Turcia - un fost imperiu, o nouă republică? Sau o fostă republică, un nou imperiu? Resurecţia mentalităţii imperialiste la Ankara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sursa: alwaght
Sursa: alwaght

În cele ce urmează vom analiza din sondaje (aflate la câţiva ani depărtare unele de celelalte, ca să surprindem mai bine schimbările din societatea turcă) câţiva indicatori-cheie pe care îi considerăm raportaţi la creşterea neo-otomanismului în societatea turcă.

Aceşti indicatori-cheie pe care îi vom analiza se referă la Turcia pe arena internaţională geopolitică, Victimizare şi singularizare, Expansiunea neo-otomanistă a Turciei, Dimensiunea militaristă, Islamizarea societăţii turce.

Punctăm pe alocuri această creştere din societate în raport cu declaraţii de la cel mai înalt nivel din Turcia care incită la exact aceste lucruri, pentru a arăta cum unele elite din Turcia, prin politici şi naraţiuni publice consecvente, insistente, sunt de fapt cele care promovează şi răspândesc mentalităţile neo-otomaniste în societatea turcă. Societate turcă ce pare deja imposibil să se mai întoarcă la ceea ce a fost înainte de anii 2000, adică la doctrina republicană a lui Mustafa Kemal Atatürk, ceea ce va avea repercusiuni de securitate asupra întregii zone, inclusiv a României.

Într-o dezbatere online de pe 11 aprilie organizată de German Marshall Fund România şi LARICS, disponibilă pentru vizionare aici, una dintre principalele dimensiuni abordate a fost şi cea care ne indică resurecţia mentalităţii „imperialiste” în mai multe locuri de pe glob. Dacă acum vedem limpede ce înţelege Rusia prin mentalitate imperialistă, cum tratează statele limitrofe, felul în care percep această mentalitate şi felul în care acţionează în această direcţie este diferit în China, de exemplu, unde Taiwanul încă nu împărtăşeşte soarta Ucrainei. Dar între aceste două abordări diferite, care au totuşi ca scop final acelaşi lucru (respectiv sfere de influenţă, state învecinate cu suveranitate redusă, chiar acaparări de teritorii sub diferite forme etc.), pare că se află mentalitatea imperialistă a Turciei lui Erdogan. Aceasta, totuşi, nu este deloc nouă în zonă, ci şi-a schimbat doar strategia, de curând, şi în urma unor probleme economice serioase. Deşi „sultanatul” lui Erdogan doreşte rezultate imediate, în politica externă se pare că au revenit pentru moment la tactici mai puţin agresive. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi, scopul final nu s-a schimbat (respectiv... neo-otomanismul turcesc), după cum au susţinut şi invitaţii dezbaterii de mai sus şi după cum am dezvoltat într-un articol precedent.

Iar una dintre cele mai emblematice acţiuni în acest sens, respectiv retransformarea Catedralei Sfânta Sofia din Istanbul în moschee, se pare că în România nu a fost privită deloc drept ceea ce este, ceea ce a fost şi la 1453, atunci când a căzut Constantinopolul - adică o afirmare simbolică a puterii Imperiului Otoman şi mai ales a expansiunii. Sigur că Turcia de acum, respectând proporţiile istoriei, nu are puterea Imperiului Otoman de atunci, dar arată foarte bine încotro vrea să meargă, iar expansiunea (economică, politică, culturală, chiar militară şi teritorială când i se dă ocazia) este una dintre aceste dimensiuni. Şi va folosi orice strategii va considera de interes ca să facă asta.

Dacă strategia cere ca acum să joci rolul de mediator între Ucraina şi Rusia, foarte bine. Dacă acum se cere să fii în NATO, dar să cumperi sisteme de rachete S-400 de la Federaţia Rusă, nicio problemă. Pe de altă parte, dacă acum îţi poţi permite să ataci nordul Irakului, ca zilele acestea, o va face. Dacă Rusia îi va da mână liberă în nordul Siriei, Turcia va invada din nou nordul Siriei. Dacă toată lumea închide ochii la faptul că trimite mercenari ISIS şi Al-Qaeda să lupte pentru ea în Libia, o va face. Dacă acum, în urma conflictelor diplomatice cu Israelul şi Egiptul, Cipru, Franţa sau Grecia nu poate să facă ce doreşte (încă) în Estul Mediteranei, nu poate (încă) ocupa din multitudinea de insule aparţinând Greciei, va mai aştepta un pic. Dacă (încă) nu poate ocupa mai mult din Caucaz decât a reuşit să ocupe prin Tratatul de la Kars din 1921, va mai aştepta. Puţină lume ştie că Turcia a ocupat şi Micul Ararat, la începutul anilor 1930, o zonă care aparţinuse Iranului, pe care, în urma unui mic schimb de teritorii avantajând Turcia, nu l-a mai returnat acestuia. Dar scopurile finale nu se vor schimba absolut deloc atâta timp cât aceste elite continuă să îndrepte Turcia pe această cale.

Resurecţia unei mentalităţi imperialiste, în unele locuri, nu este, aşa cum ar putea crede unii, o chestiune organică, naturală, care mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple oricum. Nu, deloc. În schimb, este o chestiune cât se poate de pragmatică, sociologică, ancorată în acţiuni şi mesaje conştiente şi reale - ca de exemplu mesaje din partea elitelor, naraţiuni oficiale, politici interne educaţionale, manipularea şi deformarea istoriei în interes personal electoral sau de altă natură de către unii lideri sau politicieni şi, nu în ultimul rând, o politică externă agresivă. Toate aceste lucruri construiesc sau, mult mai uşor, reconstruiesc o mentalitate imperialistă, acolo unde este cazul. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi în Turcia, dar nu de acum, ci de mai mulţi ani.

Deşi actualul război din Ucraina, pornit de o altă mentalitate imperialistă, probabil nu va face decât să accelereze mentalităţile şi perspectivele imperialiste ale Turciei, acesta nu a jucat niciun rol în conturarea acestor perspective şi mentalităţi care sunt reconstruite în Turcia în mod consecvent, conştient, de mult mai mulţi ani. Implicarea Turciei în Siria în Ildib şi alte zone limitrofe, de exemplu, nu a fost decât un simptom al acestei mentalităţi imperialiste în creştere de la Ankara. Redăm în continuare cei câţiva indicatori din sondaje.

1. Turcia pe arena internaţională geopolitică. Victimizare şi singularizare. Dacă în 2015 23% dintre turci aveau o părere bună despre Statele Unite, atunci când vine vorba să aprecieze avantajele strategice, 27% apreciau SUA ca cel mai important partener strategic. Situaţia din 2022 însă nici că poate fi mai diferită.

aa
aaa

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

Deşi întrebarea nu este perfect echivalentă, se poate presupune că reflectă totuşi acelaşi tip de opinie. Iată, deci, că doar 7 ani mai târziu procentul celor care văd SUA drept cel mai important partener în relaţii internaţional a scăzut cu 20%, până la 6%, în scădere şi faţă de 2021! Dacă am fi căutat în vreun sondaj vreo oglindire în societatea turcă a discursurilor anti-occidentale ale lui Erdogan, greu de crezut că am fi putut găsi o alta mai bună. Aceeaşi SUA apare puţin mai jos în respectivul sondaj pe primul loc la cea mai mare ameninţare la adresa Turciei, cu aproape 60%.

aaa

Tot la capitolul geopolitică, victimizare şi singularizare, iată în ce termeni de stereotipii a fost învăţată societatea turcă să gândească în anul 2022 despre europeni: aproape 70% cred că Europa ajută întărirea organizaţiei PKK (vedem şi retorica recentă a lui Erdogan despre Suedia şi Finlanda acuzate că sprijină „organizaţii teroriste”), 62,4%, adică aproape 2/3 dintre turci, cred că Europa vrea „să dividă Turcia aşa cum a făcut cu Imperiul Otoman”(!), iar peste 50% dintre turci încă mai gândesc că în spatele atitudinii Europei faţă de Turcia se află nici mai mult nici mai puţin decât... „spiritul cruciadelor” (la circa 800 de ani de la ultima cruciadă)! Cu toate acestea, nu putem să ne mirăm de astfel de opinii în societatea turcă atunci când de la cel mai înalt nivel li se spune oamenilor întruna că Vestul este de vină pentru tot, inclusiv pentru sprijinirea ISIS (pe ai cărei militanţi, culmea, tocmai Erdogan îi trimitea să lupte pentru el în Libia), sau pentru asta, pentru asta sau pentru asta sau pentru multe altele.

AA

Tot raportat la acestea, în 2015, când sunt întrebaţi cu cine ar trebui să coopereze, 29% dintre turci, adică cel mai mare scor, credeau că Turcia ar trebui să acţioneze singură. Nici nu este de mirare, cu aşa discursuri publice ca ale lui Erdogan din 2015 când acuza Occidentul că el este de fapt de vină pentru criza migranţilor sirieni şi irakieni (mai ales aici trebuie să punctăm şi faptul că aceşti migranţi nu sunt deloc bine văzuţi de populaţia din Turcia), când acuza un ziar din SUA că intervine în politica internă a Turciei după ce acesta l-a criticat pe Erdogan, când acuza tot Occidentul de ipocrizie după atentate de la Paris, continuă sfidarea la adresa Rusiei pentru avionul rusesc doborât de Turcia pe 24 noiembrie după o pretinsă încălcare a spaţiului aerian turcesc, în timp ce Turcia încălca de 20 de ori doar într-o zi de iulie spaţiul aerian al Greciei (de 2.244 de ori în 2014, de exemplu). Pe plan intern, tot în 2015, contribuie din plin la reizbucnirea violenţelor cu kurzii după ce HDP, partidul acestora, îl şochează pe Erdogan şi câştigă 13% din voturi la alegerile parlamentare din iunie încurcându-i acestuia planurile de a avea majoritate ca să schimbe constituţia şi să dobândească el puteri sporite. După reizbucnirea violenţelor în iulie, la alegerile reconvocate pentru noiembrie acelaşi an, partidul lui Erdogan, AKP, câştigă 49,5% din voturi şi o majoritate confortabilă în parlament. În concluzie, cu o astfel de politică internă şi externă în 2015 care agresează aproape toţi vecinii şi cu un trecut imperialist pe care, în loc să îl lase în planul secund, pentru a da o şansă traumelor vecinilor să se vindece, elitele Turciei îl scormonesc şi mai tare.

AA

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

În 2022, după 2 ani de pandemie în care răspunsul guvernului turc la aceasta nu a fost cel mai bun, în care s-au văzut beneficiile conlucrării şi întrajutorării la nivelul unor state, iată că totuşi, acum că pandemia s-a sfârşit, creşte într-un singur an cu 9%, până la aproape 25%, procentul turcilor care nu vor ca Turcia să coopereze îndeaproape cu vreo altă ţară şi doresc să meargă singuri. Acum, că pandemia a trecut (UE ajutând Turcia pe multiple dimensiuni, inclusiv economic, în comerţ în această perioadă), totuşi nu mai este nevoie de cooperare cu UE pe probleme internaţionale la fel ca anul trecut, deşi mai jos aflăm că încrederea în ţările UE a crescut.

AAA

2. Expansiunea neo-otomanistă a Turciei. În 2015, în ciuda politicii externe foarte agresive a lui Erdogan, iată că totuşi 70% dintre respondenţi ar fi vrut ca Turcia să se concentreze mai degrabă pe politicile interne, doar 20% fiind interesaţi ca Turcia să se implice mai mult în fostele teritorii ale Imperiului Otoman din Balcani, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală. Iată, aşadar, neo-otomanismul abia la început.

1234

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

Pentru că, la aceeaşi întrebare în 2022, 38,2% dintre turci doresc ca Turcia să se implice mai mult în Balcani, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, adică în fostele zone aparţinând Imperiului Otoman. Iată o creştere de aproape 20% în numai 7 ani a celor care doresc ca Turcia să se implice activ peste hotare în zone care au aparţinut Imperiului Otoman.

TEXT

Sursa: GMFUS

Probabil că în orice altă privinţă şi raportat la orice altă ţară, această creştere uriaşă a susţinerii populare pentru politici imperialiste ar fi fost considerate foarte grave şi analizate ca atare. Iată însă că despre Turcia şi aceste mentalităţi imperialiste care cresc pe an ce trece impulsionate de elitele lui Erdogan nu se spune aproape nicăieri nimic. Dacă Erdogan este un lider politic tot mai puţin apreciat şi demn de încredere peste hotare, astfel că nu multă lume mai este atentă la discursurile pline de ură, xenofobie, imperialism ale acestuia, iată că totuşi ceea ce fac aceste discursuri societăţii turce nu sunt lucruri luate în seamă. Iar adevărata problemă pe termen lung nu este un lider oarecare, ci ceea ce reuşeşte acesta să inducă unei societăţi. Ca să facem o comparaţie din istorie, problema Genocidului Armean nu a fost numai sultanul Abdul-Hamid al II-lea şi politicile sale vizavi de armeni, ci problema cea mai mare a fost atitudinea pe care acesta a insuflat-o întregii societăţi turce raportat la armeni, care a erupt într-unul dintre cele mai infame genociduri din lume – Genocidul Armean la circa 5-10 ani după detronarea sultanului.

Tot la acest indicator, al expansiunii, iată că cei mai mulţi dintre turci ar dori anexarea nordului Ciprului de către Turcia.

aaaaz

3. Dimensiunea militaristă. Mai mult, din acelaşi sondaj din 2022 aflăm că procentul celor care doresc ca Turcia să fie o ţară influentă din punct de vedere militar a crescut cu 6,2% numai într-un singur an, ajungând la 36,8%.

zxc

Iată într-un sondaj din 2020 cât de mulţi turci, o medie de peste 52%, credeau că Turcia şi-ar folosi forţa armată în exteriorul ţării ca să îşi apere interesele sale pe scena internaţională.

asdfg

Sursa: turkuazlab

Spre deosebire, în 2015 doar 47% ar fi susţinut o intervenţie armată în Siria şi asta numai ca să apere populaţia civilă de ISIS, în rest pentru niciun alt motiv nu ar fi fost mai mulţi susţinători ai unei intervenţii armate. Iată că în doar 5 ani populaţia Turciei s-a obişnuit cu escapadele armate ale lui Erdogan peste hotare şi au ajuns să li se pară normale.

aaaaaa

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

Deşi tot aici, la dimensiunea militară, alte sondaje din 2021 par să arate o scădere de 20% în decurs de 4 ani, între 2017 şi 2021, a apetenţei turcilor pentru intervenţiile armate externe, trebuie să ţinem cont că 2 dintre aceşti ani au fost ani de pandemie, iar tot aici metodologia acestui sondaj o vom aborda din nou mai jos, pentru că sunt mai multe diferenţe care pot induce în eroare, inclusiv întrebarea, care se referă strict la intervenţii armate împotriva „terorismului”, în condiţiile în care ameninţarea ISIS sau Al-Qaeda din Siria sau Irak este cu mult mai mică astăzi, aproape inexistentă, faţă de 2017. Oricum, un procent de 33,7% care susţin intervenţii armate proprii peste hotare nu este deloc mic.

aaaaa

Sursa: khas.edu

4. Islamizarea societăţii turce. Raportat la instituţiile internaţionale în care turcii au cea mai mare încredere se văd limpede problemele actuale ale zonei şi felul în care acestea influenţează percepţia turcilor – răspunsul la pandemie a făcut ca încrederea în UE să crească semnificativ cu 7% faţă de anul trecut, criza ucraineană a făcut ca aprecierea faţă de NATO să crească şi ea cu 7% doar într-un an. Pe de altă parte, un alt indicator foarte puternic al neo-otomanismului, respectiv islamizarea societăţii turce, arată că încrederea în Organizaţia Cooperării Islamice a crescut până la 45%, tot cu aproape 7% într-un singur an. Acesta este un indicator care poate arăta islamizarea în curs a societăţii turce. Acestea sunt procente uriaşe pentru un singur an, iar dacă primele două, referitoare la UE sau NATO pot fi clar explicabile prin problemele actuale din zonă, creşterea încrederii într-o organizaţie islamică poate fi explicabilă doar prin schimbările profunde prin care trece societatea turcă acum.

aqwe

Desigur, alte sondaje ca acesta de exemplu arată o scădere a religiozităţii în societatea turcă, dar identificarea cu lumea islamică şi încrederea în aceasta (în condiţiile în care ţi se spune mereu că „Vestul” şi „ghiaurii” şi „israelienii” şi „armenii” sunt cei mai mari duşmani) şi urmarea fidelă a preceptelor religioase într-o societate tot mai globalizată sunt lucruri uşor diferite. Pentru că lucrurile nu sunt atât de simple. Într-un alt sondaj din 2021 care pare că arată o scădere în timp a afilierii politice islamiste (scăderea abruptă de la 28% în 2019 la 9% în 2020 este din cauza schimbării denumirii opţiunii chestionarului din „vedere politică religioasă” la „islamism politic”, lucru pe care respondenţii nu l-au înţeles în mod adecvat sau nu a reprezentat o oglindire fidelă a realităţii) şi conservatoare, dacă ne uităm la afilierea politică secundară aceasta este la 30% islamistă. Adică 30% peste cei 36,5% islamism politic şi conservatorism, plus încă 10% opţiune secundară conservatorism, ajungem la 76,5% din societatea turcă ce are între primele 2 opţiuni islamismul politic şi conservatorismul preşedintelui Erdogan. Aşa că cei care poate se bucură dacă scade procentul celor care se declară religioşi, islamişti politic, probabil că ar trebui să ţină cont şi de aceste cifre de mai sus. Iată parţial de ce Erdogan continuă să câştige alegeri în Turcia şi să mizeze pe teme islamiste şi neo-otomaniste, deşi religiozitatea poate fi în uşoară scădere.

aaaa
889

Sursa: khas.edu

Pe scurt, câteva dintre concluzii:

1. O concluzie foarte importantă a sondajului GMFUS este aceea că populaţia Turciei ar fi foarte bucuroasă să accepte unele schimbări considerate neesenţiale sau poate chiar convenabile venind din partea UE, ca de exemplu cele privind abordarea corupţiei, criminalitatea, chiar eliminarea pedepsei cu moartea, chestiuni ecologice, însă atunci când se pune problema de libertate de expresie, învăţământ în limba maternă pentru minorităţi, programe radio şi tv în limba minorităţilor, libertatea religioasă sau rezolvarea conflictului cu Grecia în interesul ambelor părţi, rezolvarea problemelor din Cipru prin compromisuri de ambele părţi, tendinţa este de radicalizare şi de refuz, creşte numărul celor care nu sunt de acord. Se observă, astfel, un neo-otomanism pragmatic - UE este bună atunci când vine vorba despre unele aspecte, în special eliminarea vizelor şi chestiuni economice, chiar încrederea în UE a crescut (pe fondul pandemiei şi a războiului din Ucraina), dar atunci când vine vorba despre chestiuni ce ţin de mentalităţile imperiale, ca de exemplu Grecia, Cipru, sferele de influenţă ale Turciei în Marea Mediterană, minoritatea kurdă sau armeană, UE nu mai este bună.

aaazx
776
75236

Sondaj GMFUS 2022

66990

2. Deşi religiozitatea societăţii turce poate fi în uşoară scădere, identificarea acestora cu opţiuni politice ca islamism politic şi conservatorism (asemănător celui al preşedintelui Erdogan) ajunge la 76% ca primă opţiune şi opţiune secundară în societatea turcă, ceea ce este un procent uriaş.

3. Creşte accelerat dorinţa turcilor de o implicare mai mare în foste zone aparţinând Imperiului Otoman, ca Balcanii, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.

4. Cu procente variabile, în funcţie de sondaj şi de felul în care a fost pusă întrebarea, procentul turcilor care apreciază o dimensiune militaristă este între 33% şi peste 50%.

5. Procentul turcilor care încă văd Europa prin prisma unor stereotipuri difuzate de naraţiuni oficiale neo-otomaniste de la cel mai înalt nivel, ca de exemplu „cruciadele”, „dezmembrarea Turciei ca pe cea a Imperiului Otoman”, asemănarea reformelor cerute de UE cu Tratatul de la Sevres sau „susţinerea organizaţiilor teroriste” de către Europa, deşi în scădere, este uriaş, ajungând aproape la 70% în unele cazuri. Aşa că, poate dacă ar fi să fim optimişti în ceea ce priveşte unele opţiuni ale societăţii turce, această dezinformare şi manipulare în masă din societatea de acolo sunt îngrijorătoare. Pentru că în manipulare şi dezinformare stă puterea unei părţi a elitei turceşti, exact la fel cum se întâmplă şi în Federaţia Rusă, dar pe alte subiecte.

O întrebare bună ar fi oare ce strategii are România raportat la aceste schimbări semnificative de atitudini şi de raporturi de forţe din Balcani şi din Marea Neagră? România are vreo strategie faţă de Turcia? Iată în ce fel radical s-a schimbat doar balanţa comercială în favoarea Turciei în ultimii ani, nu mai vorbim despre societatea turcă.

captura

Sursa: imm.gov.ro via Aurel Lazăr & Miruna Butnaru-Troncotă

Care este răspunsul României? Noi nu avem niciun fel de interes în Balcani, măcar pentru propriile minorităţi ignorate de reprezentanţii Statului Român? Pe noi nu ne interesează ce face Turcia în Balcani, la Marea Neagră, în Republica Moldova, lângă noi şi chiar în interiorul României? Sau răspunsul României este aceeaşi platitudine repetată obsesiv că „suntem în NATO” sau „suntem parteneri NATO”, de parcă Turcia nu ar avea deseori interese contrare celorlalţi aliaţi NATO, după cum se vede chiar în aceste zile?

Cine nu are o voce în această regiune acum, cine nu îşi urmăreşte activ interesele, poate sfârşi prin a fi irelevant, ceea ce se traduce într-o invitaţie la un viitor statut de victimă. Cu repercusiuni foarte grave asupra noastră a tuturor. Desigur, nu acum, imediat, încă ne vom putea „bucura” de unele PNRR-uri, acum Portul Constanţa are o importanţă uriaşă, la fel şi traficul pe şi peste Dunăre, dar dacă ne mulţumim doar cu ceea ce aduc unele conjuncturi, dacă suntem doar reactivi (uneori nici atât) în loc să fim activi sau proactivi, nota scadentă va veni la un moment dat şi nu o vor plăti cei care au „ratat” ca din întâmplare şanse istorice şi strategice ale României (ca de exemplu apropierea prin paşi decisivi şi hotărâţi de Republica Moldova exact în aceste momente când Federaţia Rusă nu mai sperie pe nimeni decât cu bomba nucleară, exact ca şi Coreea de Nord, când politica sa internaţională este profund discreditată la nivel mondial, când state anterior neutre ca Suedia sau Finlanda depun cereri de aderare la NATO), ci, pe lângă facturile uriaşe la energie electrică, gaze şi combustibili de acum, nota scadentă o vom plăti tot ceilalţi cetăţeni români.

Încheind, raportat la Turcia, politica României (dar şi a multor alte ţări europene şi nu numai) pare a fi aceea că ne prefacem că nu vedem şi nu auzim nimic, ca după Omertà, faimosul cod al mafioţilor italieni: „Non vedo, non sento, non parlo” (nu văd (nimic), nu aud, nu spun). De fapt, aceasta pare a fi strategia României la Marea Neagră şi în zonă de zeci de ani, dar în faţa tuturor provocărilor strategice care au explodat acum odată cu acest război din Ucraina şi cu ascensiunea imperialistă a Turciei acest lucru ne izbeşte ca fiind cu atât mai evident - „nu văd nimic, nu aud nimic, nu spun nimic.”

***

Articol de Matei Blănaru, cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române „Ion I C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI) şi doctorand al Universităţii din Bucureşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite