Să schimbăm ordinea globală!

Întrebarea anului 2020 nu se referă la posibilitatea ca acest Coronavirus să fi fost produs în laborator  sau nu, ci la un aspect care ar avea consecinţe majore pentru o perioadă lungă de timp: va fi schimbat topul marilor puteri în următorul deceniu?

Întrebarea este legitimă, deoarece experienţa de milenii ne învaţă că întotdeauna există întotdeauna pretendenţi pentru poziţii superioare în clasamentele geopolitice. De asemenea, istoria relevă că niciodată un lider regional, continental sau global nu abandonează poziţia fără o rezistenţă înverşunată, care are un preţ ridicat în victime, bani şi bunuri. De prea multe ori liderii unei mari puteri aflate în declin nu sunt înţelepţi, iar pierderea poziţiilor superioare este însoţită de pierderi majore în rândul propriilor cetăţeni, aceştia fiind afectaţi pe multiple planuri – moral, economic, politic etc.

Tot istoria ne învaţă că momentele de criză ale unui stat sunt folosite de către adversari pentru atingerea propriilor interese, iar dacă situaţiile dificile afectează dintr-o dată un continent sau întreaga planetă, atunci trebuie să ne aşteptăm ca fiecare entitate cu scop politic să folosească momentul pentru lovituri decisive. Din acest motiv, într-o criză globală expresia latină „bellum omnium contra omnes” pare a descrie cel mai bine realitatea, în raport de nivelul extraordinar de ridicat al conexiunilor între oameni, idei, afaceri, ţări şi continente.

În contextul pierderilor de locuri de muncă şi de opţiuni socio-economice provocate de acest virus îngrijorarea omului obişnuit relativ la problematica topului marilor puteri devine şi mai stringentă, pentru că loviturile geopolitice care se vor aplica în aceste momente de criză vor fi suportate mai întâi de către cetăţenii fără venituri ridicate.

Acestor lecţii istorice i se alătură şase evenimente importante: în acest an vor avea loc alegeri prezidenţiale în SUA şi un referendum pentru reconfigurare constituţională substanţială în Federaţia Rusă; în Israel s-a format un guvern de uniune naţională, dar cu un mandat dificil; în Germania în anul 2021 cel mai probabil va fi ales un nou cancelar, iar în anul 2022 vor avea loc alegerile prezidenţiale în Franţa şi va fi învestită o nouă componenţă a Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez. Acest ultim eveniment va avea loc toamna, când unele estimări privind criza Covid-19 spun că ar trebui să se aflăm la finalui ei, ceea ce sporeşte miza şi duritatea competiţiei pentru situarea în eşalonul de vârf al PCC.

Toate aceste şase momente politico-electorale vor fi foarte disputate, nu doar prin esenţa funcţiilor în sine şi forţa statelor respective, ci mai ales prin faptul că marile crize ruinează rapid reputaţii şi zdrobesc cariere, ceea ce face ca partidele şi statele să aibă probleme în căutarea unor noi lideri cu carismă şi eficacitate politico-administrativă.

Dintotdeauna statele nu au fost mulţumite de poziţia pe care o au, fie din motive geografice şi economice – spre exemplu, o parte din teritoriu este deşertic, sau resursele naturale nu sunt îndestulătoare – fie din motive de natură geopolitică.

Motivele de natură geopolitică se pot împărţi în două mari categorii, dintre care una este creatoare de necazuri la un nivel ridicat. Mai întâi, nemulţumirea geopolitică este dată de vecinii pe care un stat îi are, şi cu care trebuie să împărtăşească rivalităţi sau duşmănii de secole, fară ca vreunul dintre ele să poate să elimine complet un stat inamic sau mai multe. Acest tip de insatisfacţie este cel mai des întâlnit, fiecare continent învederând multiple cazuri în acest sens.

Dacă schimbarea poziţiilor în clasamentul geopolitic global se face permanent, dar cu viteză redusă, toţi ochii sunt poziţionaţi spre locul I, din motive uşor de înţeles.

Al doilea motiv de nemulţumire geopolitică este legată de ambiţia unor lideri politici de a crea imperii. Raţiunea pentru care un conducător îşi trimite soldaţii să moară poate avea rădăcini în diferite aspecte de natură psihologică – orgoliu / frustrări / ambiţie / lipsă de realism – sau pur practice, în raport de situarea geografică a viitorului nucleu al imperiului. Cele mai des întîlnite sunt exemplele imperiilor bazate pe considerente practice: Cinghiz/Ginghis Han începe cucerirea Chinei pentru a avea o zonă climaterică mai blândă pentru triburile mongole, favorabilă păşunatului; spaniolii supun America Latină pentru metale preţioase extrase; comunismul este proiectat de la început ca ideologie unică şi universal, iar de aici incumbă obligaţia militanţilor de a crea un stat comunist universal etc.

Secolul XX a făcut ca noţiunea de imperiu să apară drept desuetă şi periculoasă. Totuşi, cum nu au dispărut nici statele-naţionale, nici marile puteri, şi imperiile au supravieţuit din perspectivă psihologică şi politică. Este greu ca liderii unor state care au fost imperii cândva să uite că ar fi putut decide asupra mai multor etnii decât cea care constituia naţiunea-nucleu al propriului imperiu. În acelaşi timp, lideri ai unor state care au făcut progrese majore în ultimele decenii dezvoltă o psihologie a „mai multului” pentru ţara lor, încercând să creeze mai întâi dinastii proprii, iar apoi ideile de extindere se pot manifesta pe alte planuri. Mutatis-mutandis, aceste calcule se aplică şi în sfera economică, a companiilor cu cifre de afaceri de zeci de miliarde de dolari, fără însă ca această tipologie să nu fie întîlnită – la scară redusă – şi în alte domenii sau instituţii.

Această conştientizare a ideii de imperiu este coroborată cu observarea atentă a poziţiei actuale în diferitele clasamente de natură militară, politică, economică, educaţională etc. Din acel moment, fondul psihologic este constituit, iar confruntările directe sau subterane nu vor întârzia să apară. Crizele majore vor grăbi acţiunile pe care un stat le va desfăşura împotriva altuia, iar în anumite situaţii reuşita acestora schimbă clasamentul geopolitic zonal, continental sau global pentru decenii, până la momentul în care o nouă zdruncinare majoră va oferi posibilităţi de modificare a vechiului top.

Dacă schimbarea poziţiilor în clasamentul geopolitic global se face permanent, dar cu viteză redusă, toţi ochii sunt poziţionaţi spre locul I, din motive uşor de înţeles.

FOTO Shutterstock

Discuţia privind locul I a început în urmă cu un deceniu, pe fondul marii crize economice a anilor 2008 – 2012. În acei ani, datoriile publice ale multor ţări au crescut foarte mult, iar printre statele care au ştiut cel mai bine să ofere răspunsuri eficiente acelei situaţiei s-au aflat China şi Rusia. Rezultatul acestei abordări a fost aducerea în discuţie a ideii de nou model economic pentru planeta noastră, inspirat de practicile celor două mari forţe, care în acelaşi interval de timp au creeat un fel de alianţă numită BRICS – prin care fuseseră alăturate şi alte state cu potenţial politico-economic interesant: Brazilia, India, Africa de Sud.  

O analiză a PIB-ului în termeni nominali ai marilor puteri pentru anii 2007 – 2013 relevă o creştere substanţială în favoarea acestor două state, relativ la creşterea modestă a celorlalte forţe geopolitice. Concret, China avea PIB-ul de 3,57 trilioane dolari în anul 2007 şi 9,63 trilioane dolari în anul 2013 – o creştere de 270%; Rusia avea în anul 2007 un PIB de 1,4 trilioane dolari, iar în anul 2013 a atins nivelul de 2,3 trilioane dolari – o creştere de 70%.

În acelaşi timp, PIB-ul marilor forţe ale civilizaţiei rule of law – SUA; Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia – a crescut cu procente mult mai mici: SUA de la 14,45 trilioane dolari în anul 2007 la 16,78 trilioane dolari în anul 2013 – creştere de 16%; Marea Britanie de la 3,08 trilioane dolari în anul 2007 la 2,75 trilioane dolari în anul 2013 – scădere de 12%; Franţa de la 2,66 trilioane dolari în anul 2007 la 2,81 trilioane dolari în anul 2013 – creştere de 5%; Germania de la 3,42 trilioane dolari în 2007 la 3,73 trilioane dolari în anul 2013 – creştere de 9%; Japonia de la 4,51 trilioane dolari în anul 2007 la 5,15 trilioane dolari în anul 2013 – creştere de 15%.

Aceste aspecte au fost observate în toate capitalele, iar oamenii puţin implicaţi în crearea şi implementarea deciziilor geostrategice au avut în aceeaşi proporţie acces la ele, prin beneficiul internetului. În baza acestor cifre nu a fost prea greu să se creeze o impresie că vârfurile geopolitice – dar mai ales economice – ale plantei vor fi înlocuite de noua grupare BRICS, creată în anul 2009. S-ar fi opus modelului nord-american şi vest-european – cu un PIB nominal per capita în medie de 45.000 dolari anual – o grupare de state cu o populaţie tânără, în creştere, care avea în plus şi cantităţi uriaşe de resurse naturale, ce ar fi putut sta la baza unui avans şi mai mare a celor cinci state în următoarele decenii, dar care la momentul 2013 nu atingea decât într-o singură ţară nivelul de PIB nominal de 10.000 dolari per capita. Ideea de schimbare a liderilor globali a fost întărită de o tendinţă destul de puternică de comparare a statelor după medologia PPP, care oferă începând cu anul 2014 un nou lider economic global: China.

Prea multe persoane cred că odată ce o mare putere anunţă un set de acţiuni într-un domeniu, el se va îndeplini cu siguranţă, la termenul precizat în capitala statului respectiv.

Fără a mai detalia de ce PIB-ul comparat în temeni nominali dă o imagine mai clară a forţei statelor, să menţionăm cifrele aferente anului 2019 pentru aceste mari forţe: SUA – 21,44 trilioane dolari; China – 14,14 trilioane dolari; Japonia – 5,15 trilioane dolari; Germania – 3,86 trilioane dolari; Marea Britanie – 2,74 trilioane dolari; Franţa – 2,7 trilioane dolari; Rusia – 1,63 trilioane dolari.

Comparând cu anul 2013, observăm că doar două ţări au creşteri substanţiale – SUA şi China, Japonia are acelaşi nivel, Marea Britanie şi Franţa au scăzut foarte puţin, iar Rusia a scăzut cel mai mult. La aceste cote ale PIB-ului se adaugă un complex de realităţi desprinse de criza medicalo-economico-politică care a izbucnit la începutul anului 2020, în urma cărora şomajul este în creştere la nivel global, iar avertismentul Băncii Mondiale că în următoarele luni până la 100 de milioane de persoane vor ajunge în situaţia de sărăcie extremă, într-o prăbuşire economică cum nu a mai fost de peste 70 de ani.

Orice mare putere îşi face planuri pe termen lung, pentru că nu vei deveni mare/important în absenţa unei strategii de lungă durată – de la 3 decenii, către un secol. În laboratoarele geostrategice se analizează date, se studiază precedente istorice, se formulează ipoteze şi variante de acţiune din care factorul politic în final alege, urmând apoi operaţiunea de implementare. Astfel, trebuie să aducem la realitate mai multe persoane şi să învederăm că ceea ce vedem astăzi a fost gândit în marile capitale cu un deceniu sau două înainte. Anumite atitudini care se manifestă acum nu sunt o toană de moment, ci au fundamentul în decizii adoptate poate de alt conducător decât cel care astăzi să le implementeze – majoritatea mecanismelor geostrategice ale statelor au o mare stabiltiate în timp, din motive obiective: aşezare geografică, resurse naturale, demografie etc.

Totuşi, există o mare eroare care se face când se analiează geopolitica marilor puteri. Prea multe persoane cred că odată ce o mare putere anunţă un set de acţiuni într-un domeniu, el se va îndeplini cu siguranţă, la termenul precizat în capitala statului respectiv. A crede aşa ceva este însă o mare naivitate, din două motive.

Xi Jinping FOTO EPA-EFE

Mai întâi, nu orice plan se derulează perfect prin el însuşi, executarea lui fiind nu o dată îngreunată de erorile celor care trebuie să îl aducă la îndeplinire. Nu există stat perfect, şi – în atenţia celor orbiţi geopolitic – faptul că o mare putere iniţiază un set de acţiuni nu înseamnă îndeplinire automată. De fapt, fiecare stat/instituţie/companie/cetăţean are propriile sale probleme, care se pot manifesta oricând, cu consecinţe nu o dată mai grave decât o analiză a previzibilităţii acestora ar arăta-o.   

Al doilea motiv ne învederează că pe lume există şi alte mari puteri, cu interesele lor specifice – de multe ori opuse celorlalte state puternice. Or, anunţul setului de acţiuni dintr-o capitală determină adoptarea de măsuri de răspuns, şi de multe acele replici au fost capabile să blocheze proiectul lansat public. În fond, marile puteri nu se înfruntă militar decât în situaţii extreme, când nu mai sunt alte opţiuni, dar folosesc alte modalităţi – indirecte – în fiecare zi. Dintre aceste acţiuni geostrategice ale marilor puteri cea mai importantă este dobândirea de aliaţi, şi nu o dată vom vedea la ONU cum rezoluţiile puse la vot nu sunt de fapt altceva decât o re-testare a parteneriatelor pe care marile puteri le au.

Din această perspectivă trebuie să notăm creşterea influenţei Chinei, care în timp a acumulat influenţă tot mai mare în cadrul instituţiilor ONU, pe baza sumelor de bani investite în mai multe ţări – preponderent din Africa.

China a profitat de faptul că în anii 1990 şi primul deceniu al mileniului III majoritatea ochilor de la Washington erau concentraţi pe arealul Orientului Mijlociu, iar Uniunea Sovietică – fostul competitor din interiorul ideologiei comuniste, şi mai ales în spaţiul african – dispăruse, fiind înlocuită de o Rusie aflată în acea perioadă într-un decalaj economic major, datorată transformărilor geopolitice prin care trecea.

Pentru a înţelege mai bine dimensiunea financiară a celor două mari puteri estice, să relevăm că în ultimii doi ani Rusia a anulat datorii ale statelor africane de peste 20 miliarde dolari, asigurându-şi poziţia principală în mai multe domenii – echipament militar, energie nucleară etc., încercând să redobândească poziţiile importante pe care Uniunea Sovietică le avea pe acest continent.

Situaţia Chinei a fost mult diferită în perioada în care Federaţia Rusă avea probleme economice majore, iar SUA se concentra pe arealul Orientului Mijlociu. Africa a fost zona unde erau atât resurse, cât şi mai puţini ochi aţintiţi, ceea ce a facilitat investiţiile chineze în economie şi lideri, pentru că o mare putere nu caută doar bani, ci şi oameni care să împărtăşească modelul de societate pe care îl propune.

În acelaşi timp, compararea PIB-ului celor două mari puteri relevă că chiar din primul an al existenţei sale – 1992 – Federaţia Rusă a avut PIB-ul mai mic decât cel avut de China, anume de 91,7 miliarde dolari, relativ la cele 495,7 miliarde dolari ai Chinei. Obiectivitetea obligă să precizăm că în anul 1990 Uniunea Sovietică avea un PIB calculat la peste 2,5 trilioane dolari – de peste şase ori mai mare decât cel chinez, care era de doar 400 miliarde dolari. Ulterior, singurul moment în care PIB-ul Federaţiei Ruse se va apropia de cel chinez este 2007, când proporţia dintre cele două este cu 2,55% mai mare în favoarea Beijingului.

Ca rezultat al discrepanţei dintre cele două ţări, schimburile bilaterale ale Chinei cu statele africane măsurau în anul 2017 56 miliarde dolari, iar cele ale Federaţiei Ruse doar 3 miliarde dolari – între cele două situându-se SUA, cu 27 miliarde dolari.

Datele aferente anului 2019 arată câteva raporturi interesante în PIB-ul marilor puteri. Astfel, PIB-ul Chinei de 14,14 trilioane dolari reprezintă 65% din cel al SUA, dar este de 8,67 ori mai mare decât cel al Federaţiei Ruse şi destul de aproape de cele 16,28 trilioane dolari ale unei Uniuni Europene din care Marea Britanie nu mai face parte. 

Toate aceste date au fost cunoscute în laboratoarele geostrategice ale marilor puteri, care îşi fac calcule pe termen lung. Evident, dintre toate aceste cifre China reiese a fi performera, iar calibrarea planurilor strategice ale Beijingului se face în raport de perspectivele ultimelor decenii, care au adus gigantului asiatic o creştere economică remarcabilă – obţinută însă cu metode nu o dată brutale, care au provocat zeci de mii de revolte locale, înăbuşite prin diferite metode specifice comunismului.

În parte, tocmai aceste metode politice foarte dure de reprimare a oricărei forme de protest sau opoziţie atrage politicieni neperformanţi şi partide în care cultura abuzului le este intrată în ADN-ul practicilor politice.

Să fim obiectivi până la capăt: sunt din ce în ce mai puţini oameni care intră în politică dezinteresaţi, pentru a „sluji naţiunea”, iar această transformare morală a avut loc la o scară largă începând cu anul 1990. Concret, anul 1989 a adus cu sine delegitimarea politico-economică a comunismului la nivel global, ceea ce a condus la abandonarea în fapt a slăvirii săracilor ca forţă motrice a istoriei, ceea ce a reclamat trei lucruri.

Mai întîi, înlocuirea de către activiştii comunişti a unui nou concept de îndobitocire, anume egalitatea patrimonială, care se exprimă astăzi prin formula „venit minim universal garantat”, imposibilă de pus în practică, pentru că va determina migrarea către ţările mai bogate a tuturor oamenilor nevoiaşi, precum şi eliminarea dorinţei de a munci, şi întreb: crede cineva ca vreo ţară ar putea suporta financiar costurile a milioane de indivizi care doar ar încasa lunar sume de bani, fără să producă nimic? Nici un sistem fiscal nu ar putea rezista la această aberaţie economică, iar naivii care cred că impozitarea celor bogaţi este soluţia cea mai importantă pentru rezolvarea problemelor aduse de către decalajele dintre ţări şi din interiorul lor uită o realitate obiectivă: un om bogat are resurse de a plăti un avocat, care îi va schimba sediul fiscal într-un stat cu legislaţie mai favorabilă, urmând a plăti în locul unde îşi desfăşoară activităţile efective mult mai puţin.

Al doilea aspect adus de schimbările anului 1989 a fost că multe state comunizate trebuie să se întoarcă la o societate a legalităţii, dar fără a exista un manual de urmat pentru aceasta. Dacă marxiştii aveau un manual de implementare a propriei ideologii, nimeni nu îşi pusese întrebarea „ce trebuie făcut după ce un stat comunist alungă de la putere nocivul partid?” În anii 1990 practic fiecare stat a acţionat cum a putut, cum a ştiut şi în baza propriilor ancore morale, care – la modul obiectiv – sunt întotdeauna mai slabe în primele decenii de după alungarea unui regim dictatorial. Competiţia anilor 1990 nu a fost deci una onestă, iar infractorii individuali şi grupările de crimă organizate – uneori sub formă şi nume de partide – nu puteau avea respect faţă de etică şi moralitate. Aberaţiile construcţiilor sociale din ultimii 30 de ani au în temeiul în lipsa acelui manual de înlocuire a unei ideologii care ştia un lucru să îl facă la perfecţiune: să îşi terorizeze proprii cetăţeni.

Geopolitica nu este sentimentalistă, ea are în frunte ideea de interes şi acţiunile statelor au la bază calcule clare în relaţia alianţelor cu marile puteri: Ce am de câştigat? Cât rău ne-a făcut vreodată? Care sînt costurile alianţei cu ea? Ne va creşte prestigiul fiind în alianţă cu ...? Pe plan intern, alianţa cu marea putere va avea costuri politice importante?

Al treilea aspect a fost acela al selecţiei elitelor în lumea post-comunistă. Elitele nu sunt un concept abstract, ele sînt reprezentate de oameni care gândesc şi care într-un anumit domeniu performează şi care trebuie foarte bine plătite, pentru a nu emigra – sau a se refugia în alcool, droguri etc. Transformările anilor 1990 au condus la o debalansare a prestigiului elitelor intelectuale, care a fost înlocuite de cel al elitelor financiare. Cum modul de realizare a marilor averi după anul 1990 nu a fost întotdeauna perfect legal, cei care au profitat de noul mediu politico-economic au căutat să îşi securizeze poziţiile nou dobândite prin promovarea adoptării unui cadru legislativ penal favorabil infractorilor, prin sponsorizarea unor oameni politici noi, prin înfiinţarea de vehicule de „presă şi linşaj”, prin alianţe cu mediul interlop şi – în diferite proporţii, prin căutarea protecţiei din partea unor mari puteri.

La modul obiectiv, aceşti oameni ştiu că în timp vor pierde lupta cu etica şi moralitatea, şi atunci cea mai bună soluţie pentru ei este instaurarea unei forme de regim autoritar, care are nevoie – în secolul XXI – în mod obligatoriu de sprijinul unei mari puteri. În acel moment, începe căutarea protecţiei externe, iar marile puteri care sînt mai deschise la a închide ochii la CV-urile politicienilor din alte ţări vor găsi aliaţi cu orice tip de conduită.

După ultimele rapoarte globale privind democraţia şi legalitatea, în anul 2019 au fost analizatede către The Economist Intelligence Unit 167 de state, din care doar 22 îndeplinesc criteriul de democraţii complete, iar 54 sunt state „autoritare” (acest concept incluzând şi dictaturile). Dintre celelalte state rămase, regimurile hibride sunt în număr de 37, democraţii parţiale fiind alte 54 de ţări.

Acest tip de clasament poate fi coroborat cu indexul statelor eşuate – înlocuit în ultimii ani de un index al statelor fragilizate. Prin acest clasament, se analizează mai multe criterii care aduc în discuţie nu doar calitatea guvernării, ci şi încrederea propriilor cetăţeni în instituţiile politico-administrative ale propriilor state. Ediţia pentru anul 2019 a acestui index relevă că din 178 de state analizate, doar 58 îndeplinesc criteriile pentru a fi considerate stabile – în diferite proporţii, celelalte 120 fiind considerate fragile.

După cum vedem, pentru marile puteri care doresc să câştige locuri în clasamentul geopolitic global există o provocare majoră, pentru că sunt mai puţine state cu adevărat stabile în temeiul legalităţii decât cele fixate într-o anumită logică a dictaturii. Astfel, marea putere care doreşte să urce în top trebuie să găsească o abordare care să satisfacă atât potenţialii aliaţi din statele cu sisteme politico-juridice articulate – în care cetăţenii sunt ascultaţi de către instituţiile publice, cât şi ţări unde conducerea este apanajul unei oligarhii – şi în care contează doar relaţiile de putere din interiorul acestui cerc de putere.

Geopolitica nu este sentimentalistă, ea are în frunte ideea de interes şi acţiunile statelor au la bază calcule clare în relaţia alianţelor cu marile puteri: Ce am de câştigat? Cât rău ne-a făcut vreodată? Care sînt costurile alianţei cu ea? Ne va creşte prestigiul fiind în alianţă cu ...? Pe plan intern, alianţa cu marea putere va avea costuri politice importante?

Diversitatea stilurilor de politică este încadrabilă în tipologii, care conduc la clasamente destul de realiste. În acelaşi timp, secolul internetului face imposibilă ascunderea completă modalităţii de relaţionare dintre state, proporţia lucrurilor negociate discreet fiind infimă, prin comparaţie cu lucrurile care se pot afla cu un singur click. Această transparenţă nu este dorită de nici o oligarhie – şi, la modul obiectiv, de nici un prost ajuns pe funcţie, indiferent de domeniul în care „activează”.

De aceea, orice grupare care preia puterea şi izbuteşte să o păstreze – eliminând orice alţi actori politici şi sociali din mecanismele de adoptare a deciziilor strategice – va cauta prin orice mijloc controlul informaţiei, indiferent care sunt costurile pe plan intern şi extern, şi indiferent ce catastrofă medicală, nucleară ş.a.m.d. ar putea provoca altor state.

Pe plan intern metode autoritare administrativ vor sancţiona orice formă de opoziţie, pentru a permite regimului să îşi (re)consolideze puterea, eliminând posibilitatea unei vieţi normale pentru toţi cei care sunt bănuiţi a se opune centrului politic. În fond, sistemul electronic chinez de „control social” – în care loialitatea faţă de partid şi ordinele sale este singura care îţi poate asigura o viaţă „normală” nu este decât o modalitate de asigurare a menţinerii puterii actualului regim, care ştie din istorie că revoltele majore nu au fost rare în Regatul de Mijloc, iar cele mai puternice au schimbat dinastii de la conducere. Cine îşi face iluzii că pe un teritoriu ocupat de China comunistă nu se va implementa un astfel de sistem de supraveghere a populaţiei trebuie să aibă în vedere modul în care peste un milion de uiguri sunt ţinuţi în lagăre, deşi la modul obiectiv ei nu pot provoca militar Beijingul până la realizarea desprinderii de stat.

Pe plan extern un regim oligarhic va căuta aliaţi care împărtăşesc aceeaşi viziune asupra modului de exercitare a puterii pe plan intern. Cine te poate înţelege/accepta mai bine, dacă nu cel care îşi controlează cetăţenii cu aceleaşi metode, şi care nu se de în lături să elimine sau să aresteze opozanţi politici, indiferent de forţa lor morală sau patrimonială? Or, în raport de numărul mare de state fragilizate de slaba/reaua guvernare, rezultă că nu toate alianţele pe care un stat le poate avea sunt strict legate de tipologia proprie a prezervării puterii. Astfel, şi un stat oligarhic sau dictatorial se va alia cu unul în care legalitatea domina, dar şi inversul este valabil, pentru că aspecte necesare bunei funcţionări ale unei ţări – preţuri avantajoase la importurile de materie primă, spre exemplu – nu se regăsesc strict în zone geografice care au doar un singur mod de exercitare a puterii politice. 

Într-adevăr, geopolitica este obiectivă şi sunt momente în care state care împărtăşesc valori diferite pot fi aliate contra unui pericol comun, dar înţelegerea nu este completă dacă diferenţele de viziune/valori sunt prea mari, pentru că cetăţenii ţării care are mai multă libertate nu vor accepta integral acordul bilateral respectiv. Chiar dacă alegerile prezidenţiale şi parlamentare sînt preponderent despre politica internă, şi aspectele de legături externe contează, mai ales într-un secol în care internetul permite informarea despre diferitele practici ale statelor.

Astfel, pedalarea prea profundă pe alianţe cu state oligarhice/autoritare/eşuate/fragile vulnerabilizează electoral, iar pe termen lung o parte din elitele profesionale şi morale care ar putea să asigure un sprijin profund propriei ţări vor prefera să nu se implice mai mult, din cauza convingerilor pe care le interiorizează. Conceptul „are dreptate sau nu, e patria mea” începe să fie din ce în ce mai mult înlocuit de dictonul „patria ubi bene est”, iar „unde e bine” înseamnă un ansamblu de valori ale umanităţii, coroborate cu siguranţa financiară şi juridică, astfel încât pe termen lung migraţia elitelor se va concentra şi mai mult spre acele ţări care îndeplinesc în grade mari aceste trei considerente.

FOTO 123RF

Ordinea globală nu poate fi modificată fără ca produsul eforturilor fiecărui cetăţean să aducă la creşterea puterii statului care doreşte o poziţie superioară în clasamentul geopolitic. Începând cu anul 1980 lumea a evoluat tot mai mult spre o dimensiune a cunoaşterii, ceea ce a permis ridicarea standardelor de viaţă în mai multe ţări, la un nivel pe care istoria nu l-a cunoscut, rata globală a sărăciei extreme scăzând la mai puţin de 10%.

Cu obiectivitate, consultând PIB-ul nominal al marilor puteri în perioada 1980 – 2019 vom constata că cel mai mare progres l-a avut China, cu o creştere de 46 de ori. O urmează SUA, care a crescut de 7,5 ori, urmată de Marea Britanie – de 4,6 ori, Japonia – de 4,6 ori, Germania – de 4,55 ori, Franţa – de 4 ori, Rusia – relativ la Uniunea Sovietică – de două ori.

Această creştere extraordinată a dat aripi strategilor de la Beijing, care au început în ultimii ani să dezvolte o strategie de creştere a puterii geopolitice a ţării. Ideea fusese anunţată indirect de tipologia exercitării puterii, pentru că decizia din martie 2018 care a extins pe viaţă mandatului preşedintelui Xi Jinping nu poate reprezenta decât o dorinţă mai puternică de afirmare a forţei unei ţări. În fond, istoria de învaţă că un lider care preia puterea pe viaţă are ambiţii mult mai mari – prin prismă temporală – decât un lider cu număr limitat de mandate, iar de cele mai multe ori acel timp îndelungat costă o ţară mai mult decât ar face-o restrângerea numărului de ani petrecuţi în funcţie. Evident, la scară redusă acest lucru se întâmplă şi în instituţiile publice sau particulare.

Planurile chineze se obiectivează în ultimii ani în diferite forme, atât sub titulatura One Belt, One Road, dar mai ales prin favorizarea abordărilor bilaterale, în care se foloseşte tot mai mult atitudinea de forţă militară sau economică, atât în relaţia cu rivalii geopolitici zonali – India este cel mai recent exemplu, cât şi cu ţările de pe continentul european – cel mai articulat economic şi civilizaţional, care reprezintă marele premiu al geopoliticii secolului XXI. Evident, pentru a dobândi Europa trebuie să ai şi o prezenţă puternică în bazinului Mediteranean, ceea ce Beijingul realizează cu paşi fermi în ultimii ani, având parteneriate cu Egiptul, Algeria şi Maroc, dublate de o prezenţă din ce în ce mai puternică în Italia şi Grecia.

În fapt, preluarea supremaţiei geopolitice globale nu putea fi decât singurul scop al prelungirii pe viaţă a mandatului de preşedinte, deoarece în momentul în care a fost aprobată această decizie Marea Britanie hotărîse ieşirea din UE, zguduind-o serios şi anulându-i orice perspectivă de conducere a lumii. În plus, încă dinainte de martie 2018 toate prognozele economice menţionau că – mai ales în naiva metodologie PPP – dominaţia globală a Chinei în următoarele decenii este inexorabilă. Încrederea pe care aceste două chestiuni a dat-o Beijingului în general nu putea să nu fie speculată de către liderul PCC, iar importanţa scopului a fost înţeleasă şi aprobată de către toţi membrii importanţi ai partidului. Deşi nu ştim ce promisiuni a făcut liderul PCC pentru a obţine un mandat pe viaţă, raportat la puterea economică şi geopolitică a ţării din anii 2017 – 2018 putem să ne imaginăm că acestea nu au fost mici, iar încrederea cu care diplomaţii şi experţii în relaţii internaţionale chinezi acţionează în ultimii ani relevă de fapt că o viziune strălucitoare pentru Beijing este cunoscută şi împărtăşită cu bucurie.

Dar, după cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, întreg Aliotmanul s-a împiedicat de-un ciot! Deşi nu este clar care este sursa reală a virusului care distruge vieţi şi economii, este cert că problema a apărut într-un oraş din centrul Chinei, aflat la mai mult de 1200 km de orice graniţă terestră a ţării. Chiar dacă momentul efectiv când acest virus începe să se manifeste nu este clar, anumite date sugerând luna octombrie ca moment iniţial, problema răspunderii clare a Chinei nu poate fi contestată, tocmai prin departarea de orice frontieră, neexistând nici un alt stat care să influenţeze modul de exercitare a puterii politico-administrative în Wuhan. Tipologia autoritaristă şi cea dictatorială au ceva în comun: căută să ascundă cât mai mult datele privind existenţa unor probleme, pentru că imaginea pe care aceste regimuri o cultivă este întotdeauna aceeaşi: „merităm puterea pentru eternitate, pentru că nu este nimeni mai bun decât noi”.

Efectul crizei medicale s-a suprapus şi cu un război al preţului petrolului, cu alte mize ale jocului geopolitic global. Dacă problemele economiei globale şi legăturile acesteia cu preţul petrolului sunt anticipate de câţiva ani, criza medicală a venit pe neaşteptate şi a realizat ceea ce părea imposibil: blocarea mişcării libere a persoanelor pe o perioadă mare de timp din cele 24 de ore ale unei zile. Consecinţa mişcării reduse a persoanelor este încetinirea sistemului economic, care îşi vede astfel blocat o bună parte a activităţilor aducătoare de bani, salarii şi impozite – dar „putem să ne felicităm că am creat internetul”, deoarece în absenţa acestuia planeta ar fi fost întoarsă economic şi social cu aproape un secol.

