În lume

articolul anterior articolul urmator

Suleyman Magnificul 2.0

100
5 Aug 2016 11:24:33
Alexandru Grumaz
Erdogan FOTO Getty
Erdogan FOTO Getty

Cicero scria în Scrisori catre Aticus: „Cauzele evenimentelor sunt chiar mai interesante decât evenimentele înseşi”. Lovitura de stat militară s-a încheiat (!?). Elitele militare, arestate şi înjosite prin închisori, sunt eliminate din jocurile pentru putere (!?). Ce-i mai rămâne preşedintelui Recep Tayyip Edogan? Definitivarea unei Revoluţii islamice soft începute în 1969 de mentorul său, Necmettin Erbakan.

Este inutil să recapitulăm, la nesfârşit, evenimentele istorice privind loviturile de stat militare din Turcia. Le ştim mai mult sau mai puţin, mai ales că au fost pisate încontinuu în media. Am să încerc în rândurile următoare o evaluare a ceea ce a fost, a cea ce este şi a ceea ce va urma. În orice caz, dacă nu aveţi răbdare să citiţi întreg materialul, fiind, recunosc, un pic cam lung, va sugerez capitolul: Ce va urma?

Actorii din Turcia

În primul rând vom face definirea adversarilor confruntării din Turcia[1]. Deşi pare foarte simplă, ecuaţia actorilor din Turcia este mult mai complicată şi implică nu numai pe turci. Turcia nu mai aparţine turcilor (!) ea a devenit o provocare geopolitică la intersecţia marilor drumuri comerciale şi a axelor geografice. Generalii (primul termen al ecuaţiei de putere) sunt Kemalişti, nu sunt seculari. Nicio parte nu este seculară pentru că secularismul înseamnă o diferenţă între stat şi biserică (Dex definiţie - Tendinţă specifică epocii moderne şi actualei configuraţii politice europene de a considera viaţa umană în afara implicaţiilor religioase). Kemaliştii controlează / controlau religia în societate, ei fiind partea bună, iar restul partea rea, ceea ce s-a dovedit inexact. Primele alegeri reale în Turcia au fost în 1950, iar atunci, toate părţile s-au implicat şi în problemele religioase pentru ca oamenii să voteze în favoarea partidelor pe care le reprezentau. Populaţia este, în primul rând, conservatoare, iar armata a avut întodeauna o lume proprie, un univers dedicat kemalismului, cu şcoli proprii, univesităţi militare proprii, şcoli de război. Armatei nu i-au plăcut niciodată guvernele religioase, iar de îndată ce au văzut mai multă aplecare spre religie au acţionat. Articolul 35 din Legea Serviciului Militar, elaborată în 1935, dă armatei dreptul de a apăra ordinea constituţională laică. Militarii au interpretat-o întodeauna ca pe o datoria a lor să nu permită imixtiunea religiei în viaţa publică[2].

Opoziţia islamică conservatoare (al doilea termen în ecuaţia puterii). Anii au trecut şi lipsa de legătură cu populaţia rurală a dus la apariţia unui curent conservator care era prezent în stare latentă în special în Anatolia Centrală. Dacă Turcia nu a putut să-l aibă pe Hassan Al-Banna şi a sa Frăţie Musulmană, ca Egiptul, l-a avut, în schimb, pe Necmettin Erbakan şi creaţia sa, Millî Görüş. Erbakan a înfiinţat Millî Görüş (Calea Naţională Religioasă) în 1969, apariţia Confreriei reprezentând şi naşterea islamului politic pe scena politicii turceşti moderne. În 1970, Erbakan a înfiinţat partidul Ordinului Naţional – care era considerat aripa politică a confreriei islamice – al cărui program politic era clar antioccidental şi antilaic. Atât Millî Görüş, cât şi Ordinul Naţional militau deschis pentru introducerea studierii în şcoli a gânditorilor islamici Al-Ghazali (1058 -1111) şi Ahmed Shirindi (1564-1624). Cei doi gânditori erau renumiţi pentru hotărârea cu care s-au împotrivit, fiecare în vremea lui, noutăţilor aşa-zise condamnabile.

