Umbra dragonului chinez pluteşte desupra întâlnirii Biden-Putin de la Geneva

FOTO Shutterstock

Discuţia profundă despre China e de acum inevitabilă. Nu mai poate fi ignorată. Se impune deoarece este vorba despre cel de-al treilea partener în orice gândire de perspectivă asupra viitoarei hărţi mondiale de putere.

Deoarece acolo în regiunea de confluenţă pe care o controlează, se întâlnesc marile construcţii economice şi de securitate, având însă şi un potenţial confruntaţional mai mare decât oriunde în lume, acestei dezvoltări răspunzându-i acum şi noi structuri economice şi de securitate. Este de presupus că în această discuţie despre rolul fiecăreia dintre super-puteri în lumea de mâine se va negocia viitorul statut al diverselor zone de pe harta lumii şi tipologii de acţiune care să fie cât mai puţin contradictorii, Există mari dubii că se poate dar, în acelaşi timp, există şi speranţa că s-ar putea ajunge la un echilibru prin cooperare şi detensionare.

În ce măsură discuţia aceasta va fi în mod direct importantă pentru România şi eventualele sale opţiuni pentru dezvoltarea unor relaţii economice şi de favorizare a unor investiţii în diverse domenii? În principiu, deciziile noastre se vor subordona complet indicaţiilor externe, dar trebuie totuşi, pentru informarea dvs., rememorat contextul în care se vor desfăşura negocierile de la Geneva privind zona indo-pacifică, concept care a apărut în zona diplomatică şi de securitate de-abia în ultimul deceniu.  Semnalul major de schimbare a venit odată cu doctrina impusă de Obama în 2011, PIVOT TO ASIA aducând ordinul de îndreptare a marilor resurse şi priorităţilor de la Orientul Apropiat către această regiune din ce în ce mai importantă economic şi relevantă din punct de vedere militar.

„Pivot to Asia“ şi „Parteneriatul trans-pacific“ (anulat complet de Trump, din prima zi a preşedinţiei sale) au fost cele două decizii esenţiale ale Administraţiei Obama pentru a răspunde politicii chineze din ce în ce mai agresive.

Dar Australia, India şi Japonia au demarat una dintre cele mai interesant acţiuni în zonă, QUAD (Dialogul Cvadrilateral de Securitate): Australia, India, Japonia plus SUA organizează în martie 2021 primul Summit Quad. Ocazie cu care au fost invitate şi alte ţări din regiune: Noua Zeelandă, Coreea de Sud şi Vietnam. O soluţie denumită rapid „QUAD +“ care ar veni să completeze contururile unui răspuns zonal, construit tot în jurul SUA, pentru a contra lovitura dată de chinezi imediat după ce Trump a anunţat că renunţă la Parteneriatul trans-pacific, atunci când Beijingul anunţa că 15 ţări se reunesc pentru a forma cel mai important parteneriat economic construit vreodată în regiune.

Mişcările americane au devenit din ce în ce mai clare definite de „Cadrul strategic pentru regiunea indo-pacifică“, document care fusese secretizat până în 2042, este brusc dat publicităţii în ianuarie 2021 (îl puteţi accesa aici). QUAD este menţionată explicit printre aliaţii şi parteneriatele US, spunându-se că „scopul său este de a crea un cadru cvadrilateral de securitate cu India, Japonia şi Australia) şi că SUA sunt principalul hub de securitate“.

Justifică însă asta temerile Chinei şi Rusiei că intenţia reală a SUA este de a forma în regiune un alt tip de organizaţie, una cu caracter politico-militar, definind QUAD drept „un NATO asiatic“. Rusia are şi ea un ton critic la adresa QUAD, organizaţie „cu retorică persistentă, agresivă angajată în jocuri anti-chineze care promovează strategii indo-pacifice“, cum afirma ministrul Lavrov. 

În principiu, valoarea primă a QUAD nu este totuşi cea militară (pentru asta, cel puţin în teorie, există ASEAN), ci de a propune şi urmări aplicarea unor strategii de cooperare economică, inclusiv ca zone de liber schimb, între state foarte îngrijorate că le scade atractivitatea ca teren pentru mari investiţii care se mută vizibil şi rapid pentru a urmări traseul Noului drum al Mătăsii. Dar asta nu scade cu nimic valoarea strategică a locaţiilor portuare, esenţiale pentru comerţ, tradiţional un punct extrem de sensibil şi periculos din cauza ambiţiei Chinei de a intra pe poziţia dominantă în ce priveşte controlul rutelor maritime. Începând cu Pacificul şi continuând cu Oceanul Indian.

Va continua oare Administraţia Biden tonul dur şi foarte dur la adresa Chinei? Un prim răspuns l-a dat Secretarul de Stat Blinken în luna martie a acestui an în momentul lansării US Interim national security strategic guidance (îl puteţi consulta aici) atunci când afirma că relaţiile între SUA şi China (reprezintă cel mai mare test geopolitic din secolul XXI) şi ar putea să fie competitive, de colaborare sau adverse, subliniind nevoia de a „discuta cu China de pe o poziţie de forţă“.

Într-un foarte recent raport realizat de serviciul de analiză al al Parlamentului European din care am sintetizat datele anterioare, în sub-capitolul care priveşte relaţiile cu China se spune că:

„UE are cinci parteneri strategici în regiunea indo-pacifică: China, India, Japonia şi Coreea de sud. Din decembrie 2020, acestor ţări li s-a adăugat ASEAN. Are tratate comerciale cu Japonia, Coreea de sud, Vietnam şi Singapore precum şi cu câteva dintre ţările din Pacific. Negociază cu Australia, Indonezia şu Noua Zeelandă, sunt puse în aşteptare cele cu Malaezia, Filipine şi Tailanda.... Strategia din 2018 asupra conectivităţii UE-Asia (o puteţi găsi aici) este considerată ca fiind răspunsul UE pentru China şi BRI... Regiunea a devenit, în felul său, cea mai importantă regiune din lume din punct de vedere politic, reprezentând 62% din GDP-ul brut şi găzduind economiile cele mai mari şi cu dezvoltarea cea mai rapidă din lume. Spre China se îndreaptă 35% din exporturile UE. Economia din UE se bazează pe schimburile comerciale pe mare şi pe uscat cu zona indo-pacifică şi ar fi foarte tare afectată în caz de întreruperea  acestora“.

Pe de altă parte, această atitudine prudentă şi deschideri implicite care merg în paralel cu avertismente serioase dă măsuri care ar putea afecta relaţiile reciproce în cazul în care China nu respectă politicile fundamentale de apărarea drepturilor omului se regăseşte şi documentul fundamental al NATO United in a New Era (26 noiembrie 2020, îl gsiţi aici) în care se spune că:

„Dimensiunea puterii chineze şi capacitatea sa de acoperire globală ridică probleme acute pentru societăţile democratice şi deschise, parţial datorită faptului că ţara se îndreaptă către un autoritarism mai puternic şi a expansiunii ambiţiilor sale teritoriale. Pentru mulţi dintre Aliaţi, China este şi un competitor economic cât şi un partener comercial semnificativ. Din această cauză, China este privită ca un rival cu un spectru larg mai degrabă decât un pur partener comercial sau un actor de securitate orientat doar pe Asia. Chiar dacă China nu reprezintă pentru arealul euro-atlantic o ameninţare de dimensiunea Rusiei... dar are o arie de intervenţie din ce în ce mai mare în Atlantic, Mediterana şi Arctica, legăturile sale din ce în ce mai profunde cu Rusia şi construcţia unor rachete cu rază lungă de acţiune şi avioane, port-avioane şi submarine nucleare de atac cu rază globală şi capacităţi extinse externe precum şi un arsenal nuclear crescut. NATO resimte influenţa Chinei din ce în ce mai tare şi în orice domeniu“.

Desigur, ca întotdeauna, mai există posibilitatea ca negocierile să eşueze şi atunci opţiunea militară să fie singura care să se impună ca ultimă soluţie, implicând un dezastru şi provocând daune uriaşe ţărilor din zonă, unele ieşind din pandemie extrem de afectate şi cu economii la limita intrării în recesiune. Optimiştii speră ca Biden să poată decide o abordare în care negocierea să reglementeze spaţii de influenţă acceptabile şi reglementate de proceduri de control extrem de clare, inclusiv militare. Nu este absurd şi ar putea fi o soluţie acceptabilă dată fiind alternativa şi costurile implicate.

După ce se va lămuri acest punct, vom începe să vedem cum ar putea arăta viitoarele structuri ale securităţii globale şi în ce poziţie de negociere se va găsi UE. Şi noi, ca parte a unui deal continental sub egida celui global pe care să vedem cine va fi invitat să-l semneze în final.