Triumful lui Erdogan în războiul fără învingători din Siria: o nouă speranţă de pace, cu statele europene la masă

Vladimir Putin, Angela Merkel, Recep Tayyip Erdogan şi Emmanuel Macron

Reuniunea de la Istanbul cu Rusia, Turcia, Germania şi Franţa la masă, a adus liniile de forţă ale unei păci separate pentru Siria, posibilă prin acomodarea intereselor strategice ruseşti şi turceşti cu cele europene.

Dacă Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a câştigat în profil şi capacitate de negociere, secondat de statele europene, de partea cealaltă, Rusia a ajuns să discute la masă cu unii dintre principalii donatori pentru reconstrucţia Siriei pe care şi-i dorea pentru a consolida şi sustenabilitatea economică a construcţiei statale pe care o domină militar în Orientul Mijlociu.

Procesul de la Istanbul: Turcia, Rusia, Franţa, Germania – Cvartet de contact pentru pacea în Siria

Procesul de la Istanbul este important prin temele abordate şi reaşezarea apelor, prin migrarea de la procesul Astana – Rusia-Turcia-Iran – care a dat mari bătăi de cap şi şi-a arătat limitele, precum şi de la cel gestionat exclusiv de Rusia în procesul inter-sirian – boicotat de marile grupuri ale opoziţiei siriene, cu precădere cele din diaspora – către o formulă ce include şi Europa şi interesele statelor europene şi mai aproape de dezideratele procesului oficial de la Geneva, condus de către ONU şi reprezentantul special Staffan de Mistura.

Marea problemă în Siria e faptul că pe teren se află marile puteri globale – cu o notă distinctă pentru China, mai puţin implicată şi doar pentru anumite exerciţii comune şi marcarea cu bunăvoinţă a parteneriatului special cu Rusia – dar şi marile puteri regionale – Turcia, Iran, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, direct sau cu proprii intermediari. O maximă complicaţie ce exclude formule de apropiere directe.

Varianta siriană, cu o pace separată ruso-iraniană care să excludă „alţi actori externi“ nu a dat rezultate, formatul Astana cu Rusia, Iran şi Turcia îşi are limitele sale iar Turcia a ieşit profund nemulţumită din ultima reuniune de la Teheran, în timp ce bilaterala SUA-Rusia este marcată de diferenţe majore de abordare şi e neinclusivă pentru problemele europenilor şi mai ales ale Turciei, ignorând, totodată, şi influenţelor statelor din Golf pe teren şi cerând retragerea Iranului. Mai adăugăm interesele Israelului şi avem modelul Nodului Gordian sirian în care marcăm, de fapt un război fără învingători.

Premizele sunt încurajatoare în privinţa viitoarelor formate, pentru că procesul generat la Istanbul asumă deja o formă inclusivă, cu respect faţă de toţi cei implicaţi în regiune şi interesele lor.

Lansarea formatului Istanbul pare o bună ocazie de rotunjire a colţurilor, chiar dacă nu participă la negocieri reprezentanţii sirieni. Erdogan, Macron, Merkel şi Putin au putut avea o discuţie pe temele majore şi să constate propriile divergenţe, de unde reflectarea clară a problemelor majore ale coeziunii tuturor părţilor implicate. Preşedintele Franţei a avut o discuţie telefonică cu Preşedintele SUA, Donald Trump, care a fost ţinut la curent de evoluţii, în timp ce Arabia Saudită are un moment de cădere majoră de prestigiu la nivel internaţional, după cazul Khashoggi, încât nu poate emite pretenţii azi la o prezenţă, influenţă şi vizibilitate mai mare.

Deşi este departe un consens chiar şi în această formă de pace separată - în fapt un Cvartet de facilitatori ai procesului - premizele sunt încurajatoare în privinţa viitoarelor formate, pentru că procesul generat la Istanbul asumă deja o formă inclusivă, cu respect faţă de toţi cei implicaţi în regiune şi interesele lor. Astfel, documentul final vorbeşte despre o încetare a focului durabilă în Idlib - deşi Rusia şi Siria avertizează că e o soluţie intermediară cea a deconflictualizării şi că provincia trebuie să revină sub controlul autorităţilor de la Damasc.

Bashar al Assad FOOT EPA-EFE

Bashar al Assad şi soarta sa – elefantul din încăpere pe care nimeni nu vrea să pună mâna

Reuniunea marchează o victorie pentru Turcia, nu numai diplomatică, dar şi strategică, deoarece Ankara nu şi-ar dori o declanşare a conflictului în regiunea unde are trupe şi unde protejează toţi refugiaţii opoziţiei din zonele de dezescaladare deja dezmembrate de Rusia şi Iran în favoarea regimului Al Assad.

În al doilea rând, divergenţele vin din substanţa procesului de pace: statele europene şi Turcia vor un proces inclusiv, în varianta ONU, cu o Adunare Constituantă formată din 150 de reprezentanţi, dintre care 50 sunt ai regimului, 50 ai opoziţiei şi 50 desemnaţi de ONU(diaspora siriană, grupările neacceptate), în timp ce Siria, susţinută de Rusia şi Iran, doreşte să selecteze participanţii opoziţiei şi să nu aibă reprezentanţii aduşi de ONU, deci „să controleze suveran procesul“. Totuşi, documentul final al reuniunii de la Istanbul vorbeşte despre un proces inclusiv, „condus de sirieni, realizat de sirieni“, care permite revenirea refugiaţilor. În nici un caz nu face referire la conducerea procesului de către Siria lui Al Assad.

De altfel, situaţia liderului sirian nu a fost inclusă în document, divergenţele sunt substanţiale, însă fiecare din cei prezenţi, cu excepţia Rusiei – Erdogan, cu precădere – a marcat imposibilitatea ca Al Assad să fie parte a soluţiei, pentru că nu e acceptat de opoziţia siriană din exil şi de către marile grupări ale opoziţiei, după ce şi-a măcelărit propriul popor.

„Poporul sirian va determina soarta şi viitorul Preşedintelui Bashar al-Assad. Din punctul nostru de vedere, Assad şi-a ucis cetăţenii, nu e cineva pentru care avem vreo stimă deosebită. Masacrele continuă ca înainte, dar e dorinţa noastră ca procesul să ajungă la un final şi poporul sirian să poată să-şi trăiască din nou viaţa“, a declarat Erdogan după reuniune.

Idlib, Siria FOTO AFP

Un proces inclusiv: adică cu toţi sirienii care decid Constituţia şi viitoarea conducere a statului sirian

De la începutul războiului din Siria, acum 7 ani, au fost ucişi circa 400.000 de sirieni, iar jumătate din populaţia ţării, de 12 milioane de locuitori, s-a refugiat în interior, dar mai ales în afara Siriei, majoritatea arabi sunniţi epuraţi pe criterii sectare de către Al Assad, pentru a-şi consolida o majoritate allawită-druză, creştin maronită în cazul unui viitor vot pentru noul lider sirian post-război.

Documentul de la Istanbul vorbeşte explicit de la o pace inclusivă, dar mai ales despre un proces în care să fie implicate toate grupările siriene şi numai ele. Referirea la sirieni şi nu la Siria, cum şi-ar fi dorit iniţial Rusia, exclude orice asumare majoră de către Bashar al Assad a conducerii sau controlului acestui proces, în opinia europenilor, dar şi a Turciei.

Europenii îşi doresc o încetare a focului durabilă în Idlib, pentru ca să nu determine noi valuri de migranţi sunniţi ai opoziţiei să intre în Turcia şi să se alăture celor 3,2 milioane deja existenţi, forţând drumul spre Europa. Mai mult, întoarcerea refugiaţilor e o condiţie obligatorie pentru a face paşii următori spre un vot şi o decizie recunoscută internaţional asupra viitorului Siriei şi a conducerii sale. Totuşi, documentul certifică integritatea teritorială siriană – aşa cum şi-o doreşte Turcia, cu precădere, dar şi Rusia în baza doleanţelor lui Assad.

Însă reîntoarcerea refugiaţilor şi procesul inclusiv sunt cele mai mari ameninţări asupra continuităţii lui Al Assad. Deşi nu e foarte fericită şi a evitat marcarea subiectului în documentul final, Rusia ar putea renunţa la liderul sirian dacă-şi vede obiectivele sale militare şi strategice atinse. Temă care e discutabilă în relaţia Rusia-SUA, partea americană fiind rezervată în ceea ce priveşte marea majoritate a ambiţiilor ruse în regiune.

Însă principala divergenţă vine din faptul că Putin vede zona demilitarizată de 15-20 km din sudul provinciei Idlib, pe care o patrulează alături de forţele turce, drept o măsură temporară, aşteptând retragerea echipamentului greu, retragerea tuturor grupurilor „teroriste“ (în Turcia? În Afrin, zonă controlată de Turcia?) şi Bashar al Jafaari, trimisul sirian la ONU vrea desfiinţarea zonei tampon şi revenirea Idlibului sub controlul Damascului, iar cui nu-i convine, să plece. Or aceste premize nu se potrivesc nici cu procesul inclusiv, nici cu revenirea refugiaţilor, din contra, ameninţă să declanşeze noi valuri de refugiaţi.

Bashar al-Assad şi Vladimir Putin EPA-EFE/MICHAEL KLIMENTYEV/SPUTNIK/KREMLIN POOL

Europa plăteşte reconstrucţia Siriei doar după încheierea procesului politic echitabil şi corect

Dar poate cea mai mare divergenţă rămâne abordarea reconstrucţiei Siriei. Rusia, ca şi Siria, şi-ar dori ca procesul să înceapă imediat, eventual după ce se lansează dezbaterea unei noi Constituţii siriene de către formatul tripartit. Documentul prevede ca Adunarea Constituantă convenită să fie reunită şi desemnată până la sfârşitul anului, un proces în care Rusiei îi revine responsabiltiatea să-l convingă pe Assad şi regimul său să-l accepte. E un angajament legat direct şi de inclusivitatea participării siriene la acest demers, caracteristică marcată explicit în document.

De partea cealaltă, europenii prezenţi au o poziţie strictă legată de orice investiţie în Siria, care începe cu revenirea refugiaţilor şi participarea tuturor sirienilor la procesul de pace şi alegerile din ţara lor. Adică un proces în care nu numai să fie constituită şi convenită Constituţia, dar cetăţenii să revină – evident după retragerea/dispariţia lui Al Assad sau în condiţii clare, care exclud reprimarea celor reveniţi, inclusiv prin acceptarea administraţiilor opoziţiei în zonele unde să revină refugiaţii – dar şi ca alegerile să consemneze încheierea regimului Al Assad, dacă nu şi a celui allawit.

Doamna Merkel a cerut alegeri şi a susţinut că „tuturor sirienilor trebuie să li se permită să decidă viitorul ţării lor, în alegeri libere, transparente şi corecte, care trebuie să fie supravegheate internaţional“, insistând că „la finalul procesului politic, alegerile libere trebuie să aibă loc cu accesul tuturor sirienilor – inclusiv a celor din diaspora“, în timp ce Emmanuel Macron a cerut Rusiei să exercite „o presiune foarte clară“ asupra Damascului „care depinde de Moscova pentru supravieţuirea sa“.

Absenţa Iranului de la reuniune nu înseamnă că tema retragerii trupelor şi miliţiilor şiite a fost ignorată, însă nu apare în document, fiind mai degrabă parte a dialogului Washington-Moscova şi a celui ruso-israelian. Un alt angajament dificil de rezolvat de către Rusia, care şi de această dată s-a aflat în situaţia cea mai complicată, aceea de a-şi asuma angajamente aproape imposibil de îndeplinit doar cu scopul de a arăta că joacă un rol important în zonă sau chiar că e indispensabilă în procesul de pace. Însă similitudinea cu poziţiile siriene şi imposibilitatea de a determina poziţii nuanţate la Al Assad arată şi limitele sale de actor în regiune, dar şi caracterul său major de parte în conflict şi nu de mediator.