Siria după Helsinki: Turbulenţe majore în formatul Astan si trădarea Rusiei lui Putin

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Donald Trump şi Vladimir Putin - summit in Helsinki. FOTO EPA-EFE
Donald Trump şi Vladimir Putin - summit in Helsinki. FOTO EPA-EFE

Discuţiile tete-a-tete de la Helsinki au dat mari bătăi de cap de jur împrejurul globului. Donald Trump i-a dat lui Vladimir Putin nu numai vizibilitate şi relevanţă, dar a stârnit şi controverse majore acceptând o întâlnire de peste două ore şi 10 minute doar în prezenţa translatorilor, fără să relateze mare lucru

despre discuţii şi negocieri, în afara controversatei conferinţe de presă care a stârnit mai multe preocupări şi temeri decât a realizat transparenţa minimală a unui act de politică externă în care e implicat un lider de stat democratic.

Secretele de la Helsinki au răbufnit prin canalele media din întreaga lume

De atunci, s-au aglomerat lecturile pe diferite teme făcute potrivit cu gesturile la vârf ale celor doi actori. Controversa pe Ucraina a fost îngropată în nenumărate declaraţii publice şi reconfirmări de poziţie pe toată linia în establishmentul american, de la Casa Albă, Consiliul Naţional de Securitate şi Departamentul de Stat la Alexandr Vershbow, trimisul special american pentru regiune.

În cazul Siriei, mesajele se aglomerează pe diferite dimensiuni şi meridiane, relevând ambiguităţi, reaşezări, tentative şi teme discutate la masă. Ba congresmanii americani au încercat şi varianta audierii translatorului lui Trump, dar au renunţat după asigurările date de membrii administraţiei audiaţi săptămâna imediat următoare reuniunii de la Helsinki. De la presa de prim-plan americană şi globală la cea rusă şi europeană, a statelor din Golf şi din Turcia, fiecare a venit cu propriile mesaje şi interpretări.

Poate cele mai relevante, din punctul de vedere al apropierii de guvernele respective, reflectând temeri, preocupări şi poziţionări, au fost cele ale mass media din Arabia Saudită, Al Jazeera şi presa iraniană. Iar lecturile comune, dimpreună cu informaţiile din presa turcă, creează o frescă completă a poziţionărilor lumii musulmane faţă de perspectiva siriană. Şi toate au subliniat, invariabil, eşecul Rusiei de a se impune în recunoaşteri şi legitimităţi, în ciuda poziţiilor de pe teren, inconsecvenţele din formatul Astana şi nerespectarea celor convenite privind zonele de dezescaladare, susţinerea directă a regimului Al Assad de către Rusia şi limitele sale în a influenţa marile teme: retragerea iraniană şi a miliţiilor şiite pro-iraniene din Siria, revenirea refugiaţilor în Siria lui Al Assad şi altele.

După întâlnire au început negările părţii americane pe orice susţinea Moscova, de la întărirea cooperării militare – taxată de partea rusă drept trădare a Comandantului Suprem de către Generalul Joseph L. Votel, comandantul Comandamentului Central al SUA. Recursul la discuţia legitimităţii prezenţei trupelor americane pe teren odată ce ISIS-Daesh-Stat Islamic a fost eliminat, arată divergenţele fundamentale din Siria a celor doi mari, la nivelul establishmentului şi administraţiilor extinse.


FOTO EPA-EFE / Tolga Bozoglu

Imagine indisponibilă

Conflict direct ruso-turc în Idlib?

Mai nou, cea mai dură modificare intervine în relaţia Rusia-Turcia, odată cu anunţul lui Bashar al Assad că ţinta viitoare a armatei sale – susţinută de peste 100.000 de iranieni, membri al Forţelor Al Quds a Gardienilor Revoluţiei Islamice, a miliţiilor libaneze şiite Hezbollah, pro-iraniene şi a altor miliţii şiite de pe teren – este regiunea Idlib, zona controlată de Turcia în regiune. Putin nu l-a mai sunat pe Erdogan după întâlnirea de la Helsinki, mai mult, l-a evitat şi la reuniunea BRICS de la Johannesburg, unde au fost prezenţi ambii.

Tulburarea din paradis e profundă, deşi ambele părţi au încercat să menţină, până inclusiv la reuniunea formatului Astana de la Soci, la începutul săptămânii, aparenţa bunelor relaţii neschimbate, fiind vânturată din nou rivalitatea cu SUA care nu vinde F35 Ankarei şi achiziţia de sisteme S400 anti-rachetă de către Erdogan din Rusia, ca elemente ce ar proba, subliminal, apropierea celor doi şi parteneriatul lor constant, neschimbat.

Turcia a anunţat că nu se pune problema să cedeze provincia unde are trupe speciale, provincie la Vest de Eufrat pe care o deţine, împreună cu opoziţia siriană din Armata Siriană Liberă, aşa cum, pe de altă parte, SUA e decisă să controleze mai departe zona de la Est de Eufrat, cu Forţele Democratice Siriene, opoziţia kurdo-arabă pe care a format-o, antrenat-o şi înarmat-o. Declaraţia lui Al Assad către media rusă a stârnit însă alarma, odată ce ţinta Idlib a fost pronunţată, ca următor atac al forţelor întrunite pro-Assad.

Deşi promisiuni anterioare arătau altfel, se pare că deja fuga de o discuţie deschisă a liderului de la Kremlin arată că Putin a refăcut deja aranjamentele şi alianţele. Şi nu sunt deloc favorabile Turciei.

Provincia Idlib este un sanctuar al forţelor de opoziţie, majoritar sunnite, alungate sau mutate din alte zone de dezescaladare, distruse de Assad cu susţinere rusă şi iraniană/şiită pro-iraniană. Acolo ar exista, după relatările media şi a Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului, mii de jihadişti şi luptători străini, alături de trupele opoziţiei siriene pro-turce. Turcia are deja 3,5 milioane de refugiaţi sunniţi, iar o ofensivă nouă ar determina un nou flux enorm de imigranţi estimat la 2,5 milioane de oameni, în caz de atac. Nu mai vorbim despre preocupările turce că autonomia de facto kurdă din nord-est s-ar putea extinde la pungile kurde din Vestul Siriei. până la Latakia, dacă dispare scutul de pe Eufrat creat de trupele sale speciale.

Preşedintele Tayyip Recep Erdogan îl tot presează pe omologul său rus, Vladimir Putin, pentru a se asigura că un asemenea deznodământ nu are loc. Deşi promisiuni anterioare arătau altfel, se pare că deja fuga de o discuţie deschisă a liderului de la Kremlin arată că Putin a refăcut deja aranjamentele şi alianţele. Şi nu sunt deloc favorabile Turciei.

„Sigur, nu e posibil ca noi să acceptăm orice atac al regimului asupra provinciei Idlib. Am discutat asta cu Putin. Am căzut de acord pe tema asta. Sper că va face ce e nevoie pentru asta“, susţine Erdogan în Hurriyet. Totuşi propunerea sa de a prelua armele de la rebeli şi de a forma o armată naţională siriană în regiune nu a fost acceptată, potrivit ziarului pan-arab Alsharq Alawsat. Între timp, rebelii se pregătesc deja de atacul combinat siriano-ruso-iranian în provincie.


Şefii diplomaţiilor rusă, turcă şi iraniană FOTO EPA-EFE

Summit la Moscova pe tema Siriei la prezidiu  Javad Zarif Sergei Lavrov Mevlut Cavusoglu FOTO EPA-EFE / Sergei Chirikov

Trădarea rusă în Siria: Ucraina pentru eliminarea Iranului din Siria

Furnicarul întâlnirilor în cascadă care au urmat summitului de la Helsinki Putin Trump a subliniat lipsa de înţelegere şi fuga după legitimitate şi soluţii într-un ghem de interese greu de conciliat. Supărarea Turciei pentru perspectiva unui atac comun al regimului Al Assad, Iranului cu miliţiile şiite şi Rusiei asupra provinciei Idlib şi intereselor sale la frontiera siriană şi la Est de Eufrat nu sunt singurele alerte apărute după Helsinki: Turcia suspectează un acord tacit şi îndemnul SUA pentru o conciliere între regim şi kurzii din YPG, despre care afirmă că e parte a organizaţiei teroriste PKK, şi afirmă că nu va ceda în faţa unui eventual atac.

Mai nou, Iranul, la rândul său, este în postura de a-şi vedea interesele şi sângele lăsat în recuperarea zonelor controlate azi de regimul Assad negociate de către Rusia în favoarea sa, o a doua trădare a partenerilor acordurilor tip Astana.

Astăzi, negocierile siriene sunt blocate la Geneva, unde au loc sub egida ONU, pe baza precondiţiilor părţilor: regimul vrea continuitatea lui Al Assad şi menţinerea conducerii minoritare allawite a întregii ţări – îi lipsesc şi azi zonele de Nord-Est şi Est; opoziţia siriană a rămas pe poziţiile contestării şi a cererii imperioase a retragerii lui Al Assad la pensie, dacă nu condamnarea sa pentru crime împotriva umanităţii. Situaţia de pe teren s-a schimbat mult.

Pe celălalt format paralel numit Astana, Iran, Turcia şi Rusia au construit o formula prin care Rusia îşi atinge obiectivele pe seama contribuţiilor celorlalţi doi actori, chiar dacă abordările sunt divergente: Rusia şi Iranul îl susţin pe Al Assad, Turcia susţine opoziţia şi retragerea lui Al Assad.

Ambiţiile Rusiei şi ingerinţa în Occident au creat probleme majore de credibilitate şi resurse economice, iar jocul său la multe mese, cu schimbarea pe rând a partenerilor şi trădarea succesivă a fiecăruia creează dificultăţi de credibilitate majore.

