Tzahal vs Hamas. Şi liderii politici care privesc din umbră

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

În august 1977, Menachem Begin a ajuns în Parcul Carol (pe atunci, Libertăţii). A depus o coroană de flori la ceea ce în epocă se numea „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” şi a suportat, vreme de opt ore, cicălelile lui Ceauşescu despre Yasser Arafat – „un om bun”, cum îl considera Ceauşescu, spre groaza lui Begin, pentru care OEP reprezenta o „organizaţie nazistă”.

Begin era un om de dreapta – naţionalist şi pro-capitalist. Stătuse în opoziţie toată viaţa, din 1948, de la naşterea Israelului, până în primăvara anului 1977, când mişcarea lui învinsese în premieră blocul de stânga care fondase statul. Cu mult înainte de asta, noul premier israelian condusese organizaţia evreiescă Betar din Varşovia, fugise din faţa naziştilor în 1939 (salvându-se de Holocaust), fusese arestat de sovietici şi condamnat la muncă silnică în nordul îngheţat al Rusiei. Va ajunge în Eretz Israel abia în 1942, prin Iran şi Irak, cu o armată de voluntari polonezi eliberaţi de Stalin din Gulag pentru a ameninţa interesele naziste din Orientul Mijlociu şi va deveni liderul Irgun, organizaţie paramilitară evreiască care nu s-a sfiit să atace inclusiv armata britanică – Marea Britanie a fost, între 1918 şi 1948, puterea colonială din Israel şi Iordania şi a limitat posibilitatea evreilor de a ajunge aici din Europa, unde erau vânaţi de Hitler.

Ce căuta, aşadar, acest lider puternic, anticomunist convins, în a doua lui vizită peste hotare (prima era, prin cutumă, la Casa Albă) tocmai în Parcul Carol, la monumentul eroilor socialişti? Răspunsul e simplu: pacea. Begin, un războinic dur al anilor 1940, când evreii erau obligaţi să lupte pentru a supravieţui, a făcut din pace prioritatea mandatului lui de premier. În august 1977, când Begin intra în Parcul Carol, România era, alături de Maroc (din motive pe care nu le voi dezvolta aici), singura ţară care putea asigura un contact controlat şi sigur între Israel şi Egipt, mari adversari încă din 1948 (şi, într-un fel, încă de pe vremea lui Moise şi „Faraon”). Israelul şi Egiptul (ajutat de Siria) tocmai se înfruntaseră în 1973, în Războiul de Yom Kippur – una din marile înfruntări de tancuri din istorie –, iar lupta se încheiase suficient de neclar încât pacea să devină posibilă.

Problema era că, după aproape trei decenii de război, pragul psihologic dintre cele două tabere era atât de mare, încât până şi ideea că Menachem Begin şi liderul egiptean Anwar Sadat şi-ar fi putut vorbi era de neimaginat. (Când Sadat se va decide să meargă în Israel, în toamna anului 1977, armata israeliană a fost convinsă că din avionul prezidenţial egiptean o să iasă un comando sinucigaş care va ucide liderii israelieni prezenţi la aeroport). Deşi îşi doreau pacea (şi o vor realiza relativ uşor), liderul egiptean şi cel israelian nu ştiau ce riscuri îşi asumă începând dialogul cu vechiul adversar, dacă se vor bucura de sprijinul publicului (Sadat va fi ucis pentru pacea cu Israelul şi Rabin va fi ucis, peste ani, pentru acordul cu palestinienii de extremiştii arabi, respectiv israelieni), dacă vor fi trădaţi de interlocutori sau de propriile grupări politice. Se aruncau în necunoscut.

Dar îşi permiteau să facă asta.

Anwar Sadat îşi permitea să o facă pentru că reparase în 1973, prin atacul-surpriză bine planificat şi executat din Sinai, onoarea Egiptului, grav afectată de umilinţa administrată de Tzahal, armata israeliană, în Războiul de Şase Zile din 1967. Nimeni nu mai putea contesta, din acel moment – nici măcar oamenii sovieticilor de la Cairo – autoritatea lui Sadat. Nici curajul acestuia. Begin, pe de altă parte, abia câştigase alegerile. Avea, cum spun politologii, „popularitate de cheltuit”, de riscat, într-o operaţiune riscantă, dar care putea avea rezultate istorice (Begin şi Sadat vor primi Nobelul pentru Pace, de altfel). La fel ca şi în cazul lui Sadat, nimeni nu se îndoia de bărbaţia lui Begin, care luptase împotriva britanicilor în anii 1940 şi fusese ani de zile pe o listă most wanted a acestora în Palestina. Cei doi lideri erau în vârful popularităţii şi nu aveau nici un complex masculin de compensat: în mod paradoxal, numai politicienii foarte siguri pe ei îşi permit să negocieze pentru pace – uneori împotriva iritării publice şi a tuturor prejudecăţilor acumulate în decenii.

Nu vom avea pace între Israel şi Hamas până când nu vom avea un context politic similar cu cel din 1977. Netanyahu este un politician la sfârşit de carieră, cu probleme penale, care rezistă de ani buni la putere precum o măsea care atârnă într-o ultimă rădăcină. Electoral şi militar vorbind, rămâne un lider impresionant; însă capitalul moral pentru pace al lui Begin îi lipşeste cu desăvârşire lui Netanyahu, care se salvează mereu în ultima clipă. Numai de reconcilieri istorice nu-i arde fostului luptător din forţele speciale. Hamas, la fel, reprezintă o mişcare depăşită, o grupare războinică, de rezistenţă islamică, pe care numai conducând un proces istoric de împăcare şi iertare nu ni-l putem imagina. În Palestina e nevoie de un Mandela, de un lider care să vindece cumva – în mod miraculos – răni aparent imposibil de vindecat; în niciun caz Hamas nu va livra această soluţie.

Violenţele dintre Tzahal şi Hamas, din ultimele zile, nu au şi nu vor avea nimic nou faţă de ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii în zonă. E un tipar văzut în zeci de ocazii: doar numele şi numărul victimelor se schimbă. Peste zece zile se va lăsa din nou liniştea peste Orientul Mijlociu, apoi rachetele vor zbura din nou dinspre Gaza în 2024, poate, apoi în 2027 – şi tot aşa, până când în Israel şi în Gaza vom avea în sfârşit la putere, concomitent, doi lideri autoritari, proaspeţi şi cu „popularitate de cheltuit”. Statistic vorbind, şansele sunt destul de mici: israelienii şi palestinienii sunt firi politice, partinice şi rar în istorie acceptă necritic un lider de mână forte. Dar, tot statistic vorbind, acest lucru se va întâmpla inevitabil – aşa cum s-a întâmplat în cazul Begin-Sadat. Abia atunci va fi pace în Orientul Mijlociu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite