Un „joc persan“ în cinci: Iran, Israel, Arabia Saudită, SUA, Rusia. Cea mai gravă criză pentru Teheran după 1979?

În complexa „ecuaţie persană“, care a devenit de câteva săptămâni o prioritate a analizelor de politică externă, avem de-a face cu un amestec între factorii stabili, previzibili, pe de o parte, cei dinamici, mobili, pe de altă parte, şi cei relativ imprevizibili - care se pot dovedi decisivi, schimbând echilibrele de putere.

Un element stabil, ferm, care nu glisează de la o administraţie la alta, este poziţia Israelului, care consideră Iranul – bazându-se pe declaraţii explicite ale Teheranului, de altfel, nu pe speculaţii – un inamic major şi o ameninţare cu potenţial iminent; Israelul va folosi orice context internaţional pentru a vulnerabiliza un regim atât de ostil, va încerca să formeze alianţe şi să forţeze sancţiuni cât mai dure împotriva marii puteri şiite.  

Un alt factor static în această ecuaţie este Arabia Saudită - o mare putere sunnită, alături de Turcia - care va pune umărul, la rândul său, în cadrul unui complicat joc regional şi confesional, la slăbirea regimului de la Teheran. Linia de falie dintre Arabia Saudită şi Iranul şiit, vechi duşmani regionali care îşi dispută influenţa în zonă, a fost reactivată odată cu primul atac revendicat de Statul Islamic în Iran, care a fost atribuit de către Teheran rivalului său sunnit. Cele două puteri îşi dispută preeminenta spirituală încă din al doilea secol islamic, iar ambiţiile Iranului de a fi exportator al modelului teocratic în regiune nu sunt deloc comode pentru casa Saud. Noul star al monarhiei, prinţul Mohammed bin Salman, a dovedit până acum un stil militaristic şi o tendinţă către ofensivă, care ar putea exacerba tensiunile din regiune. Lupta dintre cei doi rivali se poartă momentan printr-un război de tip proxy în Yemen, unde Arabia Saudită sprijină puterea oficială împotriva rebelilor Houthi, sprijiniţi de Iran, dar şi în Libanul condus de Hezbollah, unde saudiţii au încercat o politică de fortă pentru debarcarea prim-ministrului (omul lor, culmea!). În plus, Arabia Saudită a fost, alături de Israel, unul dintre cei mai vocali oponenţi ai acordului nuclear pe care preşedintele Obama l-a încheiat cu Iran, denunţând ineficienţa acestuia în a împiedica Iranul să obţină capabilităţi nucleare. De altfel, competiţia dintre cele două puteri, la nivel militar, arată că pentru Iran capabilităţile balistice reprezintă un avantaj strategic – cheltuielile militare uriaşe ale Arabiei Saudite (aproape 70 mld. dolari în 2017) nu pot fi egalate de Iran, de aceea politica de descurajare a acestuia în zonă se bazează pe capabilităţi balistice (Zolfaghar, Shahab), capitol la care au început insă şi saudiţii să recupereze.

FOTO: newsweek.com/ http://jordantimes.com/ breitbart.com

Alianţa (ciudată sub raport civilizaţional, dacă ne gândim la principiile wahabbiste ale Riadului) între Arabia Saudită şi Statele Unite, este o moştenire păstrată cu conştiinciozitate din vremea lui Franklin D. Roosevelt, pe de o parte, şi a fondatorului monarhiei saudite, regele Abdulaziz, pe de altă parte. Preşedintele Trump a reconfirmat alinierea strategică cu saudiţii prin alegerea Riadului ca primă destinaţie diplomatică după preluarea mandatului; el i-a oferit sprijinul prinţului bin Salman într-o adevărată campanie a acestuia de intimidare în rândul rivalilor săi. 

În chestiunea iraniană, Statele Unite reprezintă mai degrabă un factor dinamic, însă cu doar două "viteze strategice": una optimistă, care mizează pe o deschidere a Iranului în condiţiile în care i se oferă o şansă (versiunea democrată, asumată de Obama) şi una confruntaţională, care include Iranul în "Axa Răului" (oricare ar fi ea la un moment dat). Iar mandatul republican al lui Trump este dominat categoric de ultima viziune, într-o lectură pură şi dură. Prima lovitură care a dus la izolarea Iranului în relaţia cu marile puteri a fost decizia SUA de a se retrage din acordul nuclear cu Iranul-JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action). De altfel, relaţia dintre cele două state s-a deteriorat vizibil după ce Donald Trump a preluat preşedinţia SUA. Un semnal în acest sens au fost protestele desfăşurate în iarna anului trecut în Iran, când liderul de la Casa Albă a transmis că îi sprijină pe protestatari şi că o schimbare ar fi binevenită şi încurajată în Iran – reactivând mantra politicii americane neocon: schimbarea de regim. În ultima perioadă, Washingtonul a încercat – cu succes în cazul unor companii precum Total şi Shell, dar şi în Japonia şi Coreea de Sud, totuşi fără rezultate în cazul Turciei – să-şi convingă partenerii că achiziţiile de petrol iraniene trebuie stopate.

În scenariul în care regimul de la Teheran ar deveni prea slăbit de această strategie a epuizării economice şi a incurajării revoltelor interne, acesta sugerează că va avea o reacţie ofensivă. Preşedintele iranian Hassan Rohani a spus, în cadrul unei vizite în Europa, că "presupunerea că Iranul ar putea deveni singurul producător de petrol care nu-şi poate exporta petrolul este greşită". Declaraţie aparent ambiguă, dar care înseamnă în fapt, aşa cum a spus textual Comandantul Gărzilor Revoluţiei iraniene, ca subordonaţii săi "vor avea grijă ca duşmanul să înţeleagă următoarele: ori folosesc toţi Strâmtoarea Ormuz, ori nu o mai foloseşte nimeni", făcând referire la segmentul dintre Golful Oman şi Golful Persic prin care circulă aproape 40% din petrolul transportat pe mare la nivel mondial şi care ar putea fi blocat de Teheran. Ducând recent scenariul mai departe, Rouhani a declarat, evocând perspectiva unui război: “Nu poţi provoca poporul iranian împotriva propriei sale securităţi şi a propriilor sale interese… America ar trebui să ştie: războiul cu Iranul este mama tuturor războaielor.” Teoretic, SUA şi Arabia Saudita sunt pregătite din punct de vedere militar pentru un astfel de scenariu: “În eventualitatea în care Iranul va alege să închidă în mod militar strâmtoarea Ormuz, SUA şi aliaţii noştri arabi din Golf vor putea să-l deschidă în câteva zile,” a estimat amiralul James Stavridis, fost comandant suprem NATO în Europa. Dar e foarte greu de crezut că oricare dintre părţi ar putea împinge confruntarea atât de departe, într-un punct atât de incontrolabil, fără încurajarea sau clipirea complice a lui Putin.

Principalele rute maritime de transport al petrolului. FOTO: Anadolu Agency

Aparent, elementul imprevizibil al ecuaţiei persane în acest moment este Rusia. O Rusie care, desigur, nu va accepta niciodată o ofensivă şi o preeminenţă americană în Iran, dar care ar putea fi interesată, în premieră, de o oarecare slăbire a influenţei iraniene într-o zonă unde Putin speră să devină jucătorul cheie. După ce, în vara anului 2015, Rusia şi Iran au decis să îşi coordoneze campaniile militare în Siria pentru salvarea regimului al-Assad, Moscova pare că vrea să tempereze scurtul mariaj cu Teheranul. Semnale în acest sens au început să apară încă de la începutul lunii mai, atunci când Israelul a atacat în jur de 50 de baze militare iraniene din Siria – ca parte a unui atac aerian fără precedent de la războiul arabo-israelian din 1973, ca răspuns la un atac cu 20 de rachete interceptate de Israel dinspre partea iraniană către Înălţimile Golan. Rusia nu doar că nu a condamnat atacul, dar la scurt timp după a transmis, prin vocea ministrului de Externe Sergei Lavrov, că trupele străine din provincia Siriană Daraa, situată la graniţa cu Israelul, trebuie să părăsească teritoriul. Realinierea strategică a Rusiei a însemnat o lovitură pe două planuri pentru Iran – mai întâi, i-a afectat prestigiul în zonă, anunţul Rusiei venind după ce preşedintele SUA a anunţat reimpunerea sancţiunilor legate de programul nuclear al Teheranului; apoi, Siria reprezintă pentru Iran un coridor facil către graniţa cu Israelul şi miliţiile Hezbollah din Liban – pe care le aprovizionează cu arme. 

Este evident că actorul cel mai interesat ca Iranul să fie izolat atât pe plan regional, cât şi în relaţiile cu marile puteri, este Israelul – cel mai stabil factor, aşa cum spuneam mai sus, dintre toţi cei prinşi astăzi în ”jocul persan”. Tensiunile dintre cele două state sunt generate de faptul că Israelul se simte ameninţat de capacitatea Iranului de a dezvolta armament nuclear. Apoi, un Iran cu arme nucleare ar putea avea un efect de domino în regiune – saudiţii având posibilitatea de a achiziţiona arme de la Pakistan, iar Egipt şi Turcia ar putea căpăta aceleaşi ambiţii. Timp de câteva luni bune, Netanyahu s-a aflat într-o adevărată campanie de lobby pe plan extern – presându-l pe Trump în direcţia abandonării acordului nuclear cu Iranul, iar pe Putin spre înlăturarea Iranului din Siria. Putem spune că Netanyahu a exersat ceea ce Kissinger a numit „diplomaţie triunghiulară”, pentru a descrie politica lui Nixon vis a vis Rusia şi China din 1972, când fostul preşedinte american a încercat să prevină o apropiere sino-sovietică prin conducerea unor politici paralele de apropiere a intereselor americane de fiecare dintre cele două părţi. Israelul, prin dansul graţios pe care l-a făcut pe linia Washington – Moscova, a devenit cel mai activ jucător din Orientul Mijlociu şi şi-a asigurat sprijinul marilor puteri în relaţia belicoasă cu Iranul – însăşi raţiunea strategică pentru care Israelul a vrut să rămână singurul stat din zonă cu capabilităţi nucleare este bazat pe izolarea să în regiune şi pe faptul că este înconjurat de puteri ostile. 

Factorul care contrabalansează toate forţele şi argumentele anti-Teheran este teama majoră (şi omniprezentă!) de haos în Orientul Mijlociu. Lecţia irakiană - despre o ofensivă bazată pe probe inconsistente împotriva armelor lui Saddam Hussein şi despre o ţară unde violenţa confesională scapă de sub control - cât şi lecţia din Siria - despre cum o luptă nobilă pentru democraţie se poate transforma într-un măcel - au marcat profund opinia publică americană şi europeană. Plecând de la trauma irakiană (unde, în paranteză fie spus, stabilizarea ar fi fost dificilă fără Iran), pare foarte greu de gândit o coaliţie anti-iraniană dincolo de alianţa SUA-Israel - alianţă care oferă totuşi o legitimitate redusă pentru intervenţie. Până la un punct, analizele de la Bruxelles şi Moscova coincid în a considera Iranul o forţă cu potenţial stabilizator în zonă. În plus, aşa cum spuneam, Moscova poate fi dispusă la reglaje semnificative de putere în raport cu Teheranul, pe care îl vrea mai smerit în Siria, dar asta nu înseamnă nici pe departe că va accepta ca SUA să devină, după Irak şi Afganistan, o forţă cheie şi în zona persană. Iată de ce ”jocul persan” nu se va transforma într-un război deschis. El va oferi conservatorilor din SUA şi Israel concesii importante din partea regimului de la Teheran, va oferi Rusiei o mai mare influenţă în Siria (cost pe care SUA pare decis să-l accepte) şi va închide probabil focarul din Yemen, care afectează atât de mult Arabia Saudită. În final – dincolo de elementul retoric, care va fi scăpat de sub control – Iranul îşi va tempera gustul pentru extindere regională spre vest şi sud, decizie care, privind din perspectiva păcii în Orientul Mijlociu, este necesară şi corectă.