Tocmai de aceea reuniunea de la Soci de luni şi marţi, 30-31 iulie, a fost atât de importantă, mai ales că a prefaţat vizita generalului Scaparotti, Comandantul suprem aliat al forţelor americane din Europa, la Ankara, pe 1 august. Iar negocierile în formate paralele continuă pentru Turcia, ameninţată să nu-şi atingă ţintele esenţiale: separarea kurzilor de pungile de la Vest de Eufrat şi crearea unui continuum kurd la frontiera sa sudică, plus inundarea Turciei cu refugiaţi, dincolo de cele 3,5 milioane deja existente aici. Turcia negociază cu Rusia blocarea atacului pe zona sa de interes, Idlib, şi cu SUA nuanţarea relaţiei cu YPG/PYD, forţele kurde din Siria.

Reuniunea de la Soci în trei a început prin reafirmarea punctelor comune – integritatea teritorială a Siriei, combaterea terorismului sub toate formele şi apărarea securităţii statelor vecine – temă introdusă de Turcia şi susţinută de Iran. După acest punct, temele de discuţie au luat foc: nerespectarea integrităţii zonelor de deconflictualizare şi atacul regimului – susţinut de Iran, miliţiile şiite şi mai ales Rusia – în Ghouta de Est şi în Quneitra şi ameninţarea asupra Idlib; reîntoarcerea refugiaţilor şi persoanelor deplasate intern la casele lor – care reclamă încredere, deci retragerea lui Al Assad şi o schimbare a regimului într-o formula electorală democratică, care să dea garanţii sunniţilor – şi mai ales retragerea prezenţei militare iraniene din Siria, subiect discutat în a doua zi, spre stupefacţia Teheranului.

Partea publică e cel puţin consternantă, pentru statul care a dat carnea de tun din linia întâi pentru combaterea opoziţiei siriene: agenţia rusă TASS susţine că tema a fost discutată, părţile având abordări diferite asupra unor detalii ale prezenţei Iranului în Siria, fără a elabora, presa turcă şi Hurriyet a subliniat problema Idlib şi schimbul de prizonieri iar trimisul special rus în Siria, Aleksandr Lavrentiev, nu a comentat despre prezenţa iraniană, ci a subliniat doar că discuţiile au avut loc în baza unei obişnuite maniere constructive, instalate între părţi.

Presa arabă a subliniat timpul necesar regimului susţinut de muşchii săi ruşi şi iranieni spre a elibera zona rurală Latakia şi nordul provinciilor Hama şi Jisr al-Shughour, înainte de a ataca Idlib, deci câteva luni, în timp ce presa iraniană subliniază declaraţia finală în 8 puncte ce nu conţine referiri la prezenţa iraniană.

Cât despre negocierea Ucrainei sau spaţiului post-sovietic, este o utopie în faţa Americii actuale, iar Rusia nu are nici resursele, nici argumentele pentru un asemenea pas.

În schimb, Marwan Kabalan, directorul Centrului de Studii Arabe, interpretează pentru postul qatariot Al Jazeera că Rusia a trădat deja Iranul. Interesele sale nu vizează un schimb Siria – pe care o deţine deja – contra Iran, ci Iranul e sacrificat pentru un scop mult mai important: Ucraina. Rusia a vrut avansul din Siria, pe care-l consideră ireversibil, nu pentru un loc important la masa de negocieri de la Geneva - îl avea deja prin prezenţa sa militară pe teritoriul sirian - nu numai pentru o poziţie avantajoasă în Orientul Mijlociu - unde deja avea un cuvânt important, Siria reprezentând replica sa la pierderea Libiei după atacul occidental împotriva lui Khadafi - ci intervenţia sa de proiecţie a forţei fiind, de fapt, obţinerea unui avantaj substanţial pentru a negocia cu SUA Ucraina şi spaţiul post-sovietic.

Nu înseamnă că Rusia a câştigat partida. Ambiţiile sale şi ingerinţa în Occident au creat probleme majore de credibilitate şi resurse economice, iar jocul său la multe mese, cu schimbarea pe rând a partenerilor şi trădarea succesivă a fiecăruia – vezi Turcia, azi Iranul – creează dificultăţi de credibilitate majore. Cu Turcia şi Iran, Moscova încearcă negocierile pentru a ieşi din părţi ale acordurilor iniţiale, care au atins deja teme majore precum atacul împotriva forţelor turce şi continuumul kurd la frontiera sa, refugiaţii sunniţi şi retragerea trupelor iraniene şi pro-iraniene – circa 100.000 - din Siria. Problema rămâne a compensării acestor trupe cu costuri ruse – companiile militare private, în primul rând, dar cu finanţări ale guvernului rus – şi livrarea pe tema refugiaţilor – necredibilă cât timp Rusia îl apără pe Assad şi regimul său.

În plus, pentru a sta la masă cu SUA, costurile şi sustenabilitatea livrabilelor trebuie să fie mult mai evidentă. Cât despre negocierea Ucrainei sau spaţiului post-sovietic, este o utopie în faţa Americii actuale, iar Rusia nu are nici resursele, nici argumentele pentru un asemenea pas. Rămâne doar cinismul trădării partenerilor săi pentru ţinte parţiale ale obiectivului său în Ucraina. Deja respins explicit de Washington prin toate vocile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite