Sinuciderea omenirii fără arma nucleară. Învăţămintele lui 11 septembrie

Foto Getty Images

11 septembrie este echivalent cu Terorismul. Este vârful unui moment în care Terorismul ca actor global, cu un T mare, a devenit challenger al lumii în forma unei structuri în reţea, dar capabilă să planifice, să antreneze şi să proiecteze un atac distrugător de o asemenea amploare asupra superputerii unice şi de necontestat, la acea vreme, a lumii, Statele Unite.

Cu toate dimensiunile – simbolică, de imagine, de teroare, de schimbare a modului de viaţă. Terorismul nu a învins dar, 20 de ani după, vine cu lecţii grele pentru omenire, aplicabile în orice criză. Aşa am învăţat că oamenii pot fi creativi şi în a face rău, că omenirea se poate auto-distruge în nenumărate moduri altele decât arma nucleară, şi că, pentru a vindeca un rău şi a ieşi cu bine dintr-o criză, nu trebuie, în nici un caz, să generezi altele noi, secundare, capabile să producă efecte mult mai importante omenirii decât criza iniţială însăşi. Ba chiar să determine auto-distrugerea, în încercarea de a o vindeca de ceea ce e rău.

Logica şi psihologia răului criminal: distrugerea oamenilor nevinovaţi pentru motive ideologico-politice

Terorismul a fost definit în nenumărate feluri şi simplul fapt că statele, în propria lor legislaţie, au abordări diferite arată cât de dificil este să pui răul inexplicabil raţional într-un cadru normativ. Putem spune însă că terorismul este un instrument de atingere a unor obiective politice, ideologice, religioase ilegitime, imposibil de atins prin metode politice şi democratice obişnuite, prin uciderea la întâmplare a unor civili nevinovaţi, acţiune şocantă promovată excesiv de către media, cu scopul de a determina terorizarea populaţiei care să preseze asupra autorităţilor în vederea obiectivelor asumate iniţial de către terorişti.

Deci Terorismul are de a face cu politica, ideologia, religia, cu emoţia şi radicalizarea, cu obiective şi acţiuni de teroare împotriva unor ţinte aleatoare şi cu atacuri majore şi şocante, care să fie masiv mediatizate. În lipsa ameninţării că oricine poate fi victimă, a mediatizării majore(pentru a stârni teroarea la dimensiuni naţionale şi universale) terorismul nu-şi atinge scopul. În plus, terorismul este şi o formă inedită, ciudată, greu acceptabilă de comunicare a nemulţumirilor şi a disponibilităţii unor grupuri de a asuma orice tip de acţiune pentru a atinge un scop politic.

Nevoia de a crea şocul, teroarea şi impactul major la nivelul populaţiei, în sens cât mai larg, a făcut ca planificatorii şi cei care realizează acţiuni teroriste să utilizeze în sens extins – şi evident distructiv – creativitatea în cele rele pentru a obţine formule cât mai de impact, cât mai eficiente pentru a transmite mesajul. Ştiut fiind că omul se obişnuieşte cu ameninţările care-i devin familiare, ajunge să se adapteze sau să poată trăi chiar şi cu cele mai oribile crime, inventivitatea teroriştilor nu are margini şi ei caută soluţii din ce în ce mai şocante pentru a-şi atinge obiectivele şi a sădi teroarea.

Astfel că utilizarea metodelor diferite a excedat obişnuitele asasinate politice sau utilizarea de explozibili improvizaţi pentru a lansa atacuri de la distanţă. Lucrurile au evoluat în zone pe care oamenii normali sunt incapabili să şi le imagineze: suicidul criminal, aruncarea în aer în mijlocul mulţimii cu dispozitive explozibile, atacuri cu drone, decapitări ritualice, scufundarea de viu în acid, şi alte şi alte oribilităţi, care fac atacurile cu bombă la ambasade sau la nave militare ca şi dispozitivele explozibile puse pe drum instrumente din preistoria terorismului.

Chiar şi intrarea cu autoturisme sau camioane în mulţime şi înjunghierea cu cuţitul, la întâmplare, a oamenilor pe stradă, împuşcarea fără discriminare în şcoli şi universităţi intră în instrumentarul de tip terorist, aşa cum a fost brevetată şi vânătoarea de oameni cu arme de asalt în insula Uttoya de către Brevik. Demenţă şi teroare fără limite, când inventivitatea şi creativitatea oamenilor ar putea fi utilizată în direcţii mult mai constructive. 11 septembrie, atacul cu avioane de linie deturnate transformate în bombe zburătoare protejate de vieţile oamenilor nevinovaţi aflaţi la bord ca scuturi împotriva doborârii, avioane lansate asupra turnurilor gemene, Pentagonului şi Casei Albe(ultimul eşuat prin acţiunea pasagerilor care au prăbuşit aeronava în Pennsylvania) a reprezentat o culme a acestui tip de creativitate morbidă, probabil cel mai ingenios, costisitor şi amplu planificat atac asupra unui stat.

Înfrângerea terorismului. Lecţiile învăţate în 20 de ani după 11 septembrie

La 20 de ani de la atacurile de la World Trade Center – cum le va rămâne numele – putem spune fără să greşim că Terorismul a fost înfrânt. Nu că nu mai există, nu că nu se succed atacuri teroriste, nu că nu ar putea exista undeva, în viitor, atacuri teroriste şi mai puternice, şi mai devastatoare, cu şi mai multe victime. Terorismul biologic, cel nuclear şi chiar cel chimic pot face mult mai multe victime. Mai nou, si atacurile cibernetice – în măsura în care ar putea fi legate de o agendă teroristă – pot produce mult mai multe victime.

Doar putem spune că fiecare şi-a învăţat lecţiile. În primul rând umanitatea: am învăţat să trăim cu terorismul şi teroriştii. Nu înseamnă că acest lucru e simplu sau nu avem efecte secundare majore. Dar susţinem instituţii capabile să inventarieze şi să surprindă un atac major în pregătire care implică mult mai multe persoane, care trebuie să comunice. Urmărim suspecţii de terorism, radicalizare şi pe cei interesaţi de aceste fenomene şi putem să ştim când pătrund din exterior în ţară.

Între cele trei categorii de terorişti – cei care vin de undeva, de departe, pentru a ataca ţara şi cetăţenii, teroriştii şi radicalizaţii interni şi luptătorii din conflictele teroriste, care face drumurile între zone de luptă a teroriştilor şi ţara de origine, din Occident – autorităţile au învăţat să le facă faţă tuturor. E adevărat că şi aici există slăbiciuni când vorbim despre aşa numiţii lupi singuratici, care lucrează singuri, în principal cei care folosesc elemente obişnuite ale vieţii de zi cu zi pentru a lansa atacuri teroriste – automobile de orice fel, cuţite de bucătărie, etc – şi nu arme de foc sau explozibili, fie ei şi improvizaţi.

În plus, a fost un lung proces de descurajare, bazat pe etica americană a Vestului Sălbatic şi principiul responsabilităţii, dacă nu a răzbunării: prinde-ţi-l viu sau mort! Al Baghdadi, Osama bin Laden şi mulţi alţii au căzut pradă operaţiunilor de tip search and kill – vezi Operaţiunea Enduring Freedom. Şi teroriştii ştiu că, indiferent de rezultatul acţiunilor, Occidentul vine după ei, ca şi după cei care i-au găzduit, au planificat, i-au susţinut sau au finanţat acţiunea. Iar noua epocă a deschiderii arhivelor clasificate vrea să arate exact acest lucru, că nimeni nu a fost iertat, actor individual, companie sau stat – vezi dezbaterile recente şi cele din procese în Arabia Saudită, sau sprijinul prezumat al Pakistanului în favoarea talibanilor. Descurajarea credibilă funcţionează, şi 4 membri ai noului regim taliban care au trecut prin Guantanamo pot oricând să mărturisească despre acest lucru, chiar dacă nu au fost parte directă a vreunui atac terorist – de aceea sunt în viaţă şi liberi.

Dar cel mai puternic argument al faptului că terorismul a fost înfrânt este că nu ne-am schimbat modul de viaţă. Continuăm să fim liberi, să trăim în democraţie, să ne bucurăm de alegerile noastre libere. Alţii atentează la acest mod de viaţă, rivalitatea prezentă între democraţii şi autocraţii poate crea efecte în timp, dar sigur terorismul a fost înfrânt şi noi continuăm să ne trăim viaţa, cu micile inconveniente sau adaptări care ne apără de acţiunile teroriste posibile. Uneori e vorba despre prevedere, alteori despre prudenţă. Dar cam atât.

Lecţia supra-acţiunii: atunci când medicamentul e mai destructiv decât boala

Sigur, trebuie să recunoaştem şi aberaţiile, şi excesele, şi lucrurile de supra-reacţie care au creat ameninţări vizibile asupra societăţilor democratice traumatizate după atacurile teroriste din 11 septembrie. Da, am avut probleme majore cu libertăţile individuale şi chiar cu anumite alunecări extreme care ar fi schimbat modul de viaţă. Dar ne-am oprit la timp. Democraţia a avut puterea să controleze şi să contrabalanseze şi aceste excese.

Aici putem vorbi despre tehnicile discutabile de interogare a teroriştilor, despre waterboarding-simularea înecului, despre anchetarea în închisori din zone ce nu se supun drepturilor omului, despre abuzuri şi excese la Guantanamo şi Abu Ghraib. Aşa cum nu putem uita aberaţiile de la Abu Ghraib şi pozele ruşinoase pentru soldaţii americani implicaţi în acele acte, pedepsite de justiţie ulterior. Nici unul dintre aceste efecte nu avea cum să treacă neobservat, nesancţionat iar puterea morală şi victoria împotriva teorismului trece şi prin pedepsirea tuturor acestor excese.

Nu putem uita nici prevederile Patriot Act. Limitarea libertăţilor individuale ale tuturor cetăţenilor. Şi această lege a avut o perioadă de funcţionare limitată, şi ea a fost amendată, modificată, a fost controlată la aplicare şi a fost readusă, pas cu pas, în limitele constituţionale, ale statului de drept şi ale democraţiei. Aşa cum au fost sancţionate, cu egală celeritate, şi abuzurile împotriva cetăţenilor americani musulmani şi arabi de către vigilante extremişti şi autointitulaţi apărători ai vieţii tradiţionale a americanilor. Ba chiar şi culegerea de date personale sau prelucrarea megadatelor discuţiilor telefonice au fost respinse, cerând control judiciar şi ţinte clare, indivizi identificaţi pentru care există date şi elemente de probă, nu o supraveghere universală a populaţiei. (mai multe putem spune de abuzul la adresa datelor personale ale utilizatorilor de către unele aplicaţii şi platforme virtuale în internet decât despre ceea ce a mai rămas din supravegherea convorbirilor globale).

Şi la nivelul politicilor externe, au apărut limite ale parteneriatelor discutabile. Arabia Saudită, state din Golf, au fost investigate privind legăturile cu finanţatorii terorismului. Lecţia Stat Islamic este elocventă. Iar actuala campanie de declasificare documentelor e făcută ca, transparent, să acopere şi această dimensiune a lămuririi publicului despre faptul că nu există date concrete privind implicarea statelor sau conivenţa cu teroriştii, chiar dacă se ridică semne de întrebare, nu rareori, privind lipsa unei cercetări atente a acestora în absenţa unor solicitări directe şi explicite ale Occidentului. Şi aici e un dosar deschis ale cărui concluzii vor fi revelatoare privind sancţionarea tuturor celor implicaţi în susţinerea terorismului de orice fel. Inclusiv a celui de stat.

Afganistan: etica Războiului Lung

Nu am putea să discutăm despre 11 septembrie fără să revenim la tema războiului împotriva Terorismului şi a Războiului Lung din Afganistan. A eticii sale, viabilităţii sale, a realismului obiecivelor sale şi atingerii acestor obiective. Şi aici, în etica Războiului lung, cel mai lung război al Americii împotriva unui inamic masat într-un teritoriu, şantierul dezbaterilor este deschis şi e departe de final, după retragerea intempestivă din Afganistan a SUA. Avem temele legate de absenţa răbdării strategice a SUA, despre auto-asumarea unui termen al retragerii trupelor care a generat o vulnerabilitate majoră, transformată în rană adâncă prin implozia armatei afgane şi preluarea prematură a controlului Afganistanului de către talibani, prin excluderea oricărei forme de negociere pentru un guvern de coaliţie sau o formulă de reguli minimale pentru viitorul Afganistanului. Trec aici în revistă şi acordul cu talibanii (negociem cu teroriştii? Da, nu sunt pe lista americană a organizaţiilor teroriste, dar erau pe lista ONU. Etc.)

Dar poate temele cele mai spinoase şi mai dureroase ţin de existenţa şi adecvarea unor strategii sau mari strategii într-un Război Lung. Nu planurile evoluţiei unui conflict de tip război lung pe parcursul unui mandat politic al unui decident. Nu o formulă adaptată la politica internă şi necesităţile de context ale momentului unor decizii interne în SUA. Ci o strategie şi o Mare Strategie care să definească Războiul Lung, obiectivele sale, care să stabilească liniile şi dimensiunile cheltuielilor asumate, care să definească victoria şi perspectiva de retragere, inclusiv a încheierii conflictului. Sigur, nu există precedent pentru o mare strategie într-un Război Lung, dar acest lucru nu înseamnă că lecţiile învăţate nu trebuie aplicate.

George Bush Jr a avut motivaţia unui război neterminat, sau afacere neîncheiată în numele tatălui, în Irak. A fost lesne să o lege de combaterea terorismului, cu riscul de a antagoniza statele europene şi de a crea precedente importante în Orientul Mijlociu, care au însemnat inclusiv lăsarea Iranului fără adversar şi contra-balanţă regională. Clinton a fost mai preocupat de temele interne şi creditele cu buletinul pentru locuinţe, care au generat, în final criza subprimes, a produselor derivate. (Plus Monica Lewinski şi scandalul care i-a pătat cel de-al doilea mandat).

Apoi Obama a fost cel care a pronunţat retragerea anunţată. Lui îi revin sarcina şi laurii capturării lui Osama Bin Laden. Dar tot el a realizat că aplicarea deciziei de retragere nu e posibilă, că nu sunt condiţii tehnice şi că e nevoie să pregătească contextul pentru retragerea din Afganistan. Această poziţie şi cea a obiectivului zero arme nucleare i-au adus premiul Nobel pentru pace la început de mandat. Apoi l-am avut pe Trump şi decizia încăpăţânată de retragere, negocierile cu talibanii şi tăierea nodului gordian într-un război fără sfârşit prin asumarea politică, arbitrară, a unui termen limită. Împins mai departe de către Joe Biden, dar tot cu un termen limită anunţat public şi terminat cu o retragere intempestivă pentru care îşi dispută şi azi blamul şi responsabilitatea cu predecesorul său.

Decantarea şi dezbaterea Dosarului Afganistan

Sigur, dosarul Afganistan trebuie să decanteze şi să rezolve şi un nunăr de acuzaţii şi costuri de imagine directe ale Americii. Dezbaterea merge în direcţia anchetării, analizei şi responsabilizării în cazul unui posibil al doilea eşec al intelligence-ului american după cel care a dus la 11 septembrie, în punctele unde e vorba despre desconsiderarea datelor de către analişti, a realităţilor de către ofiţerii de pe teren, sau a evidenţei de către politicienii informaţi.

Apoi dosarul Afganistan ia în discuţie şi va trebui să lămurească şi nemulţumirile legate de lipsa de consultare a aliaţilor la negocieri şi retragere, abandonarea guvernului afgan şi chiar trădarea democraţiilor, prin predarea unei formule de democraţie electorală în mâinile regimului taliban. Sigur, la bază am putea vorbi, de fapt, doar despre excepţionalism unilateral american, nicidecum despre alte vini mai profunde sau mai incriminante. Dar, oricum, Washingtonul va trebui să fie primul care să accepte principiul Never again! O asemenea situaţie nu trebuie să se mai repete, pentru a nu afecta credibilitatea americană şi a nu genera tensiuni inutile cu aliaţii democratici şi din cadrul NATO, cei care au urmat America în Afganistan spre a o sprijini.

O asemenea eventualitate costă mai mult, mai ales acum, când strategia Biden asumă faptul că SUA nu pot face singure totul, că au nevoie de coagularea resurselor tuturor democraţiilor în confruntarea cu autocraţiile, ceea ce presupune creşterea bugetului de încredere, informarea, consultarea şi ascultarea tuturor şi mai ales evitarea alergării de unul singur, aşteptând ca toţi ceilalţi să te urmeze fără nici un comentariu. Un asemenea pas are nevoie de garanţii, de un cadru stabil şi asumat de comportament, de o relansare a NATO drept cadru al acestor consultări, în format imediat, rapid şi cu decizie rapidă şi oportună. Şi, desigur, trebuie evitate efectele secundare ale proiectelor alternative de tipul Armata europeană asupra coeziunii, eficacităţii şi credibilităţii Alianţei şi a legăturii transatlantice.