Statul Islamic şi politica regională a Turciei

Kurzii, perdanţii Primului Război Mondial pot deveni marii câştigători ai Primăverii Arabe. De aici trebuie începută orice analiză privind actuala politică a Turciei în Siria şi Irak, acolo unde haosul generat de ascensiunea Statului Islamic şi incapacitatea regimurilor de la Damasc şi Bagdad de a controla întregul teritoriu naţional au permis kurzilor să obţină autonomia teritorială.

Independenţa devine însă un scenariu plauzibil, iar Ankara nu se mulţumeşte cu situaţia actuală, fiind dispusă a accepta o regiune autonomă kurdă în nordul Irakului, fapt pentru care relaţiile cu formaţiunea autonomă de acest tip condusă de Masoud Barzani au fost excepţionale, însă nu priveşte cu ochi buni apariţia statului kurd, chiar dacă acesta se prefigurează a lua naştere doar în Siria şi Irak, fără a afecta, cel puţin pentru moment, Turcia sau Iranul.

În tot acest context, Turcia a fost acuzată pentru sprijinirea terorismului, prin finanţarea, antrenarea şi înarmarea grupărilor jihadiste ce acţionează în Siria, implicit Statul Islamic. Agenda este una dublă: înlăturarea regimului condus de către Bashar al-Assad şi slăbirea grupărilor kurde din Siria şi Irak. Pe acest fond a venit decizia Turciei, din octombrie 2014, de a nu susţine forţele kurde Peshmerga atunci când Statul Islamic a atacat oraşul sirian  Kobane. Dar, efectul de bumerang nu a ezitat să apară, iar cu ocazia alegerilor din iunie 2015, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), condus de actualul preşedinte Erdogan, a suferit o pierdere vizibilă de capital electoral, venită implicit din partea vechilor susţinători kurzi.

Chiar dacă AKP a rămas cel mai mare partid, acumulând 40,86% dintre sufragii, rezultatul alegerilor a produs un şoc pe scena politică de la Ankara. Pentru prima dată în ultimii 13 ani AKP se vede nevoit a forma o alianţă de guvernare, în timp ce tot pentru prima dată în istoria modernă a Turciei, Partidul Democrati al Poporului (HDP) reprezintă prima formaţiune kurdă care depăşeşte pragul electoral de 10 procente, intrând în Parlament. De menţionat aici este faptul că de-a lungul timpului, mai mulţi etnici kurzi au devenit membri ai legislativului turc, candidând pe lista altor partide sau mai ales în mod independent. Votul pentru HDP vine nu numai din partea kurzilor, cât mai ales din partea   populaţiei turce, îndreptate împotriva autoritarismului lui Erdogan.

Astfel, ascensiunea HDP a limitat implicit numărul de parlamentari ai AKP, ceea ce face ca partidul lui Erdogan să piardă atât şansa de a guverna singur, cât mai ales ocazia de a putea schimba Constituţia ţării, ceea ce ar transforma Turcia într-o republică prezidenţială oferind puteri depline nimeni altuia decât lui Erdogan.

Sigur, teoria politică spune că preşedintele ar trebui să rămână neutru privind atitudinea faţă de partide, însă exprimarea conform căreia AKP este partidul lui Erdogan este la fel de valabilă ca atunci când acesta deţinea funcţia de prim-ministru. Neţinând cont de non-partizanatul prevăzut de însăşi Constituţia pe care doreşte să o schimbe, Erdogan a fost un vârf de lance a campaniei electorale acolo unde nu a ezitat nici măcar o clipă a-l ataca pe liderul HDP, Selahattin Demirtas.

Demirtas a fost printre altele şi ţinta unor atacuri media, acolo unde a fost prezentat ca fiind un consumator al cărnii de porc, lucru total interzis in Islam, în timp ce Erdogan participa la mittinguri fluturând Coranul şi afirmând că el şi AKP sunt reprezentanţii adevăraţilor musulmani.

Neacceptând rezultatul alegerilor, AKP a acuzat PKK pentru încălcarea acordului de pace, susţinând că intenţia HDP este de a destabiliza Turcia. Paşii următori sunt ceea ce vedem astăzi, şi anume intervenţia militară împotriva Statului Islamic şi a forţelor PKK din Irakul de Nord şi Siria. Erdogan nu putea duce o luptă împotriva kurzilor fără a lupta şi împotriva Statului Islamic, aşa cum nu poate duce o luptă doar împotriva jihadiştilor permiţând continuarea ascensiunii kurde.

Dar calculul este mai ales unul de oridin intern. La Ankara există un guvern interimar condus de AKP care poartă negocieri pentru formarea unei coaliţii, însă timpul se scurge iar eşecul negocierilor va permite lui Erdogan, ca din postura de preşedinte, să invoce alegeri anticipate, alegeri în cadrul cărora se aşteaptă a marginaliza HDP. Mai mult, AKP urmăreşte creşterea propriului capital electoral prin atragerea voturilor din partea conservatorilor şi naţionaliştilor.

Între timp casa lui Demirtas din Diarbakir este percheziţionată „din greşeală” de forţele de ordine, lideri kurzi sunt arestaţi iar PKK redevine o ameninţare pentru securitatea internă a Turciei. Toate acestea ne confirmă faptul că toţi cei care au salutat rezultatul alegerilor din  iunie catalogând-ul un succes al  democraţiei, s-au înşelat.

Erdogan  nu a acceptat înfrângerea şi îşi va juca toate cărţile posibile pentru a-şi întări puterea politică, chiar cu riscurile  menţinerii instabilităţii regionale şi transformării Turciei într-un stat autoritar.  Viitorul se anunţă însă unul incert, existând posibilitatea ca Turcia să se afunde într-o criză politică fără a mai avea posibilitatea de a controla evenimentele din regiune.