Efectele combinate ale ultimelor luni de „surprize” geopolitico-medical-economice sunt multiple: de la gigantul British Petroleum care concediază 15% din angajaţi, la prăbuşirea aeroporturilor şi zborurilor de persoane; de la scăderea încrederii în liderii politici, la începerea reconfigurării întregii vieţi social-politico-economice, fără ca toate aceste schimbări să fie neapărat negative, pentru că este inacceptabilă funcţionarea instituţiilor şi companiilor în condiţii de risc major, atunci când îl poţi evita.

Evident, şi marile puteri au fost afectate în planurile lor, iar faptul că multe dintre ele se află şi în topul infectărilor – are un efect major, delegitimându-le forţa geopolitică şi influenţa în arealele geografice mai mici sau mai mari pe care de regulă le „controlează” / „inspiră”. În secolul internetului comparaţiile se fac mult mai lesne, şi atunci când cetăţeanul vede că ţări cu influenţă mai redusă au gradul de infectare mult mai scăzut decât cel al marii puteri faţă de care se raportează, începe (cetăţeanul) să îşi reconsidere ataşamentele şi loialităţile geopolitice. Cum această criză nu este una strict medicală, ci şi economică, forţa marilor puteri este testată la un nivel competiţional foarte înalt, decisiv pentru ordinea globală a următoarelor decenii.  

Astfel, pe plan geopolitic vedem că pentru prima dată din anul 1990 China renunţă să mai stabilească un obiectiv de creştere economică; că la nivelul Uniunii Europene + Marii Britanii sînt ameninţate 60 de milioane de locuri de muncă – 25% din total; că economia SUA a intrat în recesiune;  că retailul a scăzut în aprilie în SUA cu 16,4%, cu 16,2% în primele patru luni din 2020 în China şi cu 23,4% în luna aprilie în Rusia; că SUA ar avea nevoie de aproape 10 ani pentru a elimina complet urmările acestei crizei Covid-19, pierderile Washingtonului fiind posibil să ajungă până la 15,7 trilioane de dolari în următorul deceniu. Toate aceste date generează două mari direcţii de reformă statală şi confruntare geopolitică globală.

Scăderea economică globală din acest an nu va fi corectată într-o zi şi apare în momentul în care au început să se vadă efectele rivalităţii directe dintre Washington şi Beijing.

O primă problemă care va trebui soluţionată rapid este tranşarea dezbaterii între ideea cheltuirii pe deficit „pentru impulsionarea economiei” şi rigoarea/austeritatea bugetară. Deşi mulţi naivi cred că cheltuielile trebuie sporite, bieţii de ei nu se gîndesc că nota de plată nu va scădea, ci va creşte, urmînd a fi plătită atât acum, cât şi de către copiii şi nepoţii noştri, iar nivelul de trai va scădea în absenţa economiilor făcute de fiecare persoană şi instituţie sau companie. Cash-ul este şi va fi rege şi în următoarele decenii, şi nici o lege a finanţelor publice din lume nu pretinde ca cheltuielile să fie mai mari decât veniturile. Datoriile împovărează orice perspectivă de dezvoltare, atât la nivel de stat, cât şi individual, iar pragmaticii elveţieni avertizează companiile să nu se aştepte la „bani aruncaţi din cer”, oricât de multe ar fi solicitările prin diferite ţări. Fără autodisciplină financiară, profesională şi morală nu va exista niciodată dezvoltare, oricât ar lătra năimiţii sau analfabeţii economici.

A doua mare problemă este datorată complexităţii relaţiei dintre cele două super-puteri economice, SUA şi China. De la cvasi-războiul economic început în ultimii ani, criza Covid a adus în discuţie o dată în plus nu doar competiţiile geopolitice – care sunt un fapt normal şi cotidian în istorie – ci altceva: ce ar presupune dominaţia globală a Chinei?

Cel mai probabil ar urma o redesenare a frontierelor, în interesul Beijingului, aspect care este înţeles cel mai bine în Asia, de unde cele mai recente replici au venit din partea Indoneziei şi Filipinelor. Cu siguranţă, statele ar deveni mai netransparente, aşa cum este China în faţa solicitărilor legitime şi morale de a face publice datele privind întreaga dimensiune a crizei Covid-19, astfel încât să nu se ajungă la estimări de ordinul a 21 milioane de morţi din Regatului de Mijloc în baza diferitelor rapoarte ale scăderii numărului de abonaţi ai reţelelor de telefonie mobilă.

Este de înţeles nervozitatea liderilor chinezi, care se văd dintr-o dată puşi în faţa obligaţiei de a răspunde pentru ceva ce – în paradigmă comunistă – statul trebuia să aibă sub control. Şi tot de înţeles este supărarea lor, pentru că vocea cea mai puternică a celor care solicită transparenţă şi punerea tuturor datelor la dispoziţia oricărei instituţii de cercetare interesate este SUA – rivalul geopolitic principal, iar un editorial din Global Times relevă destul de clar o anumită irascibilitate a liderilor PCC – dar aşa e geopolitica, în ea nu se fac daruri concurenţilor şi adversarilor.

Scăderea economică globală din acest an nu va fi corectată într-o zi şi apare în momentul în care au început să se vadă efectele rivalităţii directe dintre Washington şi Beijing, pentru că firmele americane încep să părăsească China, iar aceasta înseamnă pierderea nu doar a unor locuri de muncă, ci şi a unor tehnologii care puteau fi copiate fără mari dificultăţi, scăzând astfel costurile de inovare, foarte mari astăzi.

