Ucraina, Rusia, SUA, NATO, Germania, Franţa şi restul. Câteva probleme care ar trebui depăşite. Altfel...

Foto: NATO

...avem o criză, cu mari şanse ca să se rezolve, dar şi cu câteva, nu chiar de neglijat, ca să evolueze într-un dezastru.

Partea bună este că noi, România, nu suntem implicaţi decât tangenţial diplomatic, atât s-a putut - vă mai amintiţi propunerea haiducească a ministrului de externe Aurescu despre o întâlnire a miniştrilor de externe din UE, la Kiev, pentru exprimarea solidarităţii cu Ucraina? -, politic, mai deloc, criza e departe de noi, epicentrul ar trebui, teoretic, să fie undeva la vreo mie de kilometri la est. Militar, nu-i aşa?, nu se pune problema. 

Partea proastă este că suntem implicaţi doar tangenţial, diplomatic şi politic, iar militar, eh, aici chiar e o problemă, criza a reliefat cât de importantă poate deveni o locaţie precum cea de la Deveselu în tabloul general. Defensivă, desigur, oficialii noştri ştiu ce au semnat. 

Numai că, ce să vezi!, în răspunsul scris al SUA către Rusia – acela făcut public, ”pe surse”, de către El Pais -, se face o referire şi la posibilitatea de a negocia un mecanism care să permită confirmarea absenţei rachetelor Tomahawk de la cele două baze din România şi Polonia.  

Adică ar fi putut fi prezente? Pentru că nu e nimic în document despre incompatibilitatea acestor rachete, de atac, de această dată, cu sistemele terestre de lansare.  

Sigur, textul oficial stipulează, probabil, că sistemele dislocate în cele două ţări vor fi utilizate doar în cazul unui atac extern, deci defensiv.  

Noi îi credem pe americani, sunt aliaţii noştri, licuricii noştri, vorba unui antevorbitor. 

Ruşii nu îi cred. Au obrăznicia şi neîncrederea lui Ivan un miez de logică? 

Dar, în fine, e vorba foarte puţin despre noi şi foarte mult despre Ucraina, Rusia, SUA, NATO, Germania, Franţa şi restul. 

Până la urmă, discuţia se referă la trei mari probleme: 

• Situaţia teritoriilor rebele din estul Ucrainei; 
• Peninsula Crimeea; 
• Extinderea NATO. 

Mai sunt şi altele, care privesc securitatea europeană în ansamblu,  arsenalele nucleare americane şi ruse, dar este problema lor. Altă ligă, alte discuţii. Noi suntem doar cu locaţiile. 

Foto: AP 

Punctul 1, Situaţia teritoriilor rebele din estul Ucrainei, pare a fi cel mai accesibil, platforma de plecare pentru a încerca detensionarea situaţiei.  

Câţiva paşi au fost deja făcuţi, o întâlnire la Paris a Formatului Normandia, urmează o nouă întâlnire la Berlin.  

Preşedintele Zelenski a abrogat, zilele trecute, legea care elimina posibilitatea implementării Acordurilor de la Minsk, ceea ce, teoretic, ar crea condiţii pentru o nouă încercare diplomatică în această direcţie. 

Şi, pentru asta, a fost imediat lăudat de preşedintele Macron care a preluat, pare-se, sarcina de a găsi o soluţie europeană crizei. 

Mai rămâne ca: 

• preşedintele Zelenski să poată vinde pe plan intern o eventuală autonomie pentru Donbas (cât de mare?) – foarte greu spre aproape imposibil; 
• SUA să sprijine această soluţie (nu e parte din Format dar, fără acordul Washingtonului, Ucraina nu va face acest pas) – dificil de acceptat, ar însemna marginalizarea sa chiar fiind principalul aliat al Kievului; 
• Rusia să fie de acord cu condiţiile concrete ale propunerilor (se semnează înainte şi se retrag trupele după, cam pe aici ar fi, cred, opţiunea Moscovei, care s-a fript o dată cu ciorbă) – greu, dar nu imposibil, altfel am putea să ne trezim cu un nou conflict local şi cu un Minsk 3; 
• Germania şi Franţa să se coordoneze cu adevărat şi să preia implementarea agendei europene de securitate – greu, dificil de realizat, ar însemna scurtcircuitarea NATO, dacă termenul nu e cumva prea dur. 

Mai vedem după negocierile de la Berlin. 

Punctul 2, Peninsula Crimeea, este menţinut pe agendă de toţi, mai puţin de Rusia.  

Dar este un non-starter. Dacă se va dori continuarea tratativelor, problema Crimeii va rămâne undeva în background (eventual cu un moratoriu pe termen mijlociu de neabordare a ei), dar dacă se va dori îngroparea negocierilor, va fi ridicată ca subiect de discuţie de către Ucraina & Co. 

Pentru ruşi, subiectul este, însă, unul închis, a fost un referendum, poporul s-a exprimat (aşa cum nu a fost nevoie în Kosovo, argumentează Moscova, unde independenţa fostei provincii sârbe a fost proclamată doar de parlament şi recunoscută larg internaţional), nu mai e loc de întoarcere. Şi nici de discuţii. 

Foto: AP Photo/Andriy Dubchak 

Punctul 3, Extinderea NATO, este cel la care toată lumea are posibilitatea să spună ce doreşte. 

Că s-a promis ceva prin anii 90 şi s-a întâmplat altceva, în cele două decenii care au urmat (Rusia). 

Că există principii de la care nu ne putea abate, precum şi promisiuni, altele, pe care nu le putem lua înapoi. Mai ales faţă de nişte parteneri aspiranţi la democraţie, precum Ucraina sau Georgia (NATO). 

Că unii se declară defensivi şi se tot extind. Până unde? Până când? (Rusia) 

Că suntem într-un  consens privind misiunea noastră. (NATO) 

Că nu sunteţi, nu-i aşa, Viktore? (Rusia) 

Discuţiile despre extinderea NATO sunt un fel de coşul nr. 3, cel în care pui, sau arunci, problemele care nu sunt prioritare.  

Pentru Rusia, NATO înseamnă SUA, aşa că nu se mai complică să intre într-un muşuroi de vorbe, când toată acţiunea e în altă parte. 

Birocraţia politico – militară de la Bruxelles a demonstrat şi de această dată că trăieşte în propria bulă din care încearcă să nu iasă prea des, ca să nu fie dezamăgită de nivelul redus al forţelor militare pe care poate conta cu adevărat. 

Când e nevoie să pui soldaţi pe pământ, nu în prezentări PowerPoint, atunci apare necazul. 

Un mare comic, nu vă gândiţi la cine cred eu!, pe numele lui, Groucho Marx, cel cu mustaţa cât o perie de pantofi, avea o vorbă: ”Those are my principles, and if you don't like them... well, I have others. ...” / ”Acestea sunt principiile mele, dacă nu vă plac..., ei bine, am altele...”. 

Aici să fie soluţia?