România, prinsă în mlaştina noii dileme de securitate din Afganistan

În măsura în care ne luăm în serios sensul profund al angajamentului nostru de aproape 20 de ani din Afganistan, ar trebui să ne doară afrontul adresat Administraţiei Trump de conducerea politică afgană.

Căci afront a fost - şi încă la ce dimensiune şi pe ce ton – faptul că, imediat după semnarea celor două acorduri zise de pace – preşedintele afgan a ieşit să torpileze rapid întreaga construcţie şi să forţeze stoparea jocului şi revenirea la situaţia anterioară de conflict, singura în care care guvernul său este apărat în continuare de forţele externe, cu banii aferenţi în direcţia Kabul, necondiţionat şi fără întrebări. A fost extrem de simplu: a fost doar nevoie, aşa cum relatam la momentul respectiv, să iasă într-o conferinţă de presă şi să spună că guvernul afgan nu a fost niciodată de acord cu un eventual schimb de prizonieri, că americanii n-aveau niciun drept să presupună că aşa ceva ar fi fost posibil deoarece nu au niciun fel de competenţă în acest sens , fiind doar simpli „facilitatori“ diplomatici.

Problema e foarte serioasă deoarece exact pe această precondiţie a schimbului de prizonieri se baza textul acordului semnat la Doha între Mike Pompeo şi delegaţia afgană, doar pe acestă bază putea începe construcţia de pace pe 10 martie, pusă tocmai sub semnul aplicării acestei măsuri pentru clădirea încrederii reciproce, cu 5.000 de prizonieri talibani eliberaţi de cei de la Kabul şi 1.000 din partea afgană. Anularea precondiţiei înseamnă, practic, nu numai anulea acordului între SUA şi talibani, dar face să fie neavenit şi al doilea text (semnat de Mike Esper, Secretarul de stat american pentru apărare),  adică înţelegerea dintre Administraţia Trump şi guvernul de la Kabul, acolo unde se reiau toate promisiunile din primul document, cu excepţian schimbului de prizonieri, paragraf în termeni de deziderat formulat absolut vag şi fără angajamente precise.

În consecinţă, talibanii au revenit în joc zicând că aşa ceva nu este admisibil şi că reiau acţiunile ofensive, cu un prim atac organizat ieri, o motocicletă capcană explodând în zona unde avea loc un meci de fotbal şi provocând 3 morţi şi cel puţin 11 răniţi. Transmiţând şi un mesaj în care anunţă reluarea atacurilor împotriva forţelor de securitate afgane. „Perioada de reducere a nivelului de violenţe a luat sfârşit şi nivelul nostru de operaţiuni va reveni la normal. Conform acordului americano-taliban, mujahedinii noştri nu vor ataca forţele străine, dar vor continua operaţiunile împotriva forţelor guvernului de la Kabul“ – aşa a spus Zabihullah Mujahid, purtătorul de cuvâmt al talibanilor.

În acest moment începe ceva care nu are precedent în istoria războaielor. Pe de o parte, avem acest acord cum nu se poate mai oficial între americani şi talibani, acord asumat pe deplin de cele două părţi şi care, chiar în opinia preşedintelui Trump, a devenit efectiv din momentul semnării. De atunci începe să curgă perioada de 135 de zile în care americanii trebuie să se retragă complet din 5 baze şi să reducă numărul soldaţilor la 8.600 (reducerea fiind proporţională şi la nivelul forţelor aliate şi ale Coaliţiei), dar şi perioada de 14 luni înainte de momentul retragii tuturor forţelor străine din Afganistan. Aşa scrie şi în al doilea acord, cel semnat la Kabul. Dar astea nu sunt decât vorbe din moment ce precondiţia demarării pocesului nu este acceptată de preşedintele Afganistanului.

Aici este dilema fără precedent: ce au de făcut din acest moment americanii? Sunt legaţi oficial de termenii generali şi cadrul aferent dat de cele două texte (semnate la Doha şi Kabul) şi se vor comporta ca atare, chiar în condiţiile în care guvernul la Kabul spune că, nefiind parte a acordului de la Doha, nu are de ce să-l îndeplinească? Asta pune a doua problemă în consecinţă logică: noi (alături de celelalte trupe aliate şi ale Coaliţei) suntem legaţi de acordurile americane, le-am delegat americanilor dreptul de a negocia şi a semna în numele nostru, suntem deci parte integrantă a oricărui proces ulterior? Există oare vreun document prin care NATO să fi autorizat partea americană să fie unic decident asupra programului de retragere a trupelor?  Cine a negociat pe această temă în numele României şi ce calendar a fost acceptat?

Deocamdată, avem doar declaraţia talibanilor că nu vor ataca trupele aliate. Excelentă veste care, teoretic, ar asigura tuturor trupelor străine răgazul necesar de a-şi pregătirea retragerea. Dar asta, cel puţin acum, nu este decât o opţiune strict teoretică dacă guvernul afgan, cel oficial şi cu care suntem legaţi de cele două fire, acordurile americane şi cele implicate de calitatea noastră de membri NATO şi participanţi la operaţiunea Resolute Support a NATO. Dacă forţele acestui guvern se vor afla din nou sub atac, dacă bazele comune ale forţelor de securitate afgane şi forţelor coaliţiei, convoaiele lor mixte sau patrulele le vor fi atacate de talibani, care va fi ordinul de misiune pentru cei 800 de militari români aflaţi acum în Afganistan?

Din punctul de vedere al logicii militare, apare întrebarea extrem de neplăcută legată de forţa reală de impunere pe care americanii şi NATO o mai păstrează în zonă din moment ce preşedintele afgan îşi poate permite să iasă complet din logica procesului de pace iniţiat de principalul sponsor al securităţii Afganistanului. Nu preşedintele afgan, ci americanii trebuie să răspundă la această întrebare care, dincolo de conotaţiile sale militare şi economice, dincolo de tragedia umană, se referă la justificarea continuării angajamentului în Afganistan. Pentru asta au murit aproape 2.400 de soldaţi americani şi au fost răniţi peste 20.000 în cei aproape 20 de ani de conflict, ca să audă ţâfna Excelenţei Sale preşedintele Afganistanului au cheltuit americanii aprope un trilion de dolari de din 2001 încoace?

În fine, noi cum ne poziţionăm faţă de această dilemă după ce începusem prin a saluta cu entuziasm acordul SUA cu talibanii (nepomenind nimic de al doilea document): „România speră că acestea vor contribui la întărirea încrederii între toate părţile implicate în conflict şi la consolidarea premiselor favorabile pentru următoarele etape ale procesului de negociere, în special lansarea negocierilor intra-afgane în sensul obţinerii unei soluţii consensuale. România va continua să susţină demersurile de asigurare a păcii şi securităţii în Afganistan, în coordonare deplină cu aliaţii săi, în cadrul NATO» (Comunicat MAE).

Adică, mai precis, ce facem dacă nu vor fi negocieri de pace intra-afgana deoarece talibanii nu vor să se mai ducă şi cei de la Kabul nu vor să cedeze la ceea ce consideră amestec american în treburile interne şi încălcarea suveranităţii naţionale care ar fi permis guvernului de acolo să folosească moneda de schimb a prizonierilor pentru a-şi negocia supravieţuirea după plecarea americanilor şi aliaţilor lor? Avem vreun politician, avem pe cineva dintre miniştrii care iarăşi sunt audiaţi în Parlament, să vină să spună care sunt planurile Roamâniei de ieşire din ceea ce continuă să se anunţe drept o mlaştină de securitate în Afganistan, din ce în ce mai adâncă, un vortex care înghite la nesfărşit resurse umane şi materiale?

Poate că nu ne întreabă nimeni. Foarte probabil. Dar nici măcar noi nu întrebăm pe noi? Chiar nu merită românii niciun fel de răspuns concret?