Revenirea la Politica de Mare Putere şi exigenţele reaşezării lumii: SUA contra Rusiei şi Chinei

Statele Unite au depăşit nivelul reaşezării globale şi au concluzionat noile reguli ale lumii în care trăim, definite ca politică de rivalitate între marile puteri în care restul lumii trebuie să se alinieze şi să aleagă dacă alianţele şi valorile comune sunt suficiente, pentru a nu mai ieşi din reguli.

SUA reduc fundamental toleranţa faţă de acţiuni autonome şi independente, solicitând alinierea mai strictă a Occidentului în linia poziţiilor geopolitice conturate.

Aceasta e formula pe care a prezentat-o Wess Mitchell, Assistant Secretary, Bureau of European and Eurasian Affairs, la un eveniment al Atlantic Council, determinat de perspectiva celebrării anul viitor a 30 de ani de la căderea comunismului. Mitchell a avut cea mai elocventă, clară şi coezivă naraţiune despre reaşezările globale, dar şi cea mai deschisă şi cinstită în raport cu aşteptările celorlalte state ce reprezintă Occidentul.

Noua competiţie globală în trei: SUA se pregătesc intern şi pregătesc lumea pentru bătălia ce vine

Wess Mitchell (foto dreapta - EPA-EFE) a prezentat pe larg noua competiţie a lumii care vine. E vorba despre influenţă şi dominaţie, în mai mică măsură despre ocupaţie şi anexare teritorială. Revenirea la politica de putere, a Marilor Puteri, este un fapt consemnat deja în Strategia Naţională de Securitate a SUA care marcheză şi care sunt duşmanii, rivalii, competitorii: Rusia şi China. Cu fiecare dimensiune proprie, în parte.

Mitchell susţine nevoia ca SUA şi Occidentul, deopotrivă, să se pregătească de această confruntare sistematic, de unde responsabilitatea centrală a Politicii Externe americane. Şi dimensiunile pregătirii sunt cele interne, care se concretizează în reconstruirea fundaţiilor puterii economice americane pe termen lung – întărirea bazei manufacturiere şi a industriei de apărare, reinvestirea în Apărarea naţională, recapitalizarea arsenalului nuclear American şi abordarea găurilor din lanţurile de producţie în industria de apărare. În ceea ce priveşte relaţiile externe, obiectivul este reechilibrarea responsabilităţilor şi costurilor cu aliaţii şi recalibrarea instituţiilor internaţionale care nu se mai potrivesc noii realităţi strategice.

Mitchell anunţă mai ales faptul că această competiţie a marilor puteri s-a accentuat cu precădere în Europa Centrală şi de Est, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, de-a lungul peninsulei balcanice şi până-n Caucaz, acolo unde rivalii Americii îşi extend influenţa politică, militară şi comercială. Rusia utilizează factorii militari în regiune, după invaziile în Georgia şi Ucraina, iar în Europa Centrală utilizează tactici manipulative energetice, corupţia, propaganda pentru a slăbi Occidentul din interior şi pentru a submina legăturile cu Statele Unite.

Occidentul a intrat în complezenţă şi a acceptat că Rusia e slabă, iar China e departe, în curs de dezvoltare, şi a pierdut reflexele de autoapărare chiar pe tărâm european.

Cât despre China, aceasta a devenit un actor major în Europa Centrală şi de Est. Beijingul acumulează infrastructură pe bază de datorii ale statelor împrumutate fără reguli şi fără limite, în timp ce diplomaţia dublează constrângerea pentru a obţine concesii de la statele mai mici. E un comportament internaţional constant al Chinei, realizat prin practici comerciale incorecte precum furtul de IP-uri, spionaj economic, dumping. În plus, nivelul investiţiilor în Europa a crescut de la 1 mld în 2008 la 42 mld investiţii directe şi 318 mld dolari investiţie totală în 2017, care se traduce în preluarea controlului a peste 360 companii europene şi a o zecime din porturile comerciale de jur împrejurul Europei.

Un Occident rătăcit în complezenţă, care şi-a pierdut reflexele şi nu-şi recunoaşte inamicii

Wess Mitchell oferă şi motivele pentru care o asemenea agresivitate a fost posibilă: pentru că Occidentul însuşi nu a luat în serios competiţia din Europa Centrală şi de Vest. Pe gândirea clasică a lui Fukuyama privind sfârşitul istoriei, Occidentul a intrat în complezenţă şi a acceptat că Rusia e slabă, iar China e departe, în curs de dezvoltare, şi a pierdut reflexele de autoapărare chiar pe tărâm european.

Fireşte că omul administraţiei Trump a revenit la subaprecierea importanţei naţiunii, statului naţional şi suveranităţii naţionale, sursele cheie, alături de dreptul natural, de unde derivă legitimitatea politică. De asemenea, instituţiile internaţionale au fost văzute prea mult ca scopuri în sine şi nu ca instrumente care trebuie să aducă securitate şi relevanţă vieţilor cetăţenilor pe care îi servesc respectiv statelor naţionale care le compun. În plus, schimbările situaţiei strategice pentru care au fost create aceste instituţii după al Doilea Război Mondial s-au schimbat dramatic.

Occidentul este azi ameninţat şi creşte influenţa rivalilor săi, susţine Mitchell. Iar pentru a putea contracara o asemenea situaţie, responsabilitatea începe la frontierele Europei, deoarece ameninţările la adresa Ucrainei şi Georgiei sunt directe şi existenţiale, de la ameninţări militare la adresa integrităţii teritoriale şi suveranităţii naţionale dar şi atacuri şi subminarea instituţiilor democratice pe care se chinuiesc să le construiască aceste state. Dar ameninţarea se extinde şi în Europa Centrală, acolo unde ameninţarea ţine de gradul de penetrare politic şi economic care duce la degradarea în timp a independenţei naţionale şi duce la scindarea NATO.

Vladimir Putin, Donald Trump şi Xi Jinping FOTO Guliver-GettyImages şi EPA-EFE

Patru principii ale securităţii naţionale a SUA pentru a-şi înfrânge duşmanii

Statele Unite îşi asumă, prin Strategia Naţională de Securitate, să intre în competiţia pentru „influenţă pozitivă“ peste hotare. Statele Unite se bazează pe modelul democratic şi pe cel al libertăţii care rămâne atractiv pentru multiple naţiuni şi cetăţenii lor. Totuşi nu toate statele apreciază America şi trebuie ca SUA să prevină dominaţia acestor state de către competitorii săi.

De aceea, SUA doresc să utilizeze diplomaţia mai agresiv pentru a-şi promova interesele naţionale, şi asta se referă nu numai la statele aliate, cu care gândesc la fel, ci şi prin angajarea statelor cu care sunt diferende serioase, care pot fi exploatate de către rivali pentru a-şi creşte propria influenţă. Iar aici intervine şi nevoia angajamentului comercial al SUA, odată ce diplomaţia Chinei şi a Rusiei sunt indisolubil legate de promovarea intereselor economice, cu susţinerea statului în cumpărarea de infrastructură(cazul Chinei). De aceea şi SUA trebuie să promoveze componentele economice şi comerciale legate de viitorul puterii naţiunii americane şi a promovării intereselor sale externe. Investiţiile directe şi diplomaţia publică în Europa Centrală sunt cruciale aici. Inclusiv celebrarea anul viitor a 30 de ani de la căderea comunismului.

China şi Rusia nu-şi doresc parteneri cu adevărat independenţi, în nici un caz aliaţi, ci doar dependenţă.

În al doilea rând, statele occidentale nu pot să continue să-şi adâncească dependenţa energetică de Rusia, acelaşi actor de care le apără SUA astăzi. Nici nu se pot îmbăgăţi susţinând Iranul, care construieşte rachete balistice care ameninţă Europa. Şi pentru cei din Europa de Est nu e acceptabil să susţină proiecte precum Turkstream II şi să aibă afaceri cu energie nucleară cu Rusia, făcând regiunea mai vulnerabilă în faţa aceleeaşi Rusii agresive şi insinuante, de care NATO îi apără pe toţi. Iar aici Wess Mitchell introduce referinţa cheie: Multe state din Europa Centrală operează reţele de corupţie şi intreprinderi de stat care alterează sistemul şi competiţia îmn favoarea Chinei şi a Rusiei, afectând investiţiile companiilor americane, care sunt, astfel, dezavantajate. De aceea sprijinul va fi prioritizat pentru parteneri şi prieteni.

După ce a trasat liniile roşii ale Americii în raport cu aliaţii şi partenerii săi, Wess Mitchell a făcut referire directă la al treilea principiu al politicii externe americane, respectarea independenţei şi a suveranităţii naţionale a aliaţilor, dreptul fiecărui stat de a urma obiceiurile, credinţele şi tradiţia sa. Cât despre instituţiile internaţionale, ele trebuie să revină la statutul unei autorităţi şi legitimităţi derivate din statul naţional, acolo unde rezidă responsabilitatea şi răspunderea democratică în faţa alegătorilor.

Rusia şi China nu sunt susţinători ai independenţei naţionale, din contra, operează de pe poziţii autoritare pe baze geopolitice, contrare libertăţii naţiunilor. Partenerii din Europa Centrală nu trebuie să se iluzioneze că aceste mari puteri le sunt prieteni, din contra. Iar Occidentul trebuie să reia tradiţia apărării statului naţiune şi să se asigure că instituţiile internaţionale reflectă voinţa naţiunilor, în caz contrar acele instituţii ce nu respectă acest deziderat îşi vor pierde influenţa şi relevanţa.

În fine, Statele Unite cere statelor să-şi respecte vecinii, cu referire directă la agresiunea teritorială a Rusiei în Ucraina şi Georgia, dar şi a Chinei în Asia de Sud Est, pe teritorii disputate cu toţi vecinii săi, pe care-i domină, aşa cum domină prin acţiunile sale prădătoare, pe linia datoriilor excesive în Europa Centrală şi de Est. China şi Rusia nu-şi doresc parteneri cu adevărat independenţi, în nici un caz aliaţi, ci doar dependenţă. Spre deosebire de SUA care are nevoie de aliaţi puternici, încrezători în propriile puteri, doritori şi capabili să-şi asume partea lor de responsabilitate pentru apărarea Occidentului.