Proteste în Hong-Kong FOTO EPA-EFE

Acestei dificultăţi majore i s-a adăugat în ultimul an problematica Hong-Kong-ului, oraşul poartă de acces al capitalurilor străine pentru China. Eliminarea autonomiei sale are de pe acum costuri importante, care se vor multiplica în aceşti ani de scădere a economiei globale. Faptul că acum Beijingul presează foarte puternic nu înseamnă deloc că oamenii din marele hub financiar nu au dreptate când solicită pentru ei înşişi o societate în care abuzurile şi imunitatea în numele unei grupări politice să nu existe, pentru că doar aşa se poate investi fără frica de a-şi vedea confiscaţi banii la orice mişcare din deget a unui vârf politico-administrativ local sau naţional.

Să fim obiectivi: prin prisma etniei majoritare din oraş şi a limbii vorbite, locuitorii din Hong-Kong ştiu cel mai bine ce se întâmplă în China continentală, mai ales că mulţi dintre ei au fugit din ea, străbătând cu greutate frontiera sino-britanică înainte de 1997. De aceea, nimeni din afara zonei nu le poate prezenta mai bine realitatea locuitorilor din Hong-Kong – o văd singuri zi de zi.

Această realitate – binecunoscută în Hong-Kong – va obliga şi ţările Uniunii Europene să aleagă în final modelul geopolitic şi civilizaţional pe care îl vor, anume cel chinez sau cel american. Este o nouă dovadă de miopie geopolitică a liderilor europeni de a nu înţelege care sunt costurile rivalităţii sino-americane, însă nu se pot plânge că nu au fost analize care să îi avertizeze despre această situaţie.

O mare dificultate apare pentru Beijing şi dintr-o altă mare perspectivă. Concret, creşterea economică chineză s-a bazat pe o politică foarte reuşită în domeniul exporturilor, şi chiar dacă în ultimul deceniu salariile au crescut mult în China, încurajându-se astfel consumul intern, ele nu pot substitui forţa de cumpărare a americanilor, australienilor, sud-coreenilor, canadienilor, central şi vest-europenilor, japonezilor etc. Oricât de mult îşi doreşte China să crească acum consumul intern, el nu poate suplini forţa de cumpărare a acelui miliard de locuitori din ţările mai sus menţionate, deoarece PIB-ul per capita al Regatului de Mijloc este de aproape 10.000 de dolari, pe când cel al SUA este de 63.000.

În istorie, cu doar o excepţie – Imperiul Mongol – toate statele care au deţinut supremaţia geopolitică globală au avut şi cel mai ridicat nivel de trai dintre marile puteri. Beijingul poate dori să preia supremaţia globală, dar el nu poate determina migraţia vest-europenilor pentru locuri de muncă şi societate a legalităţii către China, dar cetăţenii chinezi caută să emigreze în acele ţări care constituie marele trofeu al liderului geopolitic planetar.

Or, şomajul mare din SUA – 21 de milioane de persoane, dar cu perspective bune de scădere – înseamnă milioane de cumpărători ai bunurilor chineze care sunt reduşi pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă la diminuarea importantă a cheltuielilor.

În această situaţie, raportat la nivelul averilor locuitorilor lumii, afectat acum de şomaj şi recesiune, este evident efectul negativ asupra locurilor de muncă în China, precum şi a situaţiei generale financiare a acestora: milioanele de şomeri-cumpărători din SUA, UE, Japonia etc. nu pot fi supliniţi de cumpărăturile online făcute în Burkina-Fasso, Burundi, Haiti, Togo, Ciad şi Venezuela, oricâtă consideraţie avem pentru locuitorii de acolo. Aşa e viaţa şi istoria: cei mai puţin afectaţi de criză sunt oamenii bogaţi, şi tot ei sunt primii care îşi revin în urma dificultăţilor economice; pe fond, ei sunt cei care angajează oameni, iar cheltuielile lor mari dau de lucru atât altor oameni. Statul a cărei economii e bazată în principal pe cumpăratul zilnic de biscuiţi nu va avea niciodată statutul pe care îl va deţine ţara ai cărei locuitori pot să îşi cumpere zilnic o cutie de caviar.

De aceea, ordinea globală actuală poate – şi va – fi contestată, iar ţările mari şi mici vor fi forţate să opteze, aşa cum au istoria le-a obligat de atâtea ori. Provocarea este mai mare astăzi ca niciodată, deoarece sunt implicate nu doar forţa militară şi economică, ci şi tehnologiile noi, mediul înconjurător, capacităţile medicale şi în general toate aspectele bunei guvernări şi bunei administrări – într-un cuvânt, întreaga dimensiune politico-civilizaţională statelor, fie ele mari puteri sau aliţi ai lor.

În raport de toate acestea, avem obligaţia să fim obiectivi şi să luăm ce e mai bun ca practică din orice sferă a activităţii umane. Este clar că în societatea internetului – unde 4,65 miliarde locuitori ai planetei au acces la această tehnologie – oamenii au posibilitatea de a afla mai multe elemente ale realităţilor geopolitice decât au avut vreodată, ceea ce reduce din greutatea opţiunilor. Dar să nu uităm că laptele este alb, iar iarba este verde: cele mai bune lucruri ale lumii sunt cunoscute de toţi, şi fiecare dintre noi le căutăm: morala, cinstea, etica, adevărul şi libertatea. Iar politicienii care vor să le reducă tocmai pe acestea, să aibă soarta de le vedea împlinindu-se, în ciuda întregii lor activităţi!