Să nu aşteptăm sfârşitul lumii

Semne mixte anul are. Odată confirmat de electori, Biden a câştigat. Democraţia şi presa, însă, au pierdut. Şi nu doar peste ocean. Ceea ce nu e un motiv să ne culcăm pe şinele de tren, să aşteptăm sfârşitul lumii.

Vestea bună e că vaccinările în masă au început de mai bine de o săptămână în Marea Britanie şi continuă şi în SUA. Ştirea proastă: că democraţia şi presa apuseană sunt sub mare presiune unde nu sunt angrenate într-un galopant declin, iar europenii mai au de aşteptat vaccinul. 

Vaccin şi birocraţie

În ciuda ecrasantei superiorităţi manifestate faţă de ”înapoiaţii” britanici, care, prea puţini democraţi, prea patrioţi şi prea capitalişti au îndrăznit să prefere Brexitul unei UE în degringoladă, vorbitorii englezei se văd puşi rapid la adăpost de pandemie. 

În răstimp, eurocraţii s-au manifestat săptămâni în şir ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Neimpresionată de cortegiul de cataclismice consecinţe ale pandemiei şi lockdownurilor, Agenţia Europeană pentru Medicamente n-a vrut până mai ieri să lase nici un pic de la ea. 

Doar după ample intervenţii ale politicienilor, alertaţi de impresia execrabilă creată alegătorilor de birocraţie şi de întârzierea aprobării vaccinului, s-a auzit că Agenţia ar urma să facă efortul ”supraomenesc” de a-şi devansa cu o săptămână intenţia de a da, într-un târziu, lumină verde injecţiilor salvatoare. Cât despre vaccinul germano-american Biontech-Pfizer, iată că e administrat, culmea, încă din 2020. Aşa prezisese preşedintele american Donald Trump, spre oroarea Giganţilor Tehnologici şi a presei mainstream. În opinia cărora, un atare debut rapid al vaccinărilor ar fi fost un ”miracol”.  

I se aplicaseră lui Trump, prin urmare, instantaneu, seturi  întregi de ”flags”, de semnalări şi etichetări negative, ca şi de verificări zise ritos şi vitriolic ”fact-checks”, când de fapt nu stabileau fapte, ci se rezumau să discrediteze, în scop politic şi electoral, opinia unuia, în favoarea părerii celor care-l combăteau. 

Deconectări de realităţi 

Cu ajutorul pandemiei, a presei şi a alianţei ei cu un partid, cu susţinătorii lui externi şi cu marii actorii tehnologici din sfera reţelelor sociale, Joe Biden a câştigat o improbabilă victorie, în ciuda faptului că adversarul său republican a izbutit să-i facă de ruşine pe sociologi şi marile ziare şi televiziuni, obţinând multe milioane de voturi în plus, faţă de precedentele alegeri. Sondajele şi presa dăduseră drept cert un covârşitor triumf democrat. 

Nu trebuie uitat nici faptul că scrutinul s-a derulat într-un mod prea puţin acceptabil pentru autorităţi electorale ca, de pildă, cele germane. Care au exclus eventualitatea generalizării, în pandemie, a votului prin corespondenţă, dată fiind uşurinţa fraudării lui. Prezenţa la urne, în secţia de vot, ”ar trebui să rămână regula”, declarase în noiembrie, în ciuda coronei, şeful Comisiei Electorale germane, Thiel, invocând ”riscurile restante” ale unui vot derulat preponderent sau integral prin corespondenţă. Deloc de mirare că state americane mari, ca Texas, au cerut Curţii Supreme invalidarea unor alegeri desfăşurate după reguli noi, inspirate de pandemie, de natură să işte dubii cu privire la legalitatea lor şi la respectarea voinţei electoratului.  

Aşa cum era de aşteptat, Curtea Supremă a refuzat să invalideze rezultatele alegerilor prezidenţiale americane pe baza reclamaţiilor unor state, aflate, politic, în dezacord cu altele.  Dar suspiciunile, întărite de varii mari anomalii statistice şi de audituri, precum revizia derulată recent, la ordin judecătoresc, în câteva comitate din Michigan, în care experţii au clamat grave deficienţe ale aparaturii de vot Dominion, se vor perpetua.    

Biden învinge, dar jurnalismul pierde

Şi, deşi varii lideri conservatori, ca şeful majorităţii din Senat, Mitch McConnell,  au început, spre supărarea preşedintelui în exerciţiu, să accepte izbânda lui Biden, legitimitatea procesului electoral şi, implicit, a preşedintelui ales, va continua să fie masiv contestată. Aşa cum şi starea democraţiei şi a presei americane va continua să suscite ample îndoieli, intense dezbateri şi foarte aprinse critici. În marginea lor se vor intensifica mai mult decât oricând tendinţa răspândirii de conspiraţionisme şi impulsurile extremiste şi secesioniste.     

Lipsa imparţialităţii presei nu e, ce-i drept, o problemă nouă. Sau cea mai spinoasă. Mass-media americană e prin tradiţie polarizată şi părtinitoare. În ciuda ei, au fost aleşi preşedinţi conservatori, ca Ronald Reagan. Dar niciodată presa n-a fost, în conjuncţie cu reţelele sociale, mai puternică. Şi niciodată jurnaliştii n-au fost, simultan, mai puternic discreditaţi şi mai afectaţi de refuzul inedit al unei mari părţi a presei, în campania care a dus la victoria lui Joe Biden, de a aborda, transporta împreună cu giganţii tehnologici şi de a analiza obiectiv subiecte majore ale actualităţii, care i-ar fi putut isca neajunsuri electorale candidatului democrat. 

Tăceri suspecte au ignorat sau marginalizat chestiuni potenţial vitale, precum capacităţile cognitive ale preşedintelui ales, nefăcutele comerciale şi fiscale ale fiului său Hunter, ale serviciilor secrete americane, sau ale infiltrărilor Chinei comuniste, tematizate abia recent,intens, de presa britanică.  

Purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Kayleigh McEnany, critica recent presa pentru ignorarea scandalului spionării de către China comunistă a congresmanului democrat Eric Swalwell. Campania lui electorală fusese finanţată în 2014 cu ajutorul unor fonduri strânse la ordinul Beijingului. Swalwell a continuat totuşi să-l demonizeze pe preşedintele ca presupus ”agent rus”, deşi amplele investigaţii oficiale şi neoficiale pe această temă invalidaseră acuza cu pricina. Celei din urmă i se acordaseră, ani la rând, în pofida lipsei probelor, spaţii uluitor de generoase. În schimb, prezumtivele probele de nereguli sau deficienţe electorale, vehiculate exclusiv de site-uri alternative, marginale sau obscure, au rămas neabordate şi neanalizate. 

În chestiune, prin urmare, nu e dacă, fără un bias mediatic, alimentat şi de agresivitatea adesea nejustificată a preşedintelui în exerciţiu, Trump ar fi câştigat scrutinul. Căci nimic nu e mai puţin sigur; ci cum s-ar putea combate extremismul cu o presă discreditată? Şi cum s-ar reface credibilitatea democraţiei americane şi legitimitatea preşedintelui SUA, un factor cheie pentru capacitatea disuasivă a alianţei defensive occidentale, dacă a patra putere în statul american a intrat parţial în colaps, devenind, din sursă de informare, mişcare activistă şi militantă? 

Un pariu aproape imposibil de câştigat

Cum va putea, cu alte cuvinte, Joe Biden, să-şi ţină promisiunea reconcilierii naţionale, cu o presă ideologizată, care continuă să fie obsedată de predecesorul său şi să-i desconsidere susţinătorii, în condiţiile persistenţei unor naraţiuni divergente despre istoria SUA? În fond, 74 milioane de americani l-au votat pe Trump tocmai pentru că au respins naraţiunea prevalentă în mass-media, neconsiderându-l pe preşedintele în exerciţiu un clovn nebun şi un tiran rasist, ci un patriot, care a obţinut în ultimii ani succese economice şi politice cu totul remarcabile, de felul acordurilor de normalizare arabo-israeliene. 

Potrivit CNBC, după vot, doar o infimă parte de 3% a acestui grup uriaş de cetăţeni americani îl considerau pe Biden câştigătorul autentic al alegerilor. Două treimi din alegătorii republicanilor considerau, vai, la finele lui noiembrie, că Trump n-ar trebui ”să se recunoască vreodată învins”. Şi nu puţini se referă la sistematica delegitimare a preşedintelui în ultimii 4 ani, cu tot cu tentativa suspendării lui din funcţie, ca tot atâtea tentative de ”lovituri de stat”. 

Depăşirea acestei uriaşe polarizări va reclama din partea preşedintelui ales soluţii amintind, parcă, de rezolvarea imposibilă a cvadraturii cercului. Va presupune, ca noua administraţie să contrarieze masiv o parte din baza sa progresistă, să avanseze oferte credibile electoratului conservator şi să-şi clădească politicile pe succesele administraţiei precedente, în loc să le repudieze în bloc. Şi mai înseamnă şi refacerea compromisei baze deliberative a democraţiei. 

Or, pentru un asemenea salt peste propria umbră, noul preşedinte ar trebui să fie nu un ex-plagiator cu mari probleme de credibilitate, ci un lider puternic, bucurându-se de o reală autoritate. Biden n-o are. Iar de slăbiciunea lui, amplificată de provocările pandemiei şi de consecinţele ei economice, riscă să profite plenar duşmanii Americii şi ai democraţiei, care nu vor întârzia să-l provoace. 

Înseamnă toate acestea că trebuie capotat? Ori că democraţia n-ar funcţiona? Dimpotrivă. Înseamnă că, în loc să ne culcăm pe şinele de tren, aşteptând sfârşitul lumii, am face bine să impunem reconsolidarea fundamentelor democraţiei liberale şi ale controalelor mutuale ale puterilor statului de drept, fără să ignorăm datoria controlului controlorilor coruptibili sau ideologizaţi, din presă, ai primelor trei puteri. 

Petre M. Iancu