Turcia lui Erdogan, departe de valorile Europene

Distrugerea libertăţii de exprimare înseamnă distrugerea democraţiei,  iar distrugerea democraţiei înseamnă distrugerea viitorului propriei ţări. Foto: Reuters

Prezenţa lui Erdogan este una binevenită la Bucureşti ţinând cont mai ales de actualul climat geopolitic regional, însă vizita trebuie privită şi dincolo de implicaţiile sale politico-economice. Actualul  regim de la Ankara este din ce în ce mai criticat pe plan european ca urmare a politicilor opresive şi autoritare îndreptate către opozanţii guvernamentali.

Întrebarea fundamentală este următoarea: Unde se îndreaptă Turcia lui Erdogan ? Sigur, răspunsul este complex, însă cu siguranţă, Turcia de astăzi se îndepărtează cu paşi grăbiţi de valorile fundamentale europene, valori ce stau tocmai  la baza procesului ce a dat naştere Europei Unite, Europă la porţile căreia turcii bat de câteva zeci de ani.  Schimbarea  lui Ali Babacan în 2009 din funcţia de Ministru de Externe, un adept împătimit de altfel al integrării europene, şi înlocuirea sa cu Ahmet Davutoglu, un renumit profesor şi strateg,  sunt decizii prin care Ankara şi-a fundamentat doctrina neo-otomanismului, încercând a-şi creea pârghii de proiectare a puterii în Caucaz şi Orientul Mijlociu Extins pentru obţinerea statutului de hegemon regional.  Dar doctrina Zero Probleme, aşa cum Bashar al Assad observa ironic, s-a transformat astăzi în Zero Prieteni, întrucât  relaţiile Turciei cu state precum Israel, Siria, Irak, Egipt, Armenia, Grecia,  Cipru sau chiar Iran, ţinând cont de reacţiile recente la nivel diplomatic între cele două state vis a vis de criza din Yemen, sunt departe de a fi cel puţin amicale.  Mai apoi, criticile din ce în ce mai des venite din partea Bruxellesului au accentuat marginalizarea externă a lui Erdogan. În acest sens, România ar putea fi  mediatorul perfect între Turcia şi Uniunea Europeană.

Problemele interne ale Turciei sunt însă departe de a fi trecute cu vederea tocmai pentru că ele sunt rezultatul unei lupte acerbe pentru putere, o luptă soldată în special cu încălcarea drepturilor omului sau  cenzură într-un context ce a dat naştere unui stat captiv, măcinat de corupţie şi avantaje deţinute de  anumite grupuri de interese. Este de ajuns să observăm dorinţa lui Erdogan de a menţine controlul politic   după ce timp de două decenii a deţinut funcţia de şef al statului din postura de prim ministrul unei republici parlamentare.  Acum, proaspătul  ales preşedinte  prin vot popular şi-a anunţat intenţiile de  schimbare a Constituţiei, prin transformarea statului turc într-o republică prezidenţială.

Miza alegerilor parlamentare din această vară este una extrem de importantă privind viitorul scenei politice de la Ankara. Este uşor a înţelege asemănările făcute de mass media internaţională, împreună cu o parte a mediei turceşti, în care Erdogan este comparat cu Ceauşescu, Putin sau Gaddafi.

De ce doar o parte a mass mediei turceşti ? Pentru că majoritatea criticilor sunt aruncaţi în spatele gratiilor, Turcia fiind statul cu cei mai mulţi jurnalişti închişi. Este statul în care tineri studenţi au fost anchetaţi penal doar pentru că au jucat darts folosind o ţintă pe care era lipit un afiş cu chipul lui Erdogan. Este statul în care, încă din 2008 s-a lansat o campanie de epurare a jurnaliştilor ce se opuneau regimului. Echidistanţa şi  obiectivitatea sunt termeni de faţadă în presa turcă, acolo unde concurenţa între cele mai multe trusturi se bazează doar pe modalitatea de a transmite cât mai bine propaganda partidului de guvernământ.

Nu mai puţin de 800 de jurnalişti au fost concediaţi ca urmare a relatărilor făcute cu ocazia protestelor masive din Parcul Gezi.  Presa, cea care ar trebui să reprezintele câinele de pază al democraţiei, nu rămâne decât un paravan propagandistic deprofesionalizat. Da, Turcia de azi seamănă cu România lui Ceauşescu, iar dacă ne uităm la numeroşii jurnalişti arestaţi sub acuzaţia de spionaj putem spune că  Turcia de azi seamănă cu Rusia lui Putin. Dar nici România lui Ceauşescu şi  nici Rusia lui Putin nu sunt compatibile cu normele şi valorile europene.

Cazurile lui Aytekin Gezici sau Sedef Kabas, jurnalist care riscă cinci ani de închisoare doar ca urmare a unui tweet postat  prin care îl ironiza pe Erdogan,  sunt doar două dintre cele mai recente exemple ale situaţiei dramatice în care se află democraţia turcă. Raporturile APCE, Transparency International sau conferinţele organizate de cei de la Colombia University’s School of School of Journalism sunt alte surse elocvente pentru a putea înţelege această situaţie deplorabilă.

Pentru toate acestea, regimul Erdogan trebuie să înţeleagă că distrugerea libertăţii de exprimare înseamnă distrugerea democraţiei,  iar distrugerea democraţiei înseamnă distrugerea viitorului propriei ţări.

Libertatea de exprimare este ostatică în Turcia fapt pentru care corupţia şi abuzurile guvernamentale  sunt mascate la nivelul discursului public. Dincolo de arestări, amenzile fiscale uriaşe, neacordarea diferitelor tipuri de acreditări, acţiunile în istanţă, deschiderea dosarelor penale pentru calomnie sau interdicţiile de publicare sunt alte acţiuni de forţă impuse de Ankara publicaţiilor media ostile. Dintr-un total de peste 250 de televiziuni cu impact naţional, doar IMCTV,  STV, Bugun, Fox sau  Halk TV mai rezistă pe piaţa media având o politică antiguvernamentală. Cu toate acestea, în ciuda politicii forte şi a economiei emergente efectele negative resimţite de populaţie sunt mult mai numeroase. Atât corupţia cât şi acapararea puterii de către noua nomenclatură sunt des contestate de o pătură masivă a populaţiei.  Accederea în posturi  ale unor instituţii nu numai publice dar şi universitare fără a fi  partizanul regimului este practic imposibilă.

Drept urmare, disensiunile societale nu au întârziat să apară ele putând fi sursa  unor viitoare escaladări ale tensiunilor sociale.

Asistăm în cele din urmă la competiţia statelor paralele, aşa cum îi place preşedintelui turc să numească situaţia prezentă pe plan intern. Pe de-o parte întâlnim regimul Erdogan iar pe cealaltă parte tabăra oponentă sprijinită de  ideologul  Fethullah Gulen, autoexilat în Statele Unite.  De aici rezultă şi accentuarea luptei între islamul civic promovat de Gulen şi cel politic radical al lui Erdogan prin care acesta se transformă  într-un lider absolut.

Construirea unor piscine publice separate pentru femei şi bărbaţi sau separarea pe sexe a studenţilor din cămine sunt la rândul lor exemple ale unei tendinţe de islamizare treptată propusă de Erdogan pentru societatea turcă.

Turcia de astăzi se îndepărtează singură de Europa şi riscă a se afunda în propriile-i vulnerabilităţi. Dincolo de puterea economică sau militară pe care un stat o deţine, construirea unor instituţii solide, transparente, clădite pe meritocraţie este impetuos necesară pentru a consolida un stat stabil. Libia sau URSS sunt bune exemple ce ne arată că sisteme autoritare, conduse printr-o mână forte,  vor eşua mai devreme sau mai târziu sub presiunea propriilor slăbiciuni.