În lume

articolul anterior articolul urmator

Ucenicii vrăjitori care desenează lumea de mâine cu mâna: supra-simplificare şi paseism

29
19 May 2021 08:13:31
Iulian Chifu
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Psihologia hărţii şi tentaţia marilor desene de reaşezare a lumii este o îndeletnicire curentă, cu atât mai mult cu cât, într-adevăr, lumea se reaşează azi şi în perioada următoare. Este motivul pentru care multe proiecte ajung pe masă şi încearcă să soluţioneze problemele echilibrului de putere, evitării războaielor şi, mai ales, gestiunii relaţiilor dintre marile puteri ale lumii.

Este şi cazul recentei propuneri semnate de Richard Haass şi Charles Kupchan care încearcă să reediteze Concertul European din secolul 19, sub forma Noului Concert al Puterilor, după cum o prezintă într-un articol pentru Foreign Affairs din 23 martie. Dar ca multe alte proiecte de această factură, şi aici avem de a face cu suprasimplificarea, paseism şi fetişizarea unor proiecte trecute, care nici nu au funcţionat cu adevărat decât un număr limitat de ani, şi aceştia cu efecte secundare asupra terţilor actori ai lumii.

Pro şi contra Concertul de Putere

Sigur, preocuparea pentru confruntările între Marile Puteri a fost constantă în timp, pentru că aceste state au avut armate, resurse şi cuceriri tehnologice care au permis confruntări de amploare, cu efecte majore şi asupra statelor înconjurătoare. Am avut un Concert European de putere în 1815, între marile Imperii europene - Austria, Franţa, Prusia, Rusia şi Marea Britanie – atunci când echilibrele puteau să fie menţinute pe continent, iar Marea Britanie juca rolul de putere de echilibru, schimbând taberele exact pentru a realiza balanţa. Însă, începând cu Primul Război Mondial, acest lucru nu a mai fost posibil, iar echilibrele au trebuit realizate la nivel global, cu participarea Statelor Unite.

Apoi au fost încercări de echilibre în perioada Războiului Rece, cu cele două Superputeri. Iar războiul nuclear total a fost evitat cu preţul a nenumărate „războaie prin intermediari“. Şi în acest caz, formula multilaterală cuantificată la nivelul ONU a fost complementară, cu Consiliul de Securitate ca spaţiu de negociere şi dispute şi Adunarea Generală ca aparentă arenă democratică, care să acopere faptul că decizia reală se lua tot într-un Concert de putere, de Mare Putere învingătoare, cu drept de veto în Consiliul de Securitate.

Concertul de putere introduce două efecte importante: unul pozitiv, crează premizele unei înţelegeri între puţini actori, o relativă eficienţă, deşi aceasta rămâne aparentă atunci când interesele sunt profund divergente sau antagoniste; în schimb ignoră restul actorilor, puteri mijlocii şi mici, pe seama cărora se desfăşoară, nu rareori, acordurile celor mari şi mai ales privilegiază ideea sferelor de influenţă (sau de interese privilegiate, aşa cum reclamă Rusia astăzi). Efectul secundar, ca să-l citez pe Secretarul de Stat Anthony Blinken, în cadrul dezbaterii despre multilateralism din Consiliul de Securitate, este că toate celelalte state se pot ralia împotriva celor mari şi puternici care decid în locul lor, iar eficienţa unei asemenea structuri de tip Concert de Putere este la fel de ineficientă.

În plus, fără să vreau să fiu maliţios, proiectul propus de Concert de Putere, la Haas şi Kupchan, seamănă prea mult cu cel al lui Vladimir Putin, susţinut şi de Clubul Valdai al său, care priveşte un acord al Marilor Puteri membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (P5) – o propunere care a existat, la un moment dat, şi la Emmanuel Macron, când vorbea despre soluţii globale în cazul pandemiei Covid-19. Şi astăzi, Serghei Lavrov a reiterat propunerea, care este, din punctul de vedere al Rusiei, pe masă. Cele câteva mari puteri care să conducă lumea sunt, la Kupchan şi Haas, China, India, Japonia, Rusia, SUA şi UE, o variantă revizuită a Consiliului de Securitate care să conţină şi înfrânţii din cel de-al Doilea Război Mondial, mai aproape de G7, dar înlocuind Franţa şi Germania cu Uniunea Europeană şi adăugând India pentru echilibru regional.

Supravieţuirea instrumentelor actuale, în lipsa unui Război Mondial

Suprasimplificarea nu ajută astăzi. Ca şi proiectele făcute din fotoliul de orchestră sau din turnul de fildeş. În actuala ecuaţie de putere şi sistem instituţional care funcţionează astăzi, acceptând faptul că nu mai apare un nou Război Mondial care să reaşeze lumea pe principiul impus de noii învingători, în format revoluţionar, actualele structuri vor dăinui şi în viitor. Iar instrumentele oferite de arhitectura lumii de astăzi vor rămâne cam sub aceeaşi formă, în funcţie de capacitatea de adaptare şi acordul pentru un asemenea pas în interiorul fiecărei organizaţii. Acceptabilitatea şi sensul schimbării vor conta.

Într-adevăr, la nivel teoretic, există câteva formule de reaşezare a lumii: un hegemon care dictează regulile – nici SUA nu şi-a asumat rolul la nivel global, după prăbuşirea URSS, şi nu cred că vom avea prea curând o asemenea putere dominantă, Doamne fereşte; două Superputeri, care împărţiseră lumea pe baza ideologiei şi polarizaseră comunismul şi capitalismul, sau democraţia şi autocraţia, de ce nu, subordonând restul intereselor rivalităţii de sistem – nici ele nereuşind soluţii tot timpul, şi riscând, nu o dată, să intre în coliziune directă şi război nuclear; iar astăzi nu mai avem superputeri dominante, la acest nivel, doar două Mari Puteri – SUA şi China, şi multe puteri mijlocii, respectiv puteri minore, cu aplatizarea diferenţelor între aceste puteri la nivel global; un Concert de Putere, precum cel propus de Hass şi Kupchan; sau un format multilateral, cu egalitatea suverană a statelor membre, drept de vot egal şi capabil să-şi impună deciziile tuturor – fie printr-un organism colectiv, fie prin angajarea unanimă – ONU a jucat, la nivelul Adunării Generale acest rol, dar nu a existat niciodată o formulă de impunere a rezoluţiilor, decât prin sancţiuni sau înălţime morală, cu rare excepţii – vezi Irakul în 1991, la Primul Război din Golf, prin voinţa SUA, sau Afganistanul sub talibani după 11 Septembrie, cu ajutorul unei noi Coaliţii de Voinţă.

Organizaţia Naţiunilor Unite, în sine, s-a dovedit o construcţie mai sofisticată decât încearcă astăzi să schematizeze Hass şi Kupchan prin Concertul de putere: are şi componenta multilaterală, în Adunarea Generală, şi eficienţa funcţională, prin deciziile în Consiliul de Securitate, şi Concertul de Putere, prin membrii permanenţi şi sistemul dreptului de veto; şi a putut fi şi un cadru pentru Războiul Rece şi cele două Superputeri. E adevărat, rolul de facto a fost redus când temele în dispute priveau cele două superputeri, care discutau faţă în faţă temele, apoi, eventual, consemnau concluziile la care ajungeau în Consiliul de Securitate – o banală formalizare; tot aşa cum rolul a fost redus după căderea Zidului Berlinului, când discuţiile se purtau în G7, G7+1, G8, apoi erau aduse spre vot formal în Consiliul de Securitate.

Nu întâmplător, nici o tentativă de reformare fundamentală a Consiliului de Securitate sau dreptului de veto nu a dus la nici o concluzie, fapt ce probează că nimeni nu va renunţa la privilegii deja dobândite în favoarea egalităţii suverane, a aducerii învinşilor la dreptul de veto, sau a îmbunătăţirii repartiţiei geografice, sau chiar a excluderii incompatibilităţilor prin abţinerea de la a utiliza acest drept când e vorba despre statul în cauză şi interesele sale directe. O probă a faptului că instituţiile pe care le avem vor supravieţui în continuare, şi singura formulă de construcţie este a unor noi instituţii în paralel, pentru pregătirea şi decantarea dezbaterilor – vezi Summitul Democraţiilor anunţat de SUA şi Alianţa pentru Multilateralism, pregătită de Franţa şi Germania.

O formula mai sofisticată şi mai elaborată

De fapt, formula de reaşezare a lumii este mult mai sofisticată, şi trece prin câteva instrumente mult mai elaborate. Ea păstrează şi formula multilateralismului, dar un multilateralism real, nu unul cu valori proporţionale, care privilegiază marile puteri. Egalitatea suverană a statelor asumată plenar şi fără premieri sau ponderări proporţionale cu greutatea strategică sau puterea. Politica de Putere, la fel ca şi Politica de Mare Putere nu mai e acceptabilă. Cum nu sunt acceptabile, în lumea de astăzi, nici sferele de putere, efecte ale unei forme de suveranitate limitată, de tip doctrina Brejnev, „linii roşii“, precum cele anunţate unilateral de către Vladimir Putin, în Discursul despre Starea Naţiunii, care să limiteze alegerile suverane ale statelor privind opţiunea de asigurare a securităţii şi a prosperităţii propriilor popoare.

Abordarea principială este singura care poate susţine nevoia de echilibru şi înălţimea morală cerută de cetăţenii lumii, odată ce sistemul conţine toate ingredientele propuse: şi un sistem al multilateralismului real – ONU, care vă dăinui; o formulă de Concert de Putere pentru eficienţă – dar unul care să permită rotaţia reală în Consiliul de Securitate, votul cu majoritate calificată, eficient, în mai puţini actori, dar fără drept de veto, cu membri permanenţi mai mulţi şi mai echilibraţi sau fără membri permanenţi deloc; cu libertatea statelor de a se asocia, discuta şi construi mecanisme alternative bazate pe principii şi valori comune – Summitul Democraţiilor, Alianţa Multilateralismului, Coaliţia pentru marginalizarea armelor nucleare – sau excluderea lor din lumea de mâine, etc.

Mai nou, dincolo de cele două Mari Puteri ale lumii – China şi SUA – lumea a dezvoltat un număr foarte mare de puteri mijlocii, cu relevanţă globală, al căror rol a început să crească în mod substanţial. De altfel, nu am putea imagina un sistem care să blocheze polarizarea SUA-China, obligaţia de a alege o parte şi echilibrarea spre un nou Război Rece, dacă nu am avea osatura şi infrastructura puterilor mijlocii al căror rol creşte exponenţial prin asocierea cât mai largă. E adevărat că, pe de altă parte, această infrastructură de echilibru nu se poate polariza, în mod absolut, în variantele democraţie versus autocraţii, pentru că multe puteri democraţii iliberale, ba chiar multe autocraţii se revendică a fi şi ele puteri democratice, recurgând la formula de democraţii suverane, libere să-şi definească singure formulele democratice – în fapt relativizând drepturile omului, democraţia ca sistem şi referinţele teoretice clasice acceptate.

Pe de altă parte, nimeni nu poate nega coeziunea democratică. Au existat tentative de poziţionare neutră, între SUA şi China, democraţie şi autocraţii, însă coeziunea de principii şi valori democratice este o realitate ce nu poate fi negată sau nuanţată. Iar Summitul democraţiilor, proiectul Biden-Blinken şi mai ales multilateralismul real, asumat – spre deosebire de cel benevolent, din alte epocii – constituie o forţă de coeziune majoră, ce nu poate fi ignorată. Tot astfel cum nu poate fi ignorată realitatea schimburilor economice majore care crează interdependenţa autocraţiilor faţă de democraţii – China faţă de SUA, în primul rând, şi UE în al doilea rând, Rusia faţă de UE, în primul rând, Iranul faţă de UE, SUA – deşi acum avem regimul de sancţiuni – şi China în creştere – şi nicidecum interdependenţele între autocraţii, precum există ele între democraţii, formulă care ar putea duce la constituirea unor Blocuri ideologice antagonice.

În consecinţă, reaşezarea lumi curente se face natural, prin continuitate, cu menţinerea, adaptarea şi transformarea instituţiilor existente, cu apariţia unor noi instrumente globale, care reflectă realitatea momentului, raporturile de putere şi coeziunea naturală dată de principii şi valori comune, nu planuri şi decizii arbitrare. Formatul BRICS s-a dovedit nesustenabil, odată ce singurele instituţii necesare, banca asociată, au avut un investitor majoritar, China, iar relaţiile politice dintre cei care reprezentau „Restul“ faţă de Vest s-au dovedit la fel de aleatoare şi nesustenabile, în timp.

Tot astfel cum marile prietenii şi surse de finanţare inedite, oferite de China, s-au dovedit capcane, chiar dacă nu calculau strict capacitatea de rambursare a împrumuturilor: gradul de îndatorare s-a dovedit inacceptabil, nesustenabil, iar recursul a revenit tot la instrumentele tradiţionale, FMI şi Banca Mondială. Nu există miracole, nici buni samariteni, care să ofere altruist bani pentru dezvoltarea lumii, fără interese individuale. Şi asta până la revelarea deplină a nivelului de îndatorare a Chinei, însăşi, şi a solvabilităţii investiţiilor sale în aval, o situaţie care ameninţă implozia şi chiar prăbuşirea reală a economiei globale, într-o nouă criză mondială.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

29 Comentarii

Vanatorul/d.c.
19.05.2021, 09:32:58

Domnule Chifu, ieri ati cerut sa-mi fie sterse niste comentarii (asta dupa ce au stat afisate pe pagina dumneavoastra de blog cateva ore), practic micii pamflete in care ”dezvaluiam” la modul ironic cateva dintre ”slabiciunile” dv. ca analist. Va multumesc ca ati facut-o..! Mi-ati alungat si restul indoielilor pe care le mai aveam..! Va doresc o zi minunata..!

-7 (9 voturi)
Ion Tamis
19.05.2021, 09:39:02

Articol tipic de umplutura, ca pentru un concurs de scriere profund incalcita, pretins sofisticata, obositor de citit, inutil de analizat, cu atat mai putin de comentat ca sursa de informare sau reflectie pe marginea unor idei demne de memorat!

+3 (5 voturi)
Storceac
19.05.2021, 11:07:41

Un articol confuz ce incearca sa abata atentia de la faptul ca Ministrul Rus Lavrov a sters pe jos cu reprezentantii SUA la Conferinta Arcticii , practic transmitandu-le ca SUA n-au ce cauta in Arctica .

-3 (9 voturi)
teo mike
19.05.2021, 11:08:39

Occidentul ar dori sa renunte la politica "liniilor rosii", insa nu depinde doar de puterile vestice sa impiedice acest lucru. Cred ca situatia este mult mai elaborata decat o prezentati aici. Rusia, de exemplu, a vrut sa transmita foarte clar catre SUA si NATO mesajul prin care orice avans al "intereselor" americane in est va fi blocat si descurajat. Asadar, ca vrea ONU, sau ca nu vrea, Putin are alte interese si obiective in lume. Acum doua zile Lavrov spunea ca spatiul arctic este al Rusiei si orice incercare de patrundere acolo va atrage dupa sine riposte. Arctica, lac rusesc! Inutil sa explicam ce avantaje militare si strategice are Rusia la Polul Nord. Rachetele ar ajunge in 2 minute oriunde in America de Nord. In timp ce Rusia are in special "ambitii" regionale, China are ambitii cu mult mai mari, infinit mai mari, la scara globala. O putere care se afla in plina expansiune economica si militara, asa cum este China, nu mai poate renunta la aceste avantaje niciodata si va ameninta mereu cealalta "tabara", impunandu-si propriile reguli si linii rosii. Aceasta este lumea reala, si nu cea pe care o vedem la summiturile conduse de calugarite in costume Prada. Nodul de la cravata se innoada intotdeuna dupa ce au avut deja loc dezbaterile prin colturile intunecate.

+3 (3 voturi)
Lucifer
19.05.2021, 11:15:12

Da, consecinţele WW2 nu mai sunt adecvate lumii de azi. Ca urmare, ONU, Consiliul de Securitate( al marilor puteri învingătoare cu drept de veto), alte instituţii globale, etc trebuiesc înlocuite şi create altele, adecvate secolului al XXI-lea. Unii zic că este necesară totuşi o structură de conducere a " marilor puteri" care SĂ IMPUNĂ la o adică cu FORŢA "regulile jocului". Cică din structura asta ar trebui să fie SUA, China, Rusia, Japonia şi UE. Dar, ca părere, deja Rusia şi UE sunt în descompunere, ce să mai caute în conducerea Lumii. Apoi, lipsesc UK, Franţa, Germania....nu se poate să fie ascunse sub sigla UE.... Mai degrabă lumea se va polariza pe linia SUA vs China, deja SUA caută aliaţi, poate Rusia( probabil) şi UE( posibil) vor participa la coaliţia SUA+UK. Şi noi împreună cu ei.

-6 (8 voturi)

Vezi toate comentariile (29)

Modifică Setările