Transmisiuni în artă din Europa de est şi America latină 1960-1980

Fernando Botero, Familia prezidenţială (1957)

Expoziţia cu acest nume care durează până în ianuarie 2016 prezintă la Muzeul de Artă Modernă din New York (Moma) o serie de paralele între cele două regiuni, Europa de est şi America latină, din perspectiva acelor expresii artistice care fie nu respectă canonul, fie construiesc noi reţele de expresie (mail art).

Sincronicitate acontextuală

Pentru că este subiectul meu de cercetare în ultimii ani, şi anume comparaţia relaţiei dintre artă şi politică în dictaturile din America de sud şi Europa de est în anii 1970-1980, am vrut să văd neapărat expoziţia organizată de Muzeul de Artă Modernă din New York (Moma), Transmisiuni în artă din Europa de est şi America latină 1960-1980. Trebuie spus că expoziţiile de artă contemporană, precum şi cele care analizează arta din dictaturile din cele două regiuni, sunt destul de rare, încât le numeri pe degetele de la o mână.

Expoziţia de la Moma aduce împreună artişti din Cehoslovacia, Yugoslavia, România, Cuba, Argentina, Columbia şi Venezuela, etc. Presupoziţia de la care porneşte aducerea lor împreună este coincidenţa unor gesturi artistice pe o platformă de sincronicitate cu marile curente ale artei occidentale. Ce lipseşte cu desăvârşire este o punere în contextul politic şi social specific fiecărui caz naţional. Cu alte cuvinte, presupoziţia elementelor comune ignoră marile diferenţe între cazurile naţionale din cele două regiuni şi între acestea.

Seducătoarele coincidenţe nu pot fi ignorate însă. Poate cel mai edificator exemplu este cel al afişelor de propagandă din Europa de est şi Chile, respectiv Cuba, toate exemple de artă de propagandă care inovează însă estetic în cadrul permis oficial de fiecare regim în parte. Prezentate împreună pe acelaşi perete, asemănările frapează.

Ce lipseşte este explicaţia acestor gesturi în raport cu acel context în care au fost create, care le face să se afle pe poziţii exact opuse în economia artistică a fiecărui caz. Astfel, un gest de inovaţie tehnică, formală putea fi un gest artistic de opoziţie sau rezistenţă/disrespect în raport cu puterea politică, care cerea doar artă politizată, în timp, ce pentru regimurile din America de sud putea fi exact ceea ce se cerea în mod oficial şi anume ca arta să fie apolitică. Aceste nuanţe dispar, sunt absente din această punere împreună a unor rezultate artistice similare, paralele.

O altă interesantă paralelă apare între arta românească prin intermediul lucrării Getei Brătescu, Către alb (1975) şi arta cubaneză prin lucrarea Anei Mendieta, Fără titlu (Geam pe corp imprimări – faţă), 1972 ambele lucrări înfăţişând chipul artistei care este marcat de o auto-intervenţie. Sala cea mai interesantă este cea dedicată familiei în care sunt puse împreună Familia prezidenţială (1957) a lui Fernando Botero, critică a puterii politice din acel moment traumatic pentru Columbia, Oscar Bony cu Familia de muncitori (1968) care este marcată de critica sistemului prin plăcuţa care anunţă privitorul că ei câştigă dublu pozând pentru tablou decât muncind, salariul fiind mult prea mic.

Legăturile sau transmisiunile cele mai interesante mi se par a fi cele care s-au legat prin intermediul mail-art, arta pe care creatorii din cele două regiuni (şi nu numai) şi le trimiteau unii altora în plicuri. Aici mi-a părut rău să nu-l văd pe unul dintre cei mai interesanţi artişti în acest sens, Eugenio Dittborn, care a dus această practică până la inventarea unui nou limbaj vizual, cel al picturilor aeropostale.

Contexte politice diferite

Trebuie spus că în perioada prezentată de expoziţia de la Moma, din punct de vedere politic situaţiile celor două regiuni au fost destul de diferite. Dacă în Europa de est vorbim de regimurile comuniste cu diferitele lor situaţii naţionale şi momentele lor de criză temporal diverse, în America latină e vorba în principal de regimuri de dictatură militară, cu excepţia regimului cubanez şi a inserţiilor din expoziţie (afişe) ce aparţin regimului preşedintelui Salvador Allende din Chile (1970-1973) care a adoptat o abordare estetică de angajament politic explicit pentru ameliorarea vieţii muncitorilor. Sunt reproduse deci pe lângă celebrele afişe cubaneze, afişe ale Brigada Ramona Parra (asociată Tineretului comunist chilian) şi ale şcolii poloneze deja celebre în regiunea noastră.

Dispariţia acestor nuanţe contextuale face ca gesturile artistice să nu mai spună mare lucru privitorului. În timp ce plasarea lor nu doar în paralel cu alte gesturi asemănătoare, dar tocmai identificarea specificităţii lor în fiecare situaţie politică şi socială ar fi sporit şi originalitatea lucrărilor, nu doar asemănările lor cu alte lucrări.

M-am bucurat să văd două lucrări video ale unor artişti români, Ion Grigorescu cu Dialog cu tovăraşul Ceauşescu (1978) şi Geta Brătescu cu Atelierul (1978) prezentate de altfel una lîngă alta, astfel încât îl poţi urmări pe Grigorescu în mimarea dialogului cu Ceauşescu, în timp ce Brătescu se agită în singurătatea atelierului său. De asemenea, pot fi văzute intervenţiile politice ale grupului de artişti chilieni C.A.D.A. (Colectivul Acţiuni de Artă) care reprezintă una dintre cele mai inovatoare experienţe artistice din timpul dictaturii Pinochet. Apar deci pe micul monitor imaginile avionului care a lansat (cu aprobarea militarilor) 400.000 de manifeste pe care scria ”Noi suntem artişti” (etc.) de deasupra Santiago în 1981 în Ay Sudamerica!

Vă aştept şi marţea viitoare cu un alt articol despre America latină!

Între timp, puteţi urmări alte ştiri latino-americane pe pagina mea de Facebook, Observator America latină.