar urma să nu aibă acces la nici un element din programul F-35 pe care şi-l dorea. Din contra, Turcia speră ca noile garanţii să-i permit să reţină şi capacitatea de producţie proprie de rachete şi să revină totodată, în programul F-35.

Ca să complice contextul, Rusia a propus deja avioane Suhoi Su-24 în schimbul F-35. Dar această ofertă măreşte instrumentele de negociere ale Turciei. Îi dă alternative de ultimă opţiune, dar mai ales permite o poziţie mai bine consolidată de negociere cu SUA. Fireşte, Su-24 nu sunt F-35: diferenţa tehnologică rămâne majoră. În plus, Turcia susţine că achiziţia de S400 şi punerea acestora în funcţiune se va face într-un sistem complet separat de sistemul integrat NATO, vor fi destinate avioanelor din seria Lokhead Martin dacă va fi vreodată nevoie să fie doborâte – e invocată situaţia din 15 iulie 2016, în timpul puciului, când aeronava prezidenţială urma să fie doborâtă de două asemenea aparate, de unde nevoia a două baterii independente, capabile să doboare avioanele americane achiziţionate de ea însăşi în condiţii limită, o baterie lângă Ankara şi una lângă Istanbul. Mai mult, Turcia susţine că achiziţia ajută la evitarea confruntărilor şi războiului său cu Rusia, dacă tensiunile vor urca la o asemenea scară vreodată.

FOTO EPA-EFE

Înfrângerea rusă: reorientarea strategiei în Siria

Exită speculaţii diverse asupra modalităţii de reacţie a Rusiei în Libia. Cea mai persistentă vorbeşte despre retragerea trupelor companiei militare private Wagner din lupte pentru a nu fi parte a înfrângerii lui Khalifa Haftar. Acţiunea de reaşezare e concomitentă cu depărtarea completă a SUA de general şi de denunţarea consecutivă de către Washington a amplasării avioanelor ruse în Libia. Şi pe acest aliniament, lucrurile sunt la fel de complexe, Rusia migrând, după vizita de săptămâna trecută la Moscova a ministrului libian de Externe, Mohammed Siala, şi mutându-şi sprijinului rus de la Haftar la Aguila Saleh, preşedintele Camerei Reprezentanţilor, Parlamentul de la Tobruk al Libiei, o altă componentă a războiului civil din Libia cu mai multă legitimitate, dar fără capacităţi militare.

De fapt, Rusia a evitat să încheie războiul de pe poziţii de stat înfrânt, a vrut să-şi securizeze un loc la masa de negociere pentru pacea din Libia, prin prezenţa avioanelor sale şi să-şi construiască o bază militară. Prezenţa aceasta i-ar garanta, parţial, un loc şi apărarea intereselor sale în viitor, care se traduce în petrol şi pârghii de influenţă. Totuşi postura sa în relaţiile cu guvernul legitim libian şi cu Serraj nu este deloc avantajoasă azi. Şi o retragere rămâne o retragere chiar şi faţă de propriul său public. Mai ales că vine pe fondul unor probleme financiare şi bugetare importante.

Rusia şi Turcia sunt interesate de petrol, însă Turcia are mult mai multe mize în Libia. Mai întâi, acordurile din 2019 presupun intervenţia militară turcă în sprijinul guvernului de la Tripoli, recunoscut internaţional de către ONU, dar şi salvgardarea proiectelor de infrastructură abandonate de constructorii turci intempestiv, la momentul ofensivei lui Haftar, în valoare de 19 miliarde de dolari. Turcia preia acum acordul strategic de reconstrucţie, prezenţa militară, reforma sectorului de securitate şi o poziţie dominantă în Libia, cu relevanţă politică. Turcia susţine partidul libian Justiţie şi Construcţie, calchiat după partidul lui Erdogan AKP şi reprezentând tot o abordare de tip Frăţia Musulmană. (Acesta e şi motivul susţinerii lui Haftar de către Egipt, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite).

În plus, interesele Turciei vizează recunoaşterea reciprocă şi cererea de juxtapunere a zonelor economice exclusive ale Turciei şi Libiei, fapt ce-i dă acces Ankarei la blocarea conductei East Med şi la pârghii de negociere şi implicare a sa obligatorie în acest proiect care e menit să valorifice gazul din Estul Mediteranei şi drumul său via Cipru către Italia, un proiect Egipt-Israel-Cipru-Grecia-Italia care nu ţine cont de solicitările comunităţii turce din Cipru şi de revendicările turce. Or pentru a obţine forţarea implicării sale, acordul cu Serraj e obligatoriu.

Aici se desprind şi alte două teme de divergenţă ruso-turce: susţinerea Frăţiei Musulmane de către Turcia lui Erdogan versus respingerea acestei opţiuni îmbrăţişate la origine de către rebelii ceceni în Rusia. A doua este eventuala scindare a Libiei între Est şi Vest, perspectivă care ar lăsa acordul de delimitare maritimă fără obiect, motiv pentru care Turcia a forţat puternic eliminarea Rusiei din peisaj şi subminarea susţinerii lui Haftar. Oricum retragerea era obligatorie în situaţia financiară actuală a Rusiei, după criza şi războiul petrolului şi în actuala criză a pandemiei de coronavirus care face ravagii în Rusia şi subminează încrederea în Vladimir Putin.