Sfârşitul democraţiei

Australienii privesc alegerile parlamentare ca pe un concurs de miss, turcii vor liber la băutură. Brazilienii ar face orice să scape de fotbal. Cum s-a ajuns la anomaliile astea?

27 iunie 2013: BBC anunţă că Julia Gillard a fost înlocuită din postul de premier al Australiei din cauza lipsei de popularitate. Un sondaj de opinie a arătat că Julia Gillard ar fi pierdut oricum alegerile din septembrie pentru că “are o formă ciudată a corpului”. Julia Gillard e o femeie cu fundul mare care în ultimii trei ani a ţinut Australia departe de crizele financiare. Totuşi, Julia Gillard nu e populară: are o formă ciudată a corpului, are nas de vrăjitoare, nu e căsătorită. Nu e în tiparul de “happiness” al australienilor.

Asta ridică nişte întrebări: către ce se îndreaptă democraţia asta de tip “cea mai populară fată din liceu”?

Când un politician capabil e înlocuit din funcţie pentru că are fundul mare şi nu place alegătorilor se cheamă “democraţie”.

Când SUA, în mod sistematic, violează corespondenţa şi viaţa omului modern se cheamă “democraţie”.

Când cineva (Edward Snowden) vorbeşte despre asta se cheamă “trădare de patrie”.

Când un bărbat neînarmat (cecenul Ibragim Todaşev) e ucis în timpul unui interogatoriu FBI, se cheamă “democraţie”.

În altă parte a globului, Turcia sub Erdogan înregistrează o spectaculoasă creştere economică. Venitul pe cap de locuitor s-a triplat în ultimii ani. Vedem la ştiri protestele din piaţa Taksim. De ce protestează oamenii ăştia? Că nu mai au voie să consume alcool între 10.00 seara şi 6.00 dimineaţa .

Şi asta ridică nişte întrebări: Către ce se îndreaptă această democraţie de tipul “vreau să am dreptul să beau până la 5.00 dimineaţa în parcul Gezi, pe iarbă, şi să mă culeagă gunoierii în zori”? Apărătorii drepturilor omului mi-ar putea spune că sap la temelia drepturilor omului de a bea până se face p.... Poate că au dreptate şi eu greşesc.

Dar mai e ceva. În Turcia, scânteia protestelor a fost planul de a construi un mall în locul parcului din piaţa Taksim. De fapt, era vorba şi de o moschee acolo, dar nimeni n-a mai pomenit de ea. De când au început turcii să iasă în stradă împotriva propriei lor tradiţii?

Se schimbă ceva. Lumea devine mai greu de înţeles. Noua generaţie e înspăimântător de imprevizibilă. Priviţi ce se întâmplă şi în Brazilia acum! O ceată de yuppies (young urban professionals) protestează în stradă împotriva fotbalului. Şi Brazilia e o ţară cu un frumos ascendent economic, dar, cu toate astea, brazilienii ies în stradă pentru că pierd prea mult timp în trafic. “Prea mulţi bani cheltuiţi pe Cupa Mondială din 2014 şi pe Cupa Confederaţiilor de anul ăsta! Prea puţini bani pentru infrastructură şi transport în comun”, strigă ei.

Asta dă naştere unor întrebări fundamentale. De la o generaţie la alta se schimbă tot ce ştim despre lumea în care trăim. Vă reamintesc un episod petrecut în 1950, la ultima Cupă Mondială organizată de Brazilia. Uruguay a învins atunci Brazilia, pe Maracana, în ultimul act al competiţiei. Relatările de la acel meci spun că din stadion se auzea jalea celor 170.000 de spectatori, iar şase brazilieni s-au sinucis, aruncându-se din înaltul tribunelor. Ce mai conta viaţa!?!
De când se revoltă brazilienii împotriva vieţii?

Nu cred că sud-americanii s-au săturat brusc de fotbal, cum nu cred că turcii mor de grija parcului Gezi. Nu cred în proteste maraton care încep de la revendicări ecologice, continuă politic, pentru a sfârşi sub steagurile multicolore ale comunităţilor LGTB.

Cred că în spatele protestatarilor pe care mass-media ni-i aruncă sub ochi în fiecare zi sunt multe milioane de oameni cu alte opinii. Şi că în numele democraţiei celor care vor bere, confort şi rujuri variate pe buzele stewardeselor se încalcă bazele democraţiei.

Democraţia, adică guvernarea celor mulţi, nu va mai însemna nimic atunci când cei mulţi vor renunţa cu totul la cel mai mic efort de gândire.

Democraţia celor care l-au votat pe Schwarzenegger.

Democraţia celor care votează femei frumoase.

Democraţia celor care vor vota, nu peste mult timp, un luptător de wrestling.

Democraţia de tip hooligans – cei care se însufleţesc pe stadioane numai atunci când urlă “Demisia!” Văd zilnic în Bucureşti o groază de băieţi şi fete care tânjesc pur si simplu după nişte proteste de stradă. Vor să simtă că trăiesc şi că au şi ei un rost pe lume.

Democraţia de tip anonymus a tinerilor de pe Facebook, groaznic de uşor de manipulat (când ştii tot ce mişcă pe reţelele sociale, poţi controla reţelele sociale).

Şi mai ales democraţia celor care-i lasă pe alţii să gândească în locul lor. Nu suntem excluşi din această apocalipsă. E plină România de oameni care adoptă idei la modă fără să-şi îngăduie un minut de gândire. Lucrurile nu pot continua aşa. Ceva rău trebuie să se întâmple.