Occidentul, patologic tolerant, a dăruit ospitalitatea sa duşmanilor care îi doreau sfârşitul. Franţa îl găzduia în acea perioadă pe Ayatollahul Khomeini, cel care susţinea că „Islamul nu poate fi autentic decât dacă este şi politic“. El a dovedit că acest lucru este posibil, instaurând în Iran teocraţia şi domnia legii lui Allah – Sharia. Erbakan a trăit în Europa reuşind, la finele anilor 90, să facă posibil ca tentaculele Confreriei Millî Görüş să cuprindă şi alte ţări decât Germania din Europa occidentală. În 1999, Millî Görüş dispunea numai în Germania de o reţea formată din peste 500 de moschei, având peste 25.000 de membri şi mii de simpatizanţi.

Kurzii[3]. 30-38 de milioane de oameni care trăiesc astăzi răspândiţi în toată lumea, kurzii reprezintă cel mai mare grup etnic de de pe glob care nu are o ţară a sa proprie şi de drept. Promis, dar niciodată garantat de marile puteri de Al Doilea Război Mondial, Kurdistanul trăieşte doar în sufletul şi imaginaţia acestor oameni. Kurzii se străduiesc să supravieţuiască în Turcia, Siria, Irak, Iran, Armenia, Azerbaidjan luptând pentru drepturi şi identitate şi fără să renunţe la visul de a avea ţara lor. Ei sunt cei mai buni luptători împotriava ISIS. Turcia atacă kurzii grupaţi în PKK atât în sudul ţării, cât şi în nordul Irakului. La rândul său, Partidul Muncitorilor din Kurdistan a suspendat armistiţiul pe care îl respecta din 2013 şi a declanşat acţiuni teroriste împotriva Ankarei. Această escaladare va duce la eşecul total al fragilului proces de pace demarat în toamna lui 2012 de regimul preşedintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, cu scopul de a pune capăt unei rebeliuni care, din 1984, a făcut circa 40.000 de morţi. Turcii s-au săturat să stea deoparte şi să privească cum americanii se împrietenesc cu rebelii kurzi, pe care-i înarmează şi îi sprijină în lupta cu Statul Islamic. De teamă că se vor trezi curând cu un PKK cu armament NATO la graniţă, turcii au pornit la război împotriva propriilor kurzi, dar şi împotriva celor din Siria şi Irak. Părerea Washingtonului şi Ankarei diferă cu privire la rolul luptatorilor sirieni kurzi, ceea ce complică cooperarea dintre cele două, în războiul contra ISIS. SUA s-au coordonat îndeaproape cu kurzii şi campania aeriana din Siria s-a transformat într-un efort de facilitare a avansului kurzilor. Pentru Ankara, însă, kurzii din Siria sunt mai degrabă inamici. Partidul dominant kurd, PYD, este afiliat Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), gruparea insurgentă turcă angajată într-un război de gherilă cu statul turc.

Cei care i-au salvat poziţia şi poate chiar viaţa preşedintelui turc sunt ruşii, FSB-ul fiind cel care l-a avertizat pe Erdogan de iminenţa puciului militar.

Ruşii (un alt actor important în ecuaţia turcă). Rusia a reintrat în Turcia după sprijinul acordat de serviciile de informaţii ale armatei ruse, dislocate în Siria, în evitarea loviturii de stat şi a eliminării preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. Echipamentele de EW (război electronic) instalate la baza militară rusă de la Latakia au interceptat convorbirile militare turce înaintea loviturii de stat militare şi au comunicat la Moscova acest fapt. Dacă înainte de 1989 centrul spionajului era la Viena[4], după încetarea Războiului Rece acesta s-a mutat, cu o parte din bagaje, la Istanbul. Acolo, serviciile occidentale, inclusiv cele militare, desfăşoară o activitate specială. După lovitura de stat din Turcia, omuleţii verzi de la FSB au descins cu arme şi bagaje la Istanbul. Cei care i-au salvat poziţia şi poate chiar viaţa preşedintelui turc sunt ruşii, FSB-ul fiind cel care l-a avertizat pe Erdogan de iminenţa puciului militar. Din acest moment oamenii din diverse servicii externe / militare din ţările NATO devin ţinte în mişcare pentru un FSB care doreşte preluarea, prin orice mijloace, a unor noi zone de influenţă precum este Orientul Mijlociu şi al cărui centru de informaţii este Istanbulul.

