SUA – Cuba – Vatican: noi direcţii geopolitice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Barack Obama şi Raul Castro reiau dialogul SUA-Cuba îngheţat în 53 de ani FOTO AP
Barack Obama şi Raul Castro reiau dialogul SUA-Cuba îngheţat în 53 de ani FOTO AP

Acum câteva zile o ştire a ocupat prima pagină a ziarelor: SUA şi Cuba – prin medierea diplomaţiei Vaticanului – au hotărât restabilirea relaţiilor diplomatice, după o întrerupere de 53 de ani.

Vestea a luat prin surprindere pe toată lumea, a readus în discuţie puterea diplomaţiei catolice şi a adus în discuţie mai multe consecinţe ale acestei lovituri de mare fineţe diplomatică. Efectele acestui acord sunt majore şi se vor resimţi putenic în 2015, dar şi în anii următori, pe mai multe continente. Se schimbă astfel un colţ al marelui tablou geopolitic global, iar asupra acestuia – şi nuanţelor care apar în mâinile marilor pictori – dorim să ne pronunţăm în acest text.

Primele reacţii au fost umoristice, surpriza paralizând câteva zile analizele de substanţă. Mai concret, multe glume spuneau că nepoţii lui Meyer Lanski, Sam Giancana şi Vito Genovese, vestiţi caizi ai mafiei americane, vor reveni la Tropicana – vestit cabaret din Havana – pentru a prelua afacerea şi a reîncepe să facă bani din ceea ce ştiu mai bine. Gluma are un sâmbure de adevăr, dar nu mai mult de atât, cel puţin deocamdată.

Acest acord realizat între cele două state vecine are o triplă importanţă: geopolitică, ideologică şi social-economică. Fundamentale sunt primele două, iar cea de a treia va conduce în timp la eliminarea rolului conducător al partidului comunist în Cuba, dar nu oricum, nu foarte repede şi nu aşa cum îşi imaginează toată lumea.

Mai întâi, să analizăm pe scurt valoarea geopolitică a acordului realizat. Teoretic, el este o cedare din partea SUA, care consfinţesc prin aceasta rolul conducător al partidului comunist cubanez şi pe mai departe. Tot teoretic, este o mare lovitură a lui Raul Castro în interiorul partidului, dar acest lucru va trebui verificat nu acum, ci peste câţiva ani, când va fi nevoie efectiv ca alt lider să preia conducerea ţării. Pentru mulţi însă, premiul I cu coroniţă revine Vaticanului, ca mediator eficace şi subtil.

Realitatea este mai complexă, deoarece toată lumea a cîştigat, cel mai mult punctând Washingtonul, iar cel mai puţin partidul comunist cubanez. În acelaşi timp, efectele acestui acord sunt mai puternice relativ la terţe ţări, iar acestea au fost în principal vizate de cele trei conduceri de state.

Realitatea a fost că în Cuba comunismul a fost posibil doar pentru că americanii nu l-au considerat o atât de mare ameninţare pentru interesele lor. Administraţia de la Washington a lui JFK era prinsă în acele timpuri într-o relaţie dificilă cu mafia americană – care domina Cuba la acele timpuri, mituindu-l pe Fulgencio Battista. Pierderea veniturilor de pe insulă a afectat puternic anumite familii mafiote, iar JFK şi fratele său – procuror-general atunci – cu sprijinul lui J. E. Hoover de la FBI, omul care a luptat contra mafiei cu metode directe, nu doreau să pună armata să readucă la picioarele crimei organizate o ţară.

De aceea, nu s-a insistat prea mult. Este imposibil de crezut că armata SUA ar fi putut fi oprită de armata cubaneză, oricât de eroică ar fi fost, cu atât mai mult cu cât baza de la Guantanamo este chiar pe insula Cuba. În plus, capitala Havana este în nord, efectiv la 250 de kilometri de Miami, ceea a permis multor mii de familii cubaneze să traverseze cumva acest spaţiu marin şi să emigreze în SUA. Iar armata URSS nici nu ar fi putut să intervină eficient pentru apărarea insulei, oricât de mari i-ar fi fost interesele, deoarece era o distanţă prea mare între cele două ţări, făcând imposibilă o aprovizionare normală cu soldaţi, material militar şi hrană.

Fidel Castro şi grupul său conducător a fost conştient de acest lucru, şi a încercat să facă tot ce putea pentru a fi independent. Nu s-a putut, şi de aceea a fost nevoit să îşi trimită trupele să lupte efectiv în anii 1980 în Angola în sprijinul taberei susţinută de Moscova.

Tot ca preţ al protecţiei oferite de către URSS a fost şi construcţia bazei sovietice de supraveghere electronică de la Lourdes, inaugurată în 1967. Operată de aproape 3000 de militari sovietici, ea fost închisă în 2001, sub presiunea SUA – care a condiţionat acordarea de sprijin financiar Rusiei de eliminarea acestei baze din sistemul militar rus. Costurile erau destul de mari atunci pentru o Rusie slăbită economică, iar cererea a fost acceptată şi pusă în practică, alături de închiderea unei baze din Vietnam – Cam Rahn.

Ei bine, anul 2014 a readus în discuţie problema relaţiei Rusia – SUA. Preşedintele rus a făcut un pas, iar în iulie s-a semnat un acord de redeschidere a bazei de la Lourdes. Tehnologie de supraveghere electronică sofisticată în apropierea graniţei SUA este ceva ce nu se poate accepta la Pentagon sau în alte centre de decizie a politicii externe americane, iar de atunci negocierile cu Havana au intrat în linie dreaptă. Finalizarea lor reprezintă o lovitură dură dată intereselor ruse, care se vedeau din nou operând cvasi-nestingherite pe insula Cubei.

Acordul în sine nu a fost receptat pozitiv la Moscova, care a înţeles foarte bine că acum va vedea mii de americani pe insulă. Americanii înseamnă dolari, iar populaţia sărăcită a Cubei ştie bine să vândă aproape orice – deci, americanii vor fi cumpăratorii ideali. Inclusiv industria sexului va avea un impuls teribil, ceea ce va conduce la alimentarea populaţiei cu dolari necontrolaţi de regim, ceea ce în timp va duce la re-crearea dependenţei economice cvasi-totale a cubanezilor de economia SUA.

De fapt, reinstalarea ambasadei SUA în Cuba înseamnă mai mult decât a aduce câţiva diplomaţi: ea este de fapt prologul competiţiei finale dintre produsele americane şi cele pe care Rusia sau China le-ar putea aduce cubanezilor.

Mai înseamnă şi reconectarea celor 10 milioane de cubanezi la modernizare, care este inamicul nr 1 al comunismului. Practic, acest acord aduce din nou mărfuri de calitate în Cuba. Oricâte restricţii ar mai dori să menţină regimul comunist, ele vor începe să cadă, deoarece pătrunderea de mărfuri de calitate – în special autoturisme – va readuce în centrul atenţiei stratificarea socială. Cum primii care vor beneficia vor fi liderii partidului comunist, acest lucru va creea resentimente, care pot fi uşor exploatate de o populaţie cu sînge fierbinte, care dansează şi iubeşte şi care ştie de zeci de ani că va învinge.

Reluarea acestor legături diplomatice însă permite şi călătoria posesorilor de paşaport SUA în Cuba. Evident că primii vor profita iubitorii de soare şi turismul va cîştiga. Dar mai sunt un grup numeros de persoane care va profita: cubanezii care au emigrat în Florida cu precădere şi care au o puternică comunitate acolo. Legăturile familiale vor fi reluate, chiar daca poliţia cubaneză va bloca o parte dintre doritorii de revedere. Din nou, va creşte gradul de expunere economică şi socială a regimului faţă de întregul popor cubanez, şi este foarte posibil ca într-un număr de ani regimul comunist cubanez să îşi amintească un cântec preluat de la chilieni şi pe care îl impune la difuzoare de decenii: „El Pueblo unido jamas sera vencido / Poporul unit nu va fi învins unit niciodată”: 

Există şi un preţ, mai puţin vizibil, al acestui acord. Cuba, chiar dacă oficial nu va recunoaşte acest lucru, va reduce mult propaganda ideologică pe plan intern şi aproape în totalitate pe plan extern. Nu este exclus ca nişte dolari să cimenteze mai mult această idee. Nu s-ar putea să fii activ în propagandă, când nu ştii ca partid comunist cât vei mai putea menţine puterea reală, mai ales că în întreaga zonă a Americii Latine banii încep să elimine comunismul de pe scenă, chiar dacă acum nu o face într-o formă prea beningnă.

De aceea, aspectul ideologic nu poate fi ocolit din dezbatere. Cuba a fost folosită ani de zile în legitimarea propagandei comuniste la nivel global. Nu doar simbolistica unui criminal prins în Bolivia – apreciată şi de diferiţi incompetenţi din Bucureşti – a contat, ci şi imaginea de „ţară mică sprijinită de statele progresiste şi care rezistă colosului american, deşi yankeii le fac tot răul din lume”.

Imaginea a fost folosită temeinic pentru subversiune ideologică la nivel global, au apărut cântece, cărţi, naivi de serviciu sau din naştere au crezut şi au dat mai departe această marotă.

Ea a prins mai ales în America Latină, unde relaţia cu SUA este mai dificilă, într-adevăr. Dominaţia vestitei companii UFC – dar şi a altora, precum şi sprijinul acordat de administraţia de la Washington multor oligarhii din zonă nu a făcut bine. Sunt realităţi pe care trebuie să şi le asume toţi, fără deosebire, având obligaţia să le corecteze.

Este păcat ca o zonă atât de dinamică să nu se dezvolte, pentru că potenţial este, iar milioanele de tineri din zonă vor începe din ce în ce mai mult să pună presiune pe sistemele politice foarte puţin reformate ale acelor ţări. America Centrală va fi prima care va trebui să facă acele mari schimbări şi să iasă din cultura violenţei – aici este polul criminalităţii cu pistolul la nivel global – iar o Cubă mai puţin dogmatică în comunismul ei va ajuta la potolirea vărsării de sânge. America de Sud va urma şi ea, dar în timp.

Această propagandă ideologică a venit în contrast timp de zeci de ani nu doar cu SUA, ci şi cu interesele Vaticanului. „Teologia eliberării” a înflorit în America Latină cu concursul multor preoţi catolici, care au stârnit mânia Curiei Romane. De aceea, în această zonă cooperarea dintre Washington şi Vatican funcţionează de zeci de ani. Comunismul era propovăduit de preoţi, ca o alternativă viabilă la realităţile oligarhice şi exploatatoare ale zonei, iar Cuba era exemplul perfect, fiind singurul stat din zonă care „construise o lume mai aproape de perfecţiune, fără exploatare, unde oamenii o duc bine şi inegalităţile sociale au dispărut complet”. Fiind şi insulă, şi izolată, nu era vizitată de prea mulţi cetăţeni din statele unde funcţiona propaganda, ceea ce a permis obţinerea de succese. Hugo Chavez şi Nicolas Maduro au fost printre cele mai vizibile, dar nu au fost singure.

De aceea, această reînnodare de relaţii diplomatice şi economice loveşte puternic în toată propaganda comunistă la nivel global, dar mai ales la nivelul Americii Latine; creează la nivelul Venezuelei o mare problemă de legitimare a discursului intern şi extern şi decredibilizează în bună măsură teologia eliberării.

Practic, acum Cuba nu mai este martirul, ci un fel de apostat, dacă privim asta din perspectiva ideologiei comuniste. Pare a fi curios să folosim termeni religioşi referitor la comunism, nu-i aşa? Şi totuşi, nu este, pentru că pe această paradigmă religioasă s-a construit comunismul şi şi-a găsit adepţi în lume.

De aceea, faptul că „ţara-eroină” a comunismului a reluat relaţiile diplomatice cu SUA este o mare deviere de dreapta de la „credinţă”. Mai rău, chiar Vaticanul a mijlocit înţelegerea. Aceasta se traduce într-o derută ideologică şi la nivel de propagandă, iar comunismul a primit astfel o mare lovitură, fiind obligat să îşi caute noi teme de atac. E greu de crezut cu ce va putea riposta acum comunismul la nivel de noutate a ideilor, chiar dacă sloganurile lor nu se vor schimba prea mult în viitor.

De aceea, să apreciem această înţelegere realizată între cele trei diplomaţii. Cuba din 1961 nu era atât de comunistă pe cât se crede, contextul a dus-o mai mult pe această direcţie în anii ce au urmat. Pe fond, familia Castro era una bogată înainte de revoluţie, iar acum se redeschid – timid – porţi si posibilităţi de reparare a daunelor aduse de comunizare. Iar efectele acestui acord sunt mari, pe spaţii vaste – de unde şi întrebarea: situaţia din Ucraina a fost imboldul major pentru această lovitură diplomatică?  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite