Sinistra artă a „logaritmilor morţii”

Departe de ochii dumneavoastră lucrează acum în lume, pe lângă diferite ministere ale apărării sau sub-secţiuni ale serviciilor de informaţii, unităţi de cercetare a căror unică menire este să calculeze cât mai precis efectul campaniilor militare şi a victimelor înregistrate de trupele proprii angajate pe câmpul de luptă asupra „nivelului de acceptabilitate” a razboiului de către opinia publică.

De aici, încercând să mai determine natura şi nivelul costurilor politice implicate de o campanie militară, sustenabilitatea acesteia în raport cu apropierea unei campanii electorale. Dar şi nevoia de a „modula” discursul politic pentru a-l face să concorde cu aşteptările electoratului dintr-un anume moment.

Interesant (pentru societăţile occidentale, evident nu şi pentru noi) este că teoria „logaritmilor morţii” se leagă şi de o alta: studiul paralel al reacţiei „elitelor politice” şi al „elitelor societăţiile civile” la fenomenul respectiv, aceasta deoarece o atitudine civică împotriva războiului în general sau a unei campanii militare în special, poate influenţa puternic opinia publică, determinând mişcări sociale puternice, cu efect asupra politicilor naţionale (vezi, spre exemplu, cazul campaniilor anti-războiul din Vietnam).    

Atunci când decidenţii politici şi militari de la Pentagon discută despre cum ar putea SUA să intervină undeva în lume, în deliberări sunt dominante temele privind natura conflictului şi estimarea numărului de victime. 

              Edward N Luttwak

Cercetările în domeniu capătă o imagine publică printr-o carte celebră War, Presidents and Public Opinion al cărei autor, John Mueller, pune bazele unei şcoli care, de atunci, avea să devină indispensabilă (chiar dacă foarte puţin vizibilă) tuturor decidenţilor politici, organizatorilor de campanii electorale, consilierilor diplomatici şi militari ai unora dintre personajele de primă mărime de pe scena politică internaţională. Este primul care examinează relaţia dintre creşterea numărului de victime din armata proprie şi scăderea sprijinului pentru conflictul respectiv în opinia publică naţională, aşa-numita „fobie a victimelor de război”. Mueller a propus o formulă logaritm pentru a corela opinia publică cu numărul de victime. Pe baza acestui logaritm, plecând de la datele războaielor din Coreea şi Vietnam, demonstrând că sprijinul opiniei publice mergea descrescând odată cu mărirea numărului de victime, a conchis că „sprijinul pentru război a urmat aproximativ acelaşi trend şi a constituit o funcţie a logaritmului de victime din armata americană”.

În 2005, Eichenberg a continuat acest tip de cercetare, folosind un tip de analiză foarte pragmatic, de tipul cost/beneficii (costurile fiind victimele din rândul soldaţilor, iar beneficiile însumând succesul general al misiunii în raport cu ceea ce opinia publică percepe ca valori ale interesului naţional. Einchenberg  afirmă că dacă există percepţia că ţara este ameninţată sau în cazul în care succesul operaţiunii militare este îndestul de mare, opinia publică va fi mai deschisă înspre acceptarea ideii de victime. Aceasta nu înseamnă că opinia publică nu se teme că vor exista victime. Pur şi simplu, le va putea accepta mai uşor dacă le percepe ca justificate.

Sigur că da, întreabă Larson în 1995, dar cine crează imaginea aceasta de forţă pe care „satul global” o va împrăştia instantaneu, la momentul potrivit şi în succesiunea evenimenţială decisă de strategii de campanie?  Atât Larson cât şi Zaller, susţin că „nivelul de acceptare” al opiniei publice precum şi toleranţa faţă de numărul de victime este în relaţie directă cu tipul de mesaj dat de elitele politice care, progresiv, nu numai că determină o ridicare graduală a nivelului de aşteptare, ci îl şi motivează treptat cu noi şi noi argumente, reuşind să obţină un „mainstream pattern” care reuşeşte cel mai adesea să coalizeze chiar şi persoane care, intervievate individual, îşi exprimaseră anterior convingerile lor profunde împotriva războiului.

Cum se face asta? Să ne reîntoarcem la clasici, adică la John Mueller care teoretiza sindromul „round the flag”utilizat acum în ştiinţele politice sau relaţiile internaţionale pentru a explica natura sprijinului de care Preşedintele SUA se bucură în perioadele de criză internaţională sau de război. Deoarece acest sindrom reduce nivelul critic faţă de politicile guvernamentale, este perceput ca un element al unei politici externe de tip diversionist. 

Mueller descrie cinci categorii de asemenea acţiuni: .

1. acţiune militară bruscă a SUA (ex. Războiul din Coreea, Invazia din Golful Porcilor); 

2. acţiuni militare majore (gen Doctrina Truman); 

3. dezvoltări tehnologice spectaculoase (tip Sputnik); 

4. evenimente militare majore în cadrul unui conflict aflat în curs de desfăşurare; 

5. summit SUA-Rusia.

Cum sunt ele folosite? Există două şcoli de gândire care propun un răspuns pe care-l puteţi regăsi în modul în care sunt gândite şi conduse toate campaniile de „îmblânzire, convingere şi dirijare” a opiniei publice pentru acceptarea cât mai facilă a “logaritmilor morţii” în aplicaţia lor practică. Prima şcoală este „The Patriotism School of Thought” care spune că, pe timp de război, în mod automat, cetăţenii americani vor vedea în persoana Preşedintelui un simbol al unităţii naţionale. Cealaltă şcoală, denumită „The Opinion Leadership School” susţine că nivelul de acceptare la nivelul opiniei publice poate fi determinat (şi) de lipsa de atitudine critică a partidelor din opoziţie, de frică să nu fie percepute fie ca defetiste, fie ca anti-naţionale.

Cădem oare în teoria conspiraţie globale, dând crezare teoriei că, în dorinţa de a se ridica în sondaje, un lider politic poate fi favorabil declanşării unui război, aceasta distrăgând atenţia de la problemele interne (teoria politicii externe diversioniste)? Sau, mai degrabă, suntem de acord că „logaritmii morţii” se dovedesc într-atât de exacţi încât, acum, pot justifica reticenţa extremă a multora dintre statele occidentale de a repeta aventuri dezastruoase ca Irakul sau Afganistanul, tocmai dat fiind faptul că raportul cost/beneficii nu a fost niciodată unul favorabil?

Sau şi una şi alta, în măsura în care războiul nu este decât o parte a mizei şi scopurile strategice vizibile şi expuse pe larg publicului însetat de informaţie nu sunt şi ele decât o parte a unui raţionament global cu mult mai amplu…vom repune această întrebare într-un material viitor când vom vedea dacă, spre exemplu, cea mai mare operaţiune NATO, războiul din Afganistan, unde ne-au murit şi nouă oameni, a atins, fie şi parţial, scopurile majore pentru care a fost pornit.