Ce avem în Turcia?

În Turcia avem o revoluţie islamică soft care a fost pregătită timp de peste 40 de ani. În acest răstimp ea a adunat masa critică necesară derulării actualelor evenimente. De reţinut că lovitura militară a fost precipitată de faptul că epurările kemaliştilor din armată şi din structurile administraţiei de stat erau deja pregătite. Provenit din mijlocul poporului, musulman pios, şeful organizaţiei de tineret Millî Görüş din Istanbul şi lider al filialei Refah din marele oraş de pe malurile Bosforului, Recep Tayyip Erdogan a devenit repede purtătorul de cuvânt al celor fără voce, al maselor de musulmani pioşi din Anatolia, atât de dispreţuiţi de elitele kemaliste.

A ajuns în 1994 primul primar islamist al Istanbulului, promiţând printre alte construcţia de minarete în întreg oraşul. Alături de Abdullah Gul, altă stea a partidul Refah şi a confreriei Millî Görüş, Erdogan a înfiinţat în 2001 Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP) cu care a câştigat alegerile din 2002. Generalii turci trăiau în plin coşmar: un partid islamist câştiga din nou alegerile, iar liderii lui se afişau peste tot, pentru prima oară în era Turciei republicane, împreună cu consoartele lor acoperite de hijab! În 2007 a urmat un nou triumf electoral al AKP în 2007. Spre disperarea taberei laice, preşedinte al Turciei a fost ales de către parlament Abdullah Gul, după trei tururi de scrutin, cu toată împotrivirea armatei, iar prim-ministru a fost numit Recep Tayyip Erdogan.

Atunci a început cu adevărat şfârşitul elitelor militare la conducerea Turciei. Coşmarul începuse şi va continua ani buni. Islamiştii monopolizau conducerea statului turc. Sute de înalţi ofiţeri au fost trecuţi în rezervă, sau arestaţi, judecaţi şi condamnaţi pentru complot împotriva statului. Armata turcă şi-a pierdut astfel prerogativele politice, ajungând în slujba puterii civile, rămânându-i doar sarcina de a combate terorismul şi de a apăra frontierele. Singura forţă garantă a laicităţii şi a ocidentalismului era astfel înfrântă. Occidentul a sperat însă că armata va fi o forţă care va putea reacţiona la reislamizarea statului turc. Drept dovadă a fost reacţie, decalată în timp de susţinere a guvernului Erdogan, de către cancelariile Occidentale.

Cine a avut interesul să-l ajute pe Erdogan? În ciuda diferendului cu Rusia, pentru care a plătit ideologul partidului AKP, Ahmet Davutoğlu, cel care a ordonat conform procedurilor legale doborârea avionului rusesc SU-27 la graniţa dintre Turcia şi Siria, marele câştigător a fost Kremlinul. Au urmat dansuri diplomatice. Serghei Lavrov şi Mevlüt Çavuşoğlu s-au întâlnit la Soci pentru a discuta noua colaborare între cele două ţări. Rusia şi Turcia au interesul ca opoziţia patriotică (siriană), care din diferite motive se află în teritoriile controlate de terorişti, să-şi retragă unităţile de acolo. În caz contrar, vor fi considerate complice ale ISIS şi al-Nusra. Există totuşi o chestiune în care Turcia nu a cedat deloc, şi anume, abordarea faţă de kurzii (au deschis o reprezentanţă la Moscova) care la rândul lor luptă împotriva ISIS, dar pe care Ankara îi consideră terorişti şi nu acceptă ca ei să primească un loc între opozanţii sirieni la negocierile cu autorităţile siriene. Kurzii sirieni au devenit levierul cu care Moscova continuă manipularea turcilor la negocierile de pace de la Geneva. Preşedintele Vladimir Putin a cerut guvernului rus să pregătească măsuri pentru normalizarea deplină a relaţiilor dintre Rusia şi Turcia. Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan au convenit, într-o convorbire telefonică, să studieze posibilitatea de a avea un summit bilateral pentru a discuta în detaliu despre relaţiile dintre cele două ţări, care au fost practic îngheţate după incidentul din noiembrie 2015.

