Turcia, între Est şi Vest

Poziţionarea strategică a Turciei i-a conferit acesteia atât avantaje cât şi vulnerabilităţi. Pe de-o parte, turcii au reuşit să creeze puntea între Est şi Vest, jucând un rol de mediator regional al unor probleme de anvergură globală, reuşind în acelaşi timp să reducă clivajele culturale.

Să ne aducem aminte în acest sens, rolul pe care aceştia l-au jucat în cadrul misiunii NATO din Afganistan. Singurul stat musulman Aliat, Turcia a reuşit să schimbe percepţia triburilor afgane asupra intervenţiei. În ciuda contingentului militar ce număra câteva sute de soldaţi, şi a conducerii  ISAF, Ankara a realizat misiuni non-combat. Şi-a trimis proprii soldaţi să patruleze pe jos, fără a fi însoţiţi de maşini blindate sau veste anti –glonţ, ceea ce coloborat cu bunele relaţii istorice dintre cele două ţari, a condus cu rapiditate către deschiderea populaţiei afgane şi convingerea acesteia de a colabora cu forţele NATO.

Pe cealaltă parte însă, Turcia pare a nu-şi găsi încă identitatea externă, a cărei politică este privită  nu de puţine ori ca una bicefală, iar asta pentru că în relaţia cu Occidentul  a acţionat întotdeauna bilateral în probleme ce ţin de integrarea europeană sau crearea unui mediu stabil în Balcani şi Regiunea Extinsă a Mării Negre, ceea ce nu s-a întâmplat atunci când a fost vorba despre gestionarea unor probleme din Orientul Mijlociu.

Toate acestea au devenit vizibile începând cu anii 90, atunci când NATO intra într-o nouă paradigmă. Dacă în perioada războiului rece Turcia era un pivot geopolitic extrem de important al Washingtonului, ca urmare a plasării sale  în vecinătatea imediată a URSS-ului, prin statul său de membru, Ankara câştiga la rândul său o umbrelă de securitate care îi confera sprijinul necesar în relaţia cu Grecia dar mai ales în relaţia cu Moscova, intersată întotdeauna de controlul Bosforului şi Dardanelelor. Ei bine, cădarea zidului Berlinului a pus Turcia în faţa unor  crize regionale ce reprezentau o ameninţare directă la adresa propriei securităţi naţionale, cel mai la îndemână exemplu fiind creşterea şi dezvoltarea PKK.  Deşi toate statele aliate au clasificat gruparea drept una teroristă, valorile democratice le-au permis kurzilor să deschidă, sub o formă mai mult sau mai puţin mascată, societăţi comerciale, ziare, posturi de radio sau TV, în state precum Franţa, Germania şi nu numai, pe care le-au folosit drept instrument de propagandă. Inevitabil, au apărut nenumărate divergenţe diplomatice.

Punctul central îl reprezintă începutul anilor 2000, atunci când puterea era preluată de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) în timp ce Recep Tayyip Erdogan  devenea prim-ministru. Dacă până în acel moment Turcia era privită drept un stat paria în rândul lumii arabe, ca urmare a bunelor relaţii cu Statele Unite dar mai ales cu Israelul, Erdogan a reuşit de-a lungul timpului să câştige o popularitate mai mare decât orice alt lider din Orient. Criticile dure la adresa Tel Aviv-ului privind problema palestiniană şi ruperea relaţiilor bilaterale ca urmare a incidentului din 2010 privind Mavi Marmara au fost fundamentele schimbării acestei percepţii. Tot în acel an, Ankara alarma Bruxelles-ul printr-o poziţie pro activă faţă de Iran, punând la îndoială, alături de Brazilia, programul nuclear al Teheranului. În ciuda divergenţelor care puneau faţă în faţă Occidentul şi cele două puteri emergente, atât turcii cât şi brazilienii şi-au păstrat cu fermitate opiniile şi interesele, votând în cadrul Consiliului de Securitate al ONU împotriva sancţiunilor economice. Îngrijorările au fost stopate, atunci când în 2012 Turcia a decis să fie parte componentă a scutului antirachetă. Cu toate acestea, diplomaţia turcă a avut grijă să îşi menţină bunele relaţii cu Teheranul, fapt pentru care ministrul Davutoglu declara la acea dată că: „Nu vom accepta niciodată ca de pe teritoriul ţării noastre să fie îndreptate atacuri militare împotriva statelor vecine, cu atât mai mult împotriva Iranului”. Aici trebuie să facem o paranteză şi să amintim că în 2003, Ankara a refuzat să susţină intervenţia militară a Statelor Unite împotriva regimului condus de Saddam Hussein.

Relaţiile bune dintre Iran şi Turcia, datorate şi ca urmare a lipsei unei istorii comune violenete dar mai ales datorită intereselor economice, nu trebuie înţelese printr-o perspectivă îngrijorătoare, ba din contră, Ankara poate fructifica iarăşi rolul său de punte între Est şi Vest, acum, în momentul în care la Teheran se află  un preşedinte moderat. Mai mult, tot din acest punct de vedere, Turcia se aşteaptă a deveni un model politic pentru statele MENA. Cu un sistem multipartit, laic şi cu o economie mixtă, Ankara a produs o bunăstare socială râvnită de mulţi dintre musulmanii acestui spaţiu geografic, conferind în acelaşi timp o alternativă viabilă fundamentalismului islamic. Mult doritul model este însă aproape imposibil de a fi replicat,  în totalitatea sa,  de către statele arabe. În primul rând, kemalismul a fost impus nu de puţine ori prin modele nedemocratice, în timp ce rolul armatei a fost unul fundamental. Greu de crezut, că în Siria de astăzi, spre exemplu, armata poate juca acelaşi rol. Turcia însăşi se dovedeşte a fi o putere în formare, ale cărei valori nu se intersectează totdeauna cu cele europene. Să nu uităm că vorbim de o ţară condusă cu mână forte, ce are cei mai mulţi jurnalişti aflaţi în spatele gratiilor. AKP,  a preluat puterea într-o paradigmă neoliberală, a mizat pe Frăţia Musulmană, în special în Egipt, unde s-a dovedit a fi o carte pierzătoare. Mai apoi, însăşi Frăţia reprezintă o grupare mai degrabă arhaică, religioasă, care prin ideologie intră nu de puţine ori  în contradicţie cu politica capitalistă. În ciuda acestor fapte, modelul turc rămâne o alternativă viabilă, chiar dacă nu în totalitatea sa, demonstrând că valori precum dezvoltarea sectorului privat sau politic pot satisface nevoile sociale.

Dincolo de toate acestea, laicitatea şi  orientarea europeană impuse de Ataturk sunt puse sub semnul întrebării atunci când privim cu atenţie AKP-ul, partid care este din ce în ce mai des acuzat că tinde către islamizarea societăţii, fapt repreşoat Guvernului chiar şi de către generaţia Gezi. Dorinţa fostului premier, şi mai noului preşedinte Erdogan –asemănat cu Chavez sau Putin- de a crea cămine studenţeşti mixte, de a interzice accesul comun în cadrul piscinelor publice a persoanelor de acelaşi sex, limitarea rolului armatei, instituţie care era garantul statului laic, procesul intentat liderilor militari acuzaţi de lovitură de stat sau arestarea masivă a jurnaliştilor şi activiştilor civili sunt semne în acest sens.  Această (re)orientare este argumentată chiar şi de venirea lui Davutoglu la conducerea Ministerului de Externe, unde a luat locul promotorului integrării europene, Ali Babacan. Autorul doctrinei Zero Probleme, Davutoglu susţine proiectul european, dar este totodată promotorul gândirii pe care astăzi o numim neo-otomanism.

Ceea ce trebuie să înţelegem prin această scurtă analiză este că Turcia, în realitate, nu oscilează între Est şi Vest, ci îşi propune să meargă dincolo de acestea, dincolo de kemalism, în transformarea unei puteri regionale, europene şi hegemonică a  Orientului Mijlociu. Dacă acest proiect va fi unul de succes rămâne de văzut, însă el este ante AKP. Să nu uităm că fostul premier Turgut Ozal, aliat de nădejde al Washingtonului, vorbea despre o  Turcie a cărei influenţă să se intindă de la Egee până în China. În tot acest context, Ankara nu îşi va permite o politică ruptă de NATO,  căci deşi deţine a doua armată ca mărime din cadrul Alianţei, nu poate duce o politică de securitate           în afara sa. Pe acest fond, nici relaţiile diplomatice cu Israelul nu pot rămâne îngheţate, chiar dacă nu vor putea ajunge la nivelul celor din anii 90. În primul rând, Turcia nu îşi poate permite ca locul în Trilaterala Strategică SUA-Israel-Turcia să îi fie luat de Grecia. Mai apoi, numai printr-o politică bilaterală stabilă, Turcia va putea lega Europa de resursele de gaze ale Israelului, în dorinţa sa de a deveni un hub energetic, şi tot alături de Israel va fi nevoită să gestioneze noul Jihadistan şi problema viitorului stat kurd.