Schimbările climatice şi scepticii de serviciu

IPCC, 2014

Mijlocul secolului trecut ne-a făcut martorii cretinismului de stat comunist cu Lîsenko în Uniunea Sovietică a anilor '40-'50. Precum lîsenkismul în URSS, care modifica rezultatele cercetării ştiinţifice în funcţie de ideologia stalinistă, marea critică a schimbărilor climatice vine, la rându-i, dinspre ideologie (neoliberală, într-un procent covârşitor),

deşi e vorba de nişte rapoarte ale IPCC redactate de câteva sute de cercetători ştiinţifici din domenii precum climatologie, geologie, biologie, fizică etc.  Amestecul politicului în cercetarea ştiinţifică naşte monştri.

Condiţionarea metodelor şi rezultatelor ştiinţifice de interesele politice partizane nici măcar nu intră în sfera negaţionismului raţional ori a scepticismului. Reacţiile isterice sau arogante la rezultatele muncii celor de la IPCC ţin cel mult de teorii ale conspiraţiei şi cel puţin de interesul politic temporar în a nega evidenţa ştiinţifică. Iar finalitatea e prezervarea unui statu-quo politic şi conservarea intereselor economice subsecvente.

Totuşi, scepticii au dreptul şi trebuie să fie ascultaţi. Scepticismul este seva cercetării ştiinţifice şi are o importanţă enormă în crearea politicilor. Ştiinţa schimbărilor climatice încă nu a ajuns la o revoluţie copernicană, nu este încă big science, adevăr inatacabil. Este totuşi la fel de adevărat că IPCC nu e o academie ci o instituţie internaţională destul de birocratică.

Cu toate acestea, scepticii (sau negaţioniştii) nu au monopolul criticii. Rezultatele cercetărilor celor de la IPCC sunt exprimate aproape tot timpul în probabilităţi şi eventualităţi, indicând astfel recunoaşterea incertitudinilor şi a cunoaşterii noastre limitate. Diversitatea opiniilor în interiorul IPCC e deseori ignorată, rapoartele sunt rezultatul echilibrării mai multor abordări teoretice sau metode.

Scepticii vor spune mereu că riscurile sunt exagerate. Însă există şi tabăra opusă, mult mai numeroasă, a celor care văd în munca IPCC aproape o tărăgănare conservatoare. Însă acum vom sintetiza doar trendurile sceptice. Trebuie totuşi notat că nu pot lua în considerare teorii cum ca ideea schimbărilor climatice e izvorâtă din minţile perverse ale iudeo-masonilor şi nici nu vreau să iau în serios beletristica, precum misteriosul thriller “zău, bine documentat, are bibliografie mare”, Frica al lui Michael Crichton.

Argumentul ciclurilor solare

Fred Singer şi Dennis Avery[1] susţin că încălzirea modernă a globului este în realitate moderată, iar contribuţia oamenilor este neglijabilă. Cei doi autori se lamentează că teza lor nu e discutată în spaţiul public din cauza unei atenţii hipertrofiate acordate celor de la IPCC – “o campanie de relaţii publice de dimensiuni ameţitoare”. IPCC, spun ei, încearcă să ne convingă că schimbările climatice sunt o criză şi sunt create de oameni, iar, consecutiv, împreună cu grupuri ecologiste, agenţii de stat şi chiar unele media nu fac decât să transmită mesaje catastrofiste. Cei doi cred că clima a fost mereu în flux şi reflux, iar schimbările temperaturii globale medii contemporane nu ar trebui să ne alarmeze. Argumentele lor ţin de documentări geologice care ar fi mărturii ale unor cicluri moderate şi neregulare de modificare a climei la fiecare… 1500 de ani. Cauza schimbărilor climatice sunt variaţiile petelor solare. Evident, spun cei doi autori, acum ne aflăm în faza de încălzire a unui astfel de ciclu. Ba mai mult, grija noastră ar trebui să fie glaciaţiunea ce va să vie.

Argumentul descalificării IPCC

Un alt „eretic” e Patrick Michaels şi el reprezintă un curent de opinie care consideră că proiecţiile şi rezultatele cercetărilor celor de la IPCC sunt intrinsec eronate. Aceştia şi-ar dori să avanseze doar previziunile unor cataclisme şi dezastre în viitor pentru scopurile lucrative ale unor indivizi ori grupuri. El susţine ca doar o treime din cercetătorii de la IPCC sunt veritabili oameni de ştiinţă, restul nu ar fi decât nişte birocraţi (această acuzaţie, facilissim de contracarat, s-a dovedit ridicolă, ba chiar de-a dreptul caomnioasă – rapoartele sunt semnate numai de oameni de ştiinţă). Faptele şi descoperirile care nu satisfac linia catastrofei mondiale sunt automat suprimate din comunicările instituţiei.

Argumentul prioritizării problemelor mondiale

Autorul danez Bjorn Lomborg e un sceptic (şi nu un negaţionist) de o factură specială. El acceptă că schimbările climatice se întâmplă şi sunt generate de oameni. Încalzirea globală este adevarată, dar este supradimensionată, necriticată si exagerată, spune el. “Noi (grupul său denumit Consensul de la Copenhaga) propunem o cale raţională de a privi ceea ce se întâmplă în lume. Raţiunea nu e exact ceea ce vor guvernele să promoveze. Dar oamenii, în majoritate, vor să încerce să fie mai raţionali, deci ar încerca să facă ceva ce funcţionează cu adevărat, iar nu să facă ceva de mântuială doar ca să bifeze pe o listă cu fapte bune. Schimbările climatice vor avea un impact foarte mare, dar, să nu uităm, abia în următorii o sută de ani. Oamenii vor vorbi despre creşterea nivelului oceanelor cu aproape 30 de centimetri, care este şi estimarea standard a IPCC. Evident, vor apărea unele probleme, însă abia peste un secol.” În ultimii 150 de ani, nivelul mării a crescut cu aproape 30 de centimetri. Nu cred însa că multă lume a observat asta. Trebuie să ne adaptăm secolului nostru şi, încet, să-i rezolvam problemele. Asta nu înseamna că lupta împotriva schimbărilor climatice nu ne va costa nimic, însă ceea ce deja plătim azi este mult exagerat. Dacă faci modelul economic, şi asta fac economiştii si climatologii, costul încălzirii globale ar trebui să fie undeva în jurul a o jumatate de punct procentual din PIB-ul mondial din secolul nostru. Şi asta îţi va da un simţ al proporţiilor. O jumătate de punct procentual cost înseamnă, într-adevăr, ca avem de-a face cu o problemă, însă nicidecum cu o catastrofă, încheie Lomborg.

În rezumat, asta îmi spunea Lomborg într-un interviu în urmă cu 6 ani şi în esenţă îi sumarizează cele două cărţi de debut: The Skeptical Environmentalist şi Cool It!. Recent, acesta şi-a revăzut toată opera şi articolele, statutând că schimbările climatice sunt în mod real o problemă globală urgentă şi prea complexă pentru a fi refutată doar cu o metodă statistică.

Argumentul „epoca fricii”

Deşi se leagă doar de teoria riscului, unii autori pretind că trăim în epoca fricii (sau a fricilor) în care schimbările climatice sunt o parte din aceste frici globale. Richard North şi Cristopher Booker spun că încălzirea globală marchează debutul unei noi ere a superstiţiilor. Ei aseamănă problema cu vânătoarea de vrăjitoare din evul mediu ori cu alte episoade de isterie în masă. O carte amuzantă pe această linie a scris şi romancierul francez Pascal Bruckner. În sfârşit, o trecere în revistă a tuturor scepticilor o face documentarul celor de la Channel 4 din Marea Britanie, The Great Global Warming Swindle.

Scepticii care analizează riscul se lovesc de Paradoxul Giddens[2]. Ne bazăm politicile pe un risc viitor prea abstract. Societatea reacţionează atunci când riscul devine ameninţare reală, însă în cazul schimbărilor climatice va fi prea târziu“, spune Giddens. Când gazele cu efect de seră vor fi în atmosferă peste limitele acceptate, nu le vom mai putea lua înapoi. E ca şi cum ai lua măsuri de siguranţă şi prevenţei a incendiului atunci când îţi arde casa.

[1] Unstoppable Global Warming: Every 1,500 Years, Rowman and Littlefield, 2006

[2] Anthony Giddens, The Politics of Climate Change, Polity Press, Cambridge UK, 2009, 25