Elitele militare au intervenit, din 1960, aproape la fiecare 10 ani, în politica Turciei eliberând guvernul în funcţie fie că era prea religios, fie că nu era capabil să guverneze ţara. În cazul loviturii din 1980 a fost un război civil care a precedat-o. După fiecare lovitură a urmat o perioadă brutală cu arestări, exil şi execuţii prin spânzurare. Apoi militarii s-au retras în cazărmi şi au acceptat alegeri noi. Populaţia care participa la noile alegeri nu prefera întodeauna un candidat pe placul militarilor. În 1980 lovitura militară a fost ultima care a implicat tancurile (exceptând-o pe cea de acum). Să nu credem că militarii au încetat vreodată să-l ameninţe pe Erdogan. Ei s-au mainfestat permanent, simţindu-l ca pe o ameninţare la securitatea lor. Ei au încercat să elimine AKP prin mijloace subtile de presiune, precum postarea pe site-ul armatei de mesaje potrivnice. Cu o zi înainte de alegerea preşedintelui turc în Parlament, în 2007, au scris un memorandum care spunea că, dacă vor alege pe cine vrea AKP-ul (recte pe Abdullah Gul-soţia lui purta hijab la întâlnirile publice), ceva rău se va petrece. Nu s-a întâmplat nimic şi militarii au pierdut jocul.

Apoi a veni problema aderării Turciei la UE. Dorinţa Turciei de a adera la UE datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare pe 3 octombrie 2005, moment în care Uniunea a cerut ca parte a procesului trecerea militarilor sub controlul politic. A fost acest lucru benefic într-o ţară cu o cultură diferită de cea occidentală? AKP a folosit acest moment ca să schimbe sistemul. Militarii aveau un buget nelimitat fără să aibă un control guvernamental. În aceste condiţii AKP, împreună cu mişcarea lui Gulen, a iniţiat o serie de acuzaţii şi procese la adresa militarilor de rang înalt. Au trimis în spatele gratiilor mai mulţi generali şi ofiţeri superiori din diferite categorii de forţe armate. Alţii au renunţat, mulţi dintre ofiţerii tineri s-au sinucis. Preşedintele Erdogan s-a amestecat în lanţul de comandă şi a ajuns să numească şeful Statului Major care i-a rămas loial în timpul loviturii de stat. În acelaşi timp între AKP şi mişcarea lui Gulem s-a produs o schismă, AKP denunţând mişcarea lui Gulen ca fiind o mişcare teroristă. Astfel AKP a atras armata de partea ei, iar cei care nu s-au supus au fost destituiţi. Şi încă un lucru demn de remarcat. Nu a fost nicio lovitură de stat în care guvernul să aibă parte de un suport atât de important din partea populaţiei. Înainte, era respect pentru armată şi lumea nu ieşea în stradă, dar nici nu se investea într-un lider guvernamental atât cât se investeşte acum în Erdogan. Este o situaţie total nouă. Erdogan reprezintă tipul de lider turc puternic şi mai puţin islamist. Armata a declarat că au intervenit datorită faptului că Erdogan a creat o autocraţie, fără să menţioneze în declarţie izul islamic spre care se îndreaptă societatea turcă. Preşedintele Erdogan a atacat ultimele două bastioane independente ale justiţiei la fel ca şi armata în timpul loviturilor de stat precedente, numai că armata le-a păstrat cu schimbarea unor judecători, iar Erdogan le-a distrus prin arestare şi demiterea membrilor in-corpore.

Parlamentul de la Ankara a adoptat, în 2014, un controversat proiect de lege al Guvernului islamo-conservator care sporeşte controlul Executivului asupra sistemului judiciar din Turcia. Noua legislaţie urmărea reorganizarea celor mai înalte instanţe judiciare, precum Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie, pentru a numi noi judecători, dar şi să dea drepturi sporite poliţiei, care poate recurge la percheziţii ample şi reţineri doar pe baza unor simple suspiciuni.

Ce va urma?

Islamizarea întregului sistem guvernamental turc. Arestarea a 7.000 de soldaţi şi poliţişti şi a 3.000 de judecători face parte din proiectul lui Erdogan de islamizare totală a instituţiilor statului. Puciul i-a căzut ca o mănuşă lui Erdogan care avea pregătite listele de epurare a statului de adepţii occidentului şi laicităţii, dar şi de susţinătorii lui Gulen. Noul Imperiu Otoman al lui Erdogan s-a realiat cu Imperiul Rus al lui Putin şi ameninţă Occidentul. Flancul sud-estic al NATO s-a prăbuşit, iar Marea Neagră are de acum înainte doi stăpâni: Turcia, la intrare şi Rusia, în interior.

Noul Imperiu Otoman al lui Erdogan s-a realiat cu Imperiul Rus al lui Putin şi ameninţă Occidentul. 

Războiul împotriva ISIS nu a avut un orizont clar, loviturile aeriene nu pot câştiga teren, pot lovi ţinte fixe sau în mişcare, ceea ce a permis jihadiştilor europeni să mute treptat frontul jihadist, prin migraţia organizată de ei şi sprijinită tacit de unele servicii interesate, în Europa. Europa s-a transformat într-un loc unde siguranţa de altădată a dispărut. Poţi sări în aer la restaurant în Paris, în metroul din Madrid sau la mall-ul din Munchen în uralele bine cunoscute ale îndemnului Allahu Akbaru! Germania şi Franţa l-au ajutat pe Erdogan prin redactarea unui acord favorabil din punct de vedere financiar  Ankarei, acesta promiţând oprirea refugiaţilor. Acum Ankara a trecut la faza de şantaj cu obţinerea vizelor. Ministrul de Externe turc, Mevlüt Çavuşoğlu, cere Uniunii Europeane să ofere o dată fermă pentru liberalizarea regimului vizelor în cazul cetăţenilor turci şi avertizează că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, Turcia ar putea renunţa la acordul cu UE privind imigranţii. Conducta Rusia-Turcia este din nou pe tapet alăturându-se celei de-a doua cale Nord Stream care leagă Germania de Rusia. Israelul s-a reîmpăcat cu Turcia şi cooperează excelent cu ruşii. Putin şi Netanyahu pregătesc exploatarea în comun a marelui zăcământ gazeifer Leviathan. Erdogan nu mai crede în SUA, astfel se explică percheziţiile la bazele NATO din Turcia şi cererea de extrădare a clericului Gulen. Erdogan crede în Putin care l-a salvat de la o moarte sigură. Putin a bătut palma cu Erdogan, iar vasele americane nu vor mai avea acces uşor în Marea Neagră.

Va ieşi Turcia din NATO? Greu de spus, dar modul în care se comportă nu exclude un astfel de scenariu, în funcţie de evoluţia viitoare a evenimentelor. Deja Erdogan a anunţat o nouă alianţă politico-economico-militară cu Siria şi Iran, duşmanii SUA. Recep Tayyip Erdogan, într-o conversaţie telefonică purtată cu omologul său iranian Hassan Rouhani declara:  

Astăzi suntem mai hotărâţi ca oricând pentru a contribui la soluţionarea problemelor regionale mână-n mână cu Rusia şi Iran şi în cooperare cu acestea”, potrivit Agenţiei de Ştiri a Republicii Islamice (IRNA), citată de TASS.

Este oare această trilaterală, împotriva naturii, posibilă? Diplomaţia rusă şi cea iraniană sunt extrem de antrenate în sistemul internaţional şi îşi joacă cărţile fără să ţină cont de sultanatul lui Erdogan. Şi încă un aspect: seamănă situaţia din Turcia cu cea de acum câţiva ani din Egipt? Poate că da, poate că nu. Cât despre Marea Neagră, devine un lac ruso-turc în care se vor bălăci cu precădere fregate ruseşti şi turceşti. Poate şi velierele lui Boyko Borrisov. Nici vorbă de o flotă/flotilă NATO la Marea Negră.

În acest context, situaţia României la Marea Neagră se complică, mai ales după ce Bulgaria a refuzat crearea de principiu a unei flote militare comune împotriva Rusiei. Serbia este cu Rusia, Ungaria joacă pe cont propriu bazată pe relaţia de prietenie Putin-Orban, Ucraina este în război civil. Ţara noastră devine tot mai izolată pe flancul de est în condiţiile în care alianţa NATO a întărit flancul nordic al Europei unde, spre deosebire de sud, unitatea de acţiune este pe zi ce trece mai solidă (Finlanda, Suedia, Norvegia, Ţările Baltice, Olanda, Danemarca şi Polonia). Singurul lucru pe care România l-a câştigat la Marea Neagră este vecinătatea directă cu Rusia (!?).

Adoptarea în fine a programului de modernizare a celor două fregate îmi spune că Statul Major a înţeles că o forţă credibilă este singura modalitate de a descuraja un inamic. Dar politicienii au înţeles sau au multe probleme stringente cu viitoarele alegeri? Aşteptăm programul de corvete fabricate aici unde s-a construit cândva a cincea flotă de pe glob. Sper că vom lăsa visele deoparte, spre a nu se transforma în coşmar, şi vom dota armata română să poată să facă faţă la o eventuală agresiune dinspre vecinătatea estică. Există, aici în Balcani, un scenariu futuristic pus pe piaţa media, cum că SUA şi-ar lua jucăriile din Turcia şi ar veni la nord de Dunăre. Deocamdată răspunsul meu este: No comment! Unii poate îşi aduc aminte, probabil, de anul 2011 când americanii au parcat 4 avioane de transport C-130 la Kogălniceanu deoarece, la baza de la Incirlik, se repara pista. Docamdată, ceea ce ştim este că generalul Joseph Francis Dunford Jr., Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore al SUA, se va deplasa la Ankara şi va discuta cu oficialii turci situaţia de după lovitura militară de stat, cât şi relaţiile militare dintre cele două, urmând ca la finalul discuţiilor să viziteze baza de la Incirlik.

Ţara noastră devine tot mai izolată pe flancul de est în condiţiile în care alianţa NATO a întărit flancul nordic al Europei

Turcia a trimis în SUA documente referitoare la implicarea clericului Gulen în lovitura de stat şi aşteaptă un răspuns din partea Administraţiei americane. Oricum, procedurile de extrădare sunt complicate şi greoaie. America este o democraţie adevărată! Peste toate aceste evenimente din Turcia se suprapune situaţia din Extremul Orient unde China a pus stăpânire pe Marea Chinei de Sud (unul dintre coridoarele comerciale-cheie ale lumii) şi sfidează Curtea de la Haga şi comunitatea internaţională, iar Japonia revine la doctrina militară de dinaintea celui de-al II-lea Război Mondial – care permite inclusiv intervenţii preventive în afara graniţelor şi se reînarmează frenetic. SUA este în febra alegerilor prezidenţiale, iar Marea Britanie caută soluţia optimă pentru Brexit.

Europa de est încercă să se consolideze prin Grupul de la Vişegrad în faţa acţiunilor pe care le dictează Bruxelles-ul. Rusia construieşte Frontul Ucrainean cu trei divizii la graniţa cu Ucraina (dintre acestea, două sunt noi (Divizia 150 Berlin-Idriţa, care şi-a moştenit numele de la acea unitate care, în urma cu 70 de ani, a ridicat steagul sovietic asupra Reichstag-ului, precum şi Divizia de apărare anti-aeriană, desfăşurată în Crimeea ocupată, care este dotată cu rachete S-400). De fapt, mulţi oficiali de la Moscova continuă să afirme că Ucraina face parte din Rusia şi este numai temporar separată(!?). Ordinea globală este în pragul colapsului.


[1] Mustafa Kemal Atatürk (1923-1938) Atatürk este părintele fondator al Turciei laice şi moderne pe ruinele Imperiului Otoman. În timpul lungului său mandat, califatul islamic este abolit, iar ţara se transformă în profunzime, cu numeroase reforme pentru atingerea obiectivului fondatorului său: o ţară ancorată în valorile şi tradiţiile occidentale.

Ismet Inönü (1938-1950) Tovarăş de arme şi ideologie al lui Atatürk, Inönü este moştenitorul său firesc. Cea mai mare reuşită a sa este păstrarea neutralităţii Turciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El joacă un rol preponderent în lansarea pluripartidismului în Turcia.

Celal Bayar (1950-1960) Beneficiară a planului Marshall, Turcia aderă în timpul preşedinţiei sale la NATO în 1952 şi trimite trupe în Coreea. Bayar este destituit în 1960 de prima dintre cele patru lovituri de stat militare pe care le-a cunoscut Turcia, Premierul său conservator, Adnan Menderes, precum şi alţi trei miniştri sunt executaţi de juntă. Condamnat la moarte, pedeapsa lui este comutată în închisoare pe viaţă, după care este "graţiat" în 1966.

Cemal Gürsel (1960-1966) Şeful juntei militare, acest general progresist se află în centrul procesului de redactare a noii constituţii, mai liberale, şi al tranziţiei către puterea civilă. Fiind victima unui atac cerebral, Parlamentul pune capăt preşedinţiei sale în 1966.

Cevdet Sunay (1966-1973) Un alt general ales şef de stat. Preşedinţia sa este marcată de o serie de crize politice şi o nouă lovitură de stat a armatei în 1971.

Fahri Körutürk (1973-1980) Fost comandant al marinei şi ambasador, Körutürk conduce Turcia în timpul invaziei Ciprului de Nord de către armată, în 1974. În timpul mandatului său, violenţele politice ating apogeul, armata folosindu-se de acest pretext pentru a confisca puterea în 1980.

Kenan Evren (1982-1989) Şeful juntei, generalul Evren ordonă o nouă Constituţie autoritară. Fostul om puternic al Turciei, în vârstă de 96 de ani, a fost condamnat la închisoare pe viaţă în iunie pentru că a condus un puci sângeros.

Türgüt Ozal (1989-1993) Acest civil repune Turcia pe calea normalizării politice şi dezvoltă economia de piaţă. El depune oficial candidatura Turciei pentru intrarea în Comunitatea Europeaă în 1987 şi sparge tabuul kurd, însă moare din cauza unui infarct controversat.

Süleyman Demirel (1993-2000) Veteran în politică şi de şapte ori premier, el are un mandat agitat din cauza unei recrudescenţe a luptelor între armată şi rebelii separatişti din Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), al cărui şef, Abdullah Öcalan, este capturat şi încarcerat în 1999.

Ahmet Necdet Sezer (2000-2007) Fost şef al Curţii Constituţionale turce, Sezer este un apărător fervent al laicităţii. Mandatul său este marcat de numeroase tensiuni cu Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP, islamo-conservator), care a preluat puterea în 2002.

Abdullah Gül (2007-2014) Preluarea preşedinţiei de către acest fost militant islamist, a cărui soţie poartă văl, generează o dispută cu opoziţia laică. Dar personalitatea sa deschisă la dialog îl impune drept un moderat în faţa intransigentului premier Erdogan (Tablou preluat după Mediafax)

[2] Attaturk Kemal spunea: Să aruncăm fesul, care stă pe capetele noastre ca un simbol al ignoranţei şi fanatismului şi să purtăm pe cap pălăria, simbolul lumii civilizate. Să arătăm că nu există nicio diferenţă între mentalitatea noastră si cea a popoarelor moderne. Şi ca să arate că nu se limitează doar la exerciţii retorice, menite să-i atragă admiraţia lumii civilizate, a abolit Sultanatul în 1922, a proclamat Republica în 1923 şi a abolit Califatul în 1924. Tot el a desfiinţat şcolile religioase şi a interzis codul de legi Sharia, înlocuindu-l cu codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german. Datorită reformelor kemaliste, Turcia a devenit conform Constituţiei din 1924 un stat în care religia era total separată de exerciţiul guvernării, principiul “laicităţii” fiind înscris, în 1937, în Constituţie.

[3] Tratatul din anul 1920 de la Sevres garantează independenţa Kurdistanului, promisiune anulată de marile puteri prin Tratatul de la Laussane din anul 1923, în profitul republicii lui Mustafa Kemal „Ataturk”. Kurzii sunt din nou păcăliţi de britanici care după ce şi-au împărţit Orientul Mijlociu cu francezii, au avut grijă să obţină bogatele câmpuri petroliere dintre Mosul şi Kirkuk, situate în partea devenită ulterior irakiană a Kurdistanului istoric. Turcia respinge orice este legat de elementul etnic kurd, astfel încât interzice limba kurdă, iar kurzii sunt botezaţi „turci de munte”. În anul 1937, Turcia, Iranul şi Irakul semnează de comun acord o serie de măsuri punitive contra kurzilor. Cu o ambiţie incredibilă, kurzii nu se lasă şi se revoltă continuu începând cu anul 1970, iar după lovitura de stat militară din anul 1980, Turcia ocupă militar teritoriile kurde dinăuntrul graniţelor sale. Kurzii se radicalizează şi mai mult, astfle că ia naştere o mişcare revoluţionară cu accese extremiste, celebrul PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan condus de către la fel de celebrul Abdullah Ocalan până în anul 1999, când acesta a fost capturat de către serviciile secrete turce. Din acel moment PKK-ul este condus de către Murat Karayilan. PKK-ul intensifică din anul 1984 până în prezent numărul atentatelor teroriste din Turcia, cărora autorităţile de la Ankara le răspund de fiecare dată prin represiuni din ce în ce mai violente şi mai lipsite de discriminare. (Nicu Pârlog -Kurzii: despre destinul unui popor fără ţară)

[4] În 2010, în Viena, a avut de altfel loc un schimb de spioni, între ruşi şi americani, cel mai mare asemenea schimb de la căderea zidului Berlinului încoace, în care ruşii au eliberat patru spioni americani în schimbul a zece spioni ruşi, printre care faimoasa roşcată favorită a tabloidelor Anna Chapman.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

100 Comentarii

arogantu
5.08.2016, 12:32:47

Concluzie: oricât ar oracai trollisori rușilor Moscova este băgată pana peste cap în destabilizarea Europei bineînțeles sub motivarea ca este amenințată ( de cine și de ce nici ei nu știu).... Atenționare: pe care îl mai prind ca încearcă sa ne convingă ca Rusia este un stat pașnic care dorește prietenie și colaborare cu vecinii o sa îl spurc în asa hal încât nici toată apa de pe Volga nu o sa îl curețe.

+14 (44 voturi)
Gheorghe Americanul
5.08.2016, 12:59:38

"... de cine și de ce nici ei nu știu...." Stiu ei foarte bine si stii si tu care esti pe listele SRI/CIA de dezinformare antiruseasca, proamericana!!! Asa ca bist si ai siktir

-11 (37 voturi)
bob nobositu
5.08.2016, 13:14:42

Comentariu considerat abuziv.

Stefan din nord
5.08.2016, 13:14:58

Sintetizand in 3 cuvinte aceasta descriere sumbra a situatiei geo politice din zona noastra Ne-a luat dracul . Suntem singuri impotriva tuturor cu un aliat aflat la 8000 de km care putin probabil isi va pune pielea la bataie impotriva ruso turcilor ca sa ne salveze pe noi .

+9 (23 voturi)
Gogu58(v. II)
5.08.2016, 13:25:36

http://www.comisarul.ro/articol/exploziv/urzeala-serviciilor-tati-da-lectii-geostr_763681.html

+1 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (100)

Modifică Setările