Scandal cu ameninţări de „consecinţe serioase“ între SUA şi Turcia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Relaţia dintre cele două ţări membre NATO intră din nou într-o perioadă tensionată şi, la nivel diplomatic şi militar, aduce noi nori de furtună asupra marii dezbateri de fundal, cea privind viitorul Alianţei în măsura în care, pe baza unor asemenea exemple, ar putea (sau ar trebui) reglementată cea mai sensibilă problemă, cea privitoare la natura achiziţiilor militare.

Problemă sensibilă, delicată şi extrem de spinoasă pentru că e vorba de enorm de mulţi bani. Nu discutăm de achiziţiile din zona producţiei „minore“ de armament, ci de echipamentele complexe, extraordinar de performante şi costisitoare, rezultat al tehnologiei de vârf deţinute pe plan mondial doar de câteva super-puteri. Câteva acum, doar două pe timpul Războiului Rece, atunci când ţările din NATO şi Tratatul de Varşovia nu aveau de ales decât să achiziţioneze cea mai mare parte a tehnicii lor de luptă de la fraţii lor mai mari.

Acum sursele de producţie încep să se mai diversifice, ofertele de sisteme performante să fie mai numeroase şi însoţite de facilităţi din ce în ce mai importante şi presiuni politice enorme, directe şi nemiloase.

Printre facilităţile care intră în negociere, cea cu valoare strategică constă în apariţia unei clauze care să permită cumpărătorului să aibă pe teritoriul său propria linie de producţie naţională, urmând ca, după o perioadă oarecare, să primească permisiunea de a comercializa producţia proprie. Repet, nu e vorba despre puşcoace, elicoptere, tancuri sau transportoare de care sunt pline până la refuz depozitele militare.

Scandalul de acum dintre SUA şi Turcia porneşte de la o problemă de fond care are semnificaţii geo-politice pe termen lung: are sau nu un stat membru al Alianţei dreptul de a achiziţiona echipamente militare din surse externe NATO şi, în consecinţă, ce păţeşte dacă-i supără pe americani?

Răspunsul de la Washington este simplu şi fără ambiguităţi diplomatice: vor exista „consecinţe grave“, aşa cum sunt cele cu care, ieri, purtătorul de cuvânt al Pentagonului a ameninţat Turcia în cazul în care această ţară va achiziţiona în cele de urmă sistemele antirachetă de ruseşti S-400: „Dacă Turcia va cumpăra S-400, vor exista consecinţe grave în ce priveşte relaţiile noastre militare... Nu vor putea avea nici avioanele noastre F-35“ .

Replica Turciei nu s-a lăsat aşteptată şi aici găsim indicaţia cea mai importantă asupra motivaţiei reale a disputei. Astfel, Fuat Otkay, vicepreşedintele Turciei, a spus că ţara sa îşi protejează propriile interese naţionale prin contractul de cumpărare a sistemelor S-400: „Turcia face ceea ce este necesar pentru interesul său naţional... ia propriile sale decizii şi face alegerile care-i convin...În orice caz, vom face ceea ce este nevoie, mai ales că deja am semnat un contract... Aşteptăm să primim prima livrare de S-400 în luna iulie“.

Semnalul strategic relevat îl dădea, miercuri, preşedintele Erdogan care anunţa că „am rezolvat chestiunea sistemelor S-400, am semnat acordul cu ruşii şi vom începe coproducţia acestora... şi mai târziu s-ar putea să lucrăm cu sisteme S-500“.

Sistemele de rachete hipersonice S-500

Imagine indisponibilă

Ca răspuns la reacţia nervoasă a americanilor, Turcia vine cu acest dublu anunţ care trimite un mesaj care, cu siguranţă, este primit cu interes pe pieţele statelor care, din diverse motive, nu-şi permit sau nu vor să acceseze vreo relaţie directă sau indirectă cu furnizori americani, cu atât mai puţin pe plan militar. Acestor ţări li se transmite semnalul că Turcia va deveni putere regională care să aibă dreptul legal de producere sub licenţă a sistemelor S-400 pe care le va putea vinde cui va dori, oficial şi fără probleme. Iar cine va dori le va achiziţiona, poate, în condiţii mai interesante - politic şi financiar - decât cele puse de instanţele politice americane, iar turcii s-ar putea să aibă propriile lor criterii în a stabili pieţele pe care să vândă asemenea sisteme. Mai departe, statele respective, foarte greu de anticipat aşa ceva altfel decât teoretic, ar putea să cedeze altor state sistemele deja achiziţionate pe care, eventual, absolut întâmplător, nu mai au cum să le plătească. Deplasând astfel şi serviciile de mentenanţă, costisitoare, dar absolut esenţiale care vor fi asigurate pentru mult timp de specialişti turci.

Numai în spaţiul Orientului Apropiat, ce va însemna oare apariţia unei oferte turceşti de S-400?

Dar misterul cel mai mare îl constituie fraza sibilinică a preşedintelui Erdogan „mai târziu, s-ar putea să lucrăm cu sisteme S-500“, ceea ce, în opinia mea, ar putea avea semnificaţia unui anunţ privind demararea sau chiar rezultatul unei negocieri strategice cu Moscova privind un eventual memorandum de intenţie asupra achiziţionării de către Turcia a acestor noi sisteme care vor deveni operaţionale anul viitor, cu 5 prime unităţi complexe ce urmează să fie integrate în sistemul de apărare antiaeriană A-135 de la Moscova. Este vorba despre cea mai nouă generaţie de sisteme de acest fel pe plan mondial, care poate intercepta simultan până la 10 rachete balistice, rachete de croazieră  hipersonice şi avioane. Are cea mai mare rază de acoperire din lume, peste 600 km, rachetele hipersonice folosite au o viteză de 5 km/sec (3,1 mi/s; 18.000 km/h) cu o limită maximă de 7 km/sec. Poate distruge ţinte până la o altitudine de 180-200 km şi este eficient împotriva rachetelor balistice cu o rază de 3500 km, posedând un radar propriu cu rază de acţiune de 3000 km pentru descoperirea ţintelor şi stabilirea coordonatelor de tragere.

Doar asta e absolut suficient pentru a vă argumenta faptul că asemenea achiziţii turceşti combinate ar fi într-adevăr un factor real care să influenţeze serios sau chiar să schimbe multe dintre actualele raţionamente de securitate, aducând o greutate suplimentare mai mult decât considerabilă alianţei strategice cu Federaţia Rusă şi Turcia.

Pe de altă parte, la fel de ambiguă este şi promisiunea de „consecinţe serioase“ pe plan militar făcută de reprezentatul Pentagonului. Ce-ar putea să însemne asta în contextul în care americanii îşi retrag forţele din zonele lor tradiţionale de influenţă şi, pe zi ce trece, apar noi focare de tensiune în toată zona Orientului Apropiat şi nu numai? Poate să semnifice faptul că tensiunile se vor reverbera şi NATO, lucru care ne interesează în mod direct şi ar putea cu siguranţă să debalanseze şi mai mult climatul de securitate din Marea Neagră?

Deocamdată însă, avem această poziţionare tensionată între Washington şi Ankara, dispută deloc nouă, dar care pe turci nu-i impresionează şi nici nu-i afectează major. Asta atâta timp cât serviciile lor sunt absolut indispensabile atât în raţionamentele militare americane, cât şi în cele ale Rusiei. Ştiind asta, Erdogan joacă această carte a geopoziţionării strategice, o face cu succes, deocamdată poziţionându-se drept câştigător. Dacă nu al partidei, cel puţin al unor etape intermediare.

Vom vedea cine va plăti costurile finale.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite