Ultimul corsar din Mediterana

Se numea Oruç / Aruj, era dintr-o familie cu mai mulţi fraţi cu apucături de băieţi strângători - ceea ce pe mare se numeşte piraterie - mai cunoscut şi sub numele de Baba Oruç / Barbarossa / Barbă Roşie. Johnny Depp ştie de ce. S-a născut în Lesbos, în vremea când Ştefan cel Mare se pregătea să le tragă o bătută otomanilor prea insistenţi la nord de Dunăre.

A migrat şi el, cum era obiceiul şi în acele vremuri, către vest, unde oraşele erau mai multe, corăbiile mai mari, apele mai liniştite şi aurul mai des şi mai nepăzit.

”Oruç Reis”  a fost, deci, un fel de pirat, adică hoţ, a devenit corsar adică hoţ cu patalama de la stăpânire, iar pe urmă chiar amiral otoman (Reis), pentru că unul din bunurile acumulate, frumosul oraş Alger din secolul XVI, l-a trecut pe numele sultanului Soliman Magnificul, da, chiar el, pentru că aşa sunt ei, corsarii, patrioţi.

S-au schimbat vremurile. Corsarii moderni nu mai atacă oraşele şi corăbiile adversarilor. Nu mai sunt nici atât de înspăimântători, nici înarmaţi până în dinţi. E rostul escortelor militare plutitoare, numite uneori fregate, alteori corvete, să-i apere. Ei au o treabă de altă natură. Acum sunt căutători de comori.

”Oruç Reis”  este o navă de cercetări şi investigaţii submarine care poate mirosi petrolul şi gazele naturale până la o adâncime de 20.000 de metri.

Noul sultan de la Istanbul, mutat temporar la Ankara, a aflat că nu departe, într-un spaţiu care se numeşte Mediterana de Est, se află ascunsă o comoară. Nu e foarte clar în ce loc, cât de adânc, cât de mult aur, negru de data asta, se află acolo. Se va măsura şi se va afla. Pentru asta există ”Oruç Reis”, corsarul flotei turce.

Există, totuşi, câteva probleme. Nu mari, dar sâcâitoare.

Una ar fi că există acum o lege a mărilor, o convenţie, care a împărţit până şi apele. Nu se văd, dar există nişte garduri, la 12 mile sau la 200 de mile, pe care ţările cu coastele spălate de apele mării, au dreptul să le ridice şi să spună ”până aici!”. Când nu sunt la dispoziţie 200 de mile, ele se pot instala la jumătate. Adică la 100, la 50, la 10, poate chiar şi la 6, sau 3 mile. Ca între doi buni vecini.

Cea de-a doua problemă este vecinul grec. E încăpăţânat şi numărătorile lui ies întotdeauna cu plus la el şi cu minus la sultan. Care, până una alta, este totuşi Ditamai Magnificul, urmaş al celor de dinainte.

O altă problemă este vărul cipriot al vecinului grec. Şi el încăpăţânat, dar şi bună gazdă, preventiv, pentru două baze militare britanice la Akrotiri şi Dhekelia.

Mai e şi străinul venetic, Monsieur se scrie, ”musiu” se citeşte. A produs necazuri acum o sută de ani, nu se astâmpără nici acum. L-au găsit acum interesele mai vechi în Mediterana de Est.

Mai e şi Unchiul Sam, care nu prea ştie ce vrea şi nu prea şi-ar lua angajamente înainte de alegerile din noiembrie. Plus că sultanul, de prin 2016, de când cu dezbrăcarea de caracter a puciştilor pe podul din Istanbul, are unele bănuieli că, dincolo de Ocean, aliatul său pe care l-a primit în casă, la Incirlik, cu arme nucleare cu tot, nu ar fi fair play. Trăieşte acolo un cleric, Fethullah Gulen, căruia i-ar sta bine, spune Erdogan Întâiul, într-un  zindan (închisoare otomană) de pe malul asiatic al Dardanelelor. Ceza ve Tevkifevleri Genel Müdürlüğü, adică direcţia generală a penitenciarelor turce, îl aşteaptă cu braţele deschise şi ospitaliere. Dar Unchiul S. spune mereu ”we will look into it”, adică mai veniţi şi marţi, 2026, pe seară...

Şi mai sunt şi alţii, Sultanul nu prea are prieteni buni nici pe aici, nici pe acolo, nici pe dincolo.

Şi ar mai fi câte o problema, dar deja se adună...

De asta există, însă, corsarii. Să-i trimiţi la înaintare, la cercetări şi investigaţii, pe lângă insulele Dodecanezului. Şi să le prelungeşti misiunea până când pricepe toată lumea că nu e de joacă.

Ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, are câte un mesaj, personal sau de la şefu, pentru fiecare.

Pentru Grecia, că o eventuală extindere a apelor teritoriale la 12 mile nautice, aşa cum a procedat în Marea Ioniană, prin acord cu Italia, este motiv de război dacă se întâmplă în Marea Egee.

Cârcotaşilor care invocă o Convenţie ONU din 1982 privind dreptul mării le spune ”ioc semnătură pe document, ioc obligaţii”. Şi are dreptate, ce poţi să zici, Turcia nu e semnatară a convenţiei.

Franţa e pârâtă atât la UE (care ar trebui să fie ”neutră” cu Grecia şi să nu mai creadă tot ce spune Atena), cât şi la NATO (e un ”membru” care vrea să slăbească Alianţa, vă mai amintiţi când Macron a spus că NATO e în ”moarte clinică”?).

Egiptului, cu generalul Sisi, Erdogan i-a arătat cum ajung generalii la închisoare.

Israelul trebuie să fie acum atent când execută lovituri aeriene în Fâşia Gaza unde se află şi cetăţeni turci, lideri ai Hamas, recompensaţi cu paşaport de Ankara de către liderul turc.

SUA, căreia i s-a transmis vestea că Turcia tocmai a semnat cu Rusia contractul pentru un nou episod din serialul ”S-400 pe malurile Bosforului”, faza pe producţia comună.

A mai rămas cineva?

Corsarul de pe apă şi cu Sultanul de pe ţărm fac echipă bună.

Deocamdată lucrurile merg bine pentru cei doi: vasul ”Oruç Reis” continuă misiunea până pe 11 septembrie, cu posibilitatea de extensie până la 90 de zile, iar preşedintele Erdogan le-a transmis şi el Greciei şi Franţei un mesaj despre martiri. Să ştie la ce se aşteaptă.

Comoara din  apele tulburi ale Mediteranei de Est este, însă, prea ispititoare ca totul să se încheie aici.