Turcia şi coridorul cu Libia: în perspectivă, scenariul Siria 2?

Turcia schimbă, poate fundamental, ceea ce este acum peisajul de securitate din Maghreb, implicându-se decisiv în două conflicte de durată, până acum nerezolvate şi din ce în ce mai mult înveninate, cel din estul Mediteranei şi cel din Libia.

Prima mişcare - şi de aici încep toate speculaţiile despre asemănarea cu implicarea în conflictul din Siria – are ca punct de plecare planul Ankarei de a construi o bază militară în Libia, element strict necesar în punerea în aplicare a acordului se asistenţă militară semnat cu Guvernul de Uniune Naţională, singurul recunoscut ca legitim de ONU şi de cele mai multe ţări ale comunităţii internaţionale. Un guvern aflat sub un dublu asalt conjugat. Pe sunt forţele generalului Haftar care controlează deja estul ţării şi plănuiesc un asalt generalizat asupra capitalei Tripoli, primind un sprijin masiv, de ani de zile,  din partea Arabiei Saudite, Egiptului şi Emiratelor Unite. Atacul rebelilor se combină cu cel al forţelor multiplelor organizaţii teroriste jihadiste, cele care de mai mulţi ani controlează total rutele pe care, venind din sud, din centrul Africii, se mişcă fluxurile de migranţi care năzuiesc să traverseze Mediterana pe „drumurile morţii“.

Situaţia a devenit extrem de tensionată şi, în aşteptarea unei cereri oficiale din partea guvernului de la Tripoli, cotidianul turc Yeni Shakak, citând surse militare, afirma luni că Ankara a ordonat forţelor armate să aibă complet echipate vasele marinei militare şi avioanele de luptă pentru un eventual transfer în Libia. Aceleaşi surse au spus, sub rezerva anonimatului, că transferul ar fi început, cu vase de transport transferând de partea cealaltă a Mediteranei primele serii de echipamente printre care drone, tancuri şi unităţi de forţe speciale şi de comando. Avioane cargo şi elicoptere au şi decolat în direcţia aeroportului Misrata aflat sub controlul forţelor guvernamentale libiene.

Chiar dacă „pe surse“ şi însoţită de relatări credibile ale serviciilor de informaţii militare, mişcarea părea, totuşi, ca având un aer de aventură greu sustenabilă atâta timp cât, fiindcă vorbim de asemănarea cu scenariul sirian, Rusia nu se exprimase în niciun fel, lăsând să planeze interpretarea că acordul militar turco-libian ar fi fost făcut complet fără ştirea Moscovei. Misterul s-a risipit acum două când s-a vorbit public despre cele două conversaţii telefonice Putin-Erdogan în spaţiul ultimei săptămâni zile, poziţia rusă fiind sintetizată de Dimitrii Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin care a afirmat că „Rusia sprijină toate eforturile individuale ale unor ţări în scopul de a găsi o soluţie la criza din Libia“.

În cazul în care guvernul de la Tripoli va face cereea oficială, este absolut cert că Turcia se va angrena în acţiuni militare. Nu este prima oară când ar face acest lucru în încercarea de a-şi fundamenta un rol de putere regională. Vă amintiţi că Turcia a trimis 5000 de soldaţi în Quatar în 2017 după ce această ţară anunţase că era ameninţată de Arabia Saudită, apoi a trimis trupe şi în Somalia. O poate face şi acum în cazul Libie. Mai ales că acordul semnat între Tripoli şi Ankara prevede că Guvernul de Unitate Naţională poate cere Turciei vehicule militare, echipamente şi arme pentru trupele de uscate, pentru marina militară şi pentru forţele aeriene, dar şi un sprijin specific în domeniul obţinerii şi prelucrării de informaţii.

Dar, dincolo de controlul teritoriului libian şi imenselor sale bogăţii încă neexploatate, exact ca în cazul Siriei, o miză de importanţă uriaşă este controlul zonelor de foraj prezente şi viitoare din zona declarată de interes economic exclusiv pentru Turcia (dar şi pentru Libia) din estul Mediteranei. Aşa cum reiese din „acordul maritim“ semnat de cele două ţări.

Gândiţi-vă că zonele delimitate pe hartă vor trebui securizate, la nevoie militar, de o flotă puternică şi care să aibă misiunea de a evolua în permanenţă, la limita intereselor ţărilor vecine şi numai. Flota turcă îşi va face treaba în zona ei de responsabilitate dar, cu siguranţă, guvernul de la Tripoli va cerea Ankarei să-şi extindă măsurile de patrulare, fi şi numai până în momentul în care flota guvernamentală libiană va fi refăcută şi modernizată. Repet, miza economică este uriaşă căci în „Bazinul Levant“, aşa cum arăta încă din 2010 o cercetare făcută de U.S. Geological Survey, se descoperiseră rezerve de aproximativ 1,7 miliarde de barilii de petrol şi 3,4 trilioane de metri cubi de gaze naturale. Acuzaţia Turciei (acum reluată şi de Libia) este că Aministraţia cipriotă din partea grecească a insulei a declarat în mod unilateral zone economice exclusive şi a început deja să negocieze şi să distribuie licenţe unor companii internaţionale, constituind şi o alianţă oficială cu Grecia, Egipt şi Israel.

Turcia vrea să impună o schimbare majoră a jocurilor, numai că liderii europeni, reuniţi la nivel de Summit, au declarat în mod formal că că pactul semnat între Tripoli şi Ankara „reprezintă o violare a drepturilor suverane ale unor ţări terţe“. Deloc impresionaţi, responsabilii turci replică: „UE nu are autoritatea de a decide jurisdicţia maritimă şi nici nu este o curte de justiţie internaţională, astfel încât nu pot da un verdict în ce priveşte legalitatea acordului“.

Ce se va întâmpla în continuare?

Logica scenariului sirian ne-ar spune că acum ar putea să înceapă un balet al negocierilor între guvernul de la Tripoli şi echipa rebelilor conduşi de mareşalul Haftar, de fapt un dialog posibil doar medierii şi în condiţiile garanţiilor oferite şi acceptate de Rusia şi Turcia (eventual invitată fiind şi Uniunea Europeană). Garantele eventualului acord de stabilizare a situaţiei care, în final, să vorbească şi despre coridorul din Mediterana cu dimensiunile sale politice, economice şi militare. Şi, ca în Siria, păstrând un angajament militar negociat în teren şi zona Mediteranei, posibil de combinat cu operaţiunea militară UE.

Până la urmă, dacă transpunem aceste hărţi generale într-unele de operaţiuni sau, mai bine zise, s-ar ordona unor planificatori militari să realizeze hărţi cu opţiuni militare pentru securizarea zonelor economice, atunci este relativ uşor să vedem că, la caz de nevoie, Mediterana poate să fie tăiată în două. Perspectivă ce s-ar putea dovedi dramatică deoarece americanii nu mai sunt deloc o prezenţă importantă în Maghreb şi, în actualele condiţii din teren, este greu sp facă mai mult decât au încercat în ultima perioadă în Siria. Plus că, în afara unor ameninţări cu sancţiuni la adresa Ankarei, nu prea au ce să facă în mod real fără a afecta stabilitatea întregului aliniament estic al  NATO. Europenii, cu deosebire Italia, susţin guvernul de la Tripoli şi nu ar privi cu mare ostilitate o invitaţie la negocieri de pace în care să-şi poată pune pe agendă propriile lor condiţii, pe de o parte economice, pe de altă parte legate de stoparea traficului de migraţie ilegală pe ruta Libia-Europa.

Ce urmează? Să vedem dacă Tripoli va lansa un SOS pe care turcii sunt preprogramaţi să-